Relaţia dintre China şi Rusia e o temă de adânci preocupări, divergenţe şi controverse la nivelul lumii academice globale. Marea temă de dezbatere este cât de reală este această legătură, cât de profundă, câtă încredere înglobează ea şi dacă, cu adevărat, avem de a face cu un binom economico-militar de tipul Franţa-Germania, de exemplu, pe tărâm asiatic.
Lipsa de încredere dintre cele două părţi este un fapt consemnat la nivel general, totuşi de ce ar accepta Beijingul să fie târât în operaţiuni ostentative precum în Siria doar pentru a satisface elementele imagologice utilizabile de către Rusia?
Cum de nu realizează Moscova că principalul său inamic este Beijingul astăzi, nu Occidentul, şi că oricât l-ar ţine de aproape şi oricâte exerciţii militare comune ar face şi angajări bilaterale sub steagul parteneriatului strategic, China se va revărsa natural peste Extremul Orient Rus şi peste Siberia bogată în resurse pe baza principiului vaselor comunicante, care presupune faptul că potenţialul major de populaţie se află în China - 1,2 miliarde de oameni, iar de partea cealaltă a frontierei se află doar 20 mln de ruşi la Est de Ural?
Evident că ambele părţi realizează poziţiile, spun eu. Totuşi, acceptă să-şi facă servicii şi să transmită această coeziune aparentă pentru că ea potenţează ambii parteneri. China profită pentru a fura ce mai e de luat la nivel tehnologic de la Rusia, pe zonă militară, pentru că are ambiţii militare naturale. Odată ce şi-a proiectat global forţa şi odată ce a achiziţionat proprietăţi, companii şi resurse, doreşte să şi le apere, şi a început proiecţia militară. Apoi, Rusia profită pentru a clama rolul de superputere globală pe seama aceste asocieri, chiar dacă e deja pe locul trei, iar China care i-a luat locul de challenger global aspiră la statutul de hegemon nu numai economic, dar, în perspectivă, şi militar, provocând SUA şi Occidentul.