Creșterea salariului minim este de fapt o redistribuire generoasă a sărăciei

Două idei bântuie discursurile oficiale ale guvernanților noștri atunci când vine vorba de nivelul nostru de trai. Prima este că salariul minim a crescut substanțial în acest an și că va continua să crească, respectiv de la 1.450 lei anul trecut la 1.900 lei în prezent (aici fiind inclus și transferul contribuțiilor sociale la angajat) și la 2.080 lei anul viitor. Al doilea motiv de laudă este creșterea salariului mediu net pe economie, ajuns în prezent la 2.669 lei.  Cifrele ascund în spate realități care trebuie să ne preocupe. Care sunt lucrurile despre care Guvernul nu vorbește.

Ponderea celor plătiți cu salariul minim pe economie este într-o puternică creștere. Un studiu recent al Intitutului Național de Cercetare Științifică în Muncă și Protecție Socială (INCSMPS), entitate subordonată Ministerului Muncii, arăta că acum șase ani, în 2012, ponderea celor încadrați cu salariul minim în total era de doar 6,25%, respectiv 227.904 persoane în totalul de 3.645.061 salariați care lucrau cu program complet în luna octombrie a anului menționat.

În doar șase ani, ponderea celor plătiți cu salariul minim s-a triplat. Numărul acestora a crescut la 1,19 milioane în 2014 și la 1,73 milioane în acest an, în condițiile în care și numărul contractelor de muncă active este de 6,39 milioane, potrivit datelor furnizate Digi24.ro de către Ministerul Muncii.
Dacă în 2014 existau 1,19 milioane români plătiți cu 900 de lei salariu de bază brut lunar), în 2015 numărul acestora a crescut la 1,23 milioane (1.050 lei salariu mediu brut), 1,35 milioane în 2016 (1.250 salariu mediu brut), 1,51 milioane in 2017 (același salariu mediu brut) și la 1,73 milioane la finele lui septembrie 2018 (salariu minim brut de 1.900 de lei). O creștere de 44,9% în doar patru ani. ceea ce ridică semne de întrebare privind prosperitatea celor din eșalonul inferior al salarizării naționale. Sigur, este îmbucurător faptul că eșaloanele inferioare câștigă mai mulți bani decât acum câțiva ani, însă nu ar trebui să ne preocupe că ponderea celor plătiți cu salariul minim – prag de suportabilitate din punct de vedere al cheltuielilor familiei, este în creștere?

Majorările lefurilor minime nici măcar nu au scos la iveală munca la negru, după cum se spera nu demult la nivel guvernamental. Numărul contractelor de muncă pe perioadă nedeterminată și normă întreagă stă neschimbat în ultimii 2-3 ani. Dimpotrivă, majorările lovesc angajările pe contract de muncă și încurajează munca la negru.

O clasă medie care se contractă

Cum se explică creșterea ponderii cu salariul minim? Majorarea administrativă a salariului minim pe economie, prin decizie a Guvernului și nu prin decizie a mediului privat, parte a relațiilor de tip cerere ofertă pe piața muncii, sau în urma negocierilor patronate-sindicate, după cum sugera chiar vineri Consiliul Investitorilor Străini, a dat naștere la câteva fenomene mai puțin vizibile.
Majorarea salariul minim a fost însoțită în interiorul firmelor de un fenomen nedorit: creșterea numărului de angajați plătiți astfel. Managementul firmelor nu a majorat proporțional toate salariile. Clasa celor plătiți cu salariul minim a crescut prin includerea în aceasta a celor care până la majorare aveau un salariu egal cu cel ce a devenit ulterior salariu minim.

La nivel național măsura birocratică a avut efect şi asupra clasei medii. Lipsită de beneficiile majorărilor salariale, clasa „medie” a devenit „sub-medie”. Dacă în 2014 salariul minim era de 34,85% din cel mediu, în 2018 ponderea a ajuns la 42%. Văzut invers, dacă în 2014 angajatul din clasa plătită „mediu” câștiga de 2,86 ori mai mult decât cel plătit minim, în 2018 raportul a scăzut la 2,38.
Salariul median, adică cel care în România ar trebui văzut ca salariu mediu dacă luăm în considerare ceea ce românii înțeleg prin „medie”, suferă și mai mult. Salariu median este cel care împarte populația salariată în două părți egale, una care câștigă mai puțin și una care câștigă mai mult. Salariul median în România este mult mai mic decât cel mediu, puțin peste cel minim, și deci jumătate din populația salariată câștigă sume ce converg descrescător spre minim.

Pe lângă cei 47% din români care lucrează pe salariu minim, 65% din contractele sunt semnate pe sume mai mici de 2.500 de lei, potrivit datelor de la Inspecția Muncii. Nouă români din zece au venituri sub pragul de 2.500 de lei, spunea săptămânile trecute, într-un studiu, fundația Friedrich Ebert.

Când sunt bune creșterile de salariul minim

Acestea sunt bune și combat sărăcia când o economie n-are inflație substanțială ca România. „Principala implicaţie a acestui fapt o constituie existenţa unui potenţial mai ridicat al salariului minim de combatere a sărăciei în cazul unei inflaţii reduse, în timp ce o inflaţie ridicată generează un efect volatil al salariului minim şi un grad de ocupare mai redus”, spune, într-un studiu dedicat salariul minim, INCSMPS.

Inflația substanțială din România, cea mai mare dintr-o țară UE, a erodat efectele curative ale salariului minim asupra sărăciei. Potrivit calculelor făcute de avocat.net, creșterea salariului minim la 1.900 de lei a fost urmată de o majorare a netului de doar 97 de lei, într-o marjă comparabilă cu inflația.

Atunci care este soluția? Să nu mai crească niciun salariu minim? Să se dea lege de majorare a acestuia la 1.000 de euro? România pare ruptă între acestea două curente de gândire radicale și susceptibile de erori.

Creșterea salariului minim cu productivitatea sau creștere administrativă, prin lege? Întrebarea este: la a cărei productivitate se face referire? La cea a economiei naționale, cea a investitorilor străini ce obțin marje de profit duble față de țările lor de baștină, la cea a micului întreprinzător ce primește zilnic facturi de utilități mai împovorătoare, care n-are acces și înțelegere la bancă sau la Fisc și care se luptă să nu își închidă firma? La productivitatea firmelor de textile care lucrează în lohn și dau de lucru in orașele monoindustriale din estul și sudul țării? Aspectele trebuie detaliate, analizate public dincolo de lozinci de genul „nu suntem suficienți de productivi astfel încât să creștem salariile” sau ”ne pleacă marii investitori dacă o facem”. În ultimă instanță, investitorii vin și stau într-o țară nu doar pentru salariile mici ci și pentru active precum infrastructura dezvoltată, mediul de business și legislativ, predictibilitate, educație etc. Care, într-adevăr, României îi lipsesc.

Soluțiile inteligente sunt necesare. Nu de genul celor „firmele private, vacă de muls în programul național de păcălire a electoratului la noile alegeri”.  Spunem aceasta deoarece statul nu pierde nimic dacă salariul minim crește. Ba dimpotrivă chiar câștigă. La fiecare 100 de lei majorare brută a unui salariu din mediul privat, statul ia suplimentar 10 de lei ca impozit pe venit, după deducerea contribuțiilor, și 35 de lei contribuții sociale. Beneficiarului îi rămâne 55 de lei net.

O abordare interesantă vine de la Andrei Caramitru, om de afaceri, fondator al Kessel Run Ventures (fond investiții IT in Olanda), fost partener senior la McKinsey și BCG. Câteva idei:

• O direcție simplă ar fi să dăm înapoi jumătate din „taxa pe corupție” angajaților prin reducerea impozitelor pe muncă, în special, doar nu doar pentru cei cu salarii mai mici de 1.000 euro; cealaltă jumătate să fie investită în infrastructură, spitale și școli.
  Eliminarea din sistem a aproximativ 100.000 de bugetari inutili și conectați cu rețelele de partid, spune Caramitru. Oricum trebuie precizat că niciodată în România, nici când numărul bugetarilor a crescut substanțial, nici când acesta a fost amputat nu s-au impus criterii de performanță celor rămași sau angajați suplimentar, rațiunea nu a fost vizibilă.
• Eliminarea pensiilor speciale și eliminarea cumulului între salariu la stat și pensie (în special în Ministerul de Interne și administrația locală/centrală; cu mici excepții unde există o criza reală de profesioniști, de exemplu în sistemul de sănătate)
• Restructurarea radicală a „centrelor de coordonare” a corupției și ineficienței: CNAS, CNAIR, ANAF, PNDL
• Descentralizare decizionala și financiară. Independența absolută a justiției.
• În al doilea rând, trebuie schimbat codul fiscal în favoarea angajaților și patronilor, “prețul” însă fiind toleranță zero pentru evaziunea fiscală care va fi acceptată de societate doar dacă marea corupție este pedepsită cel puțin la fel de dur): Reducerea impozitării pe muncă și introducerea unui sistem de credite fiscale (similar cu modelul olandez, de exemplu). Ținta ar fi impozite de maximum 15% pe salariul minim, 15-25% până la 1.000 euro brut, 35% maxim pe salariile mari și, în plus, reduceri suplimentare pentru firmele mici în primii ani de activitate și pentru angajații care revin din diaspora (de ex. primii 2 ani).
• Penalități financiare dure pentru orice evaziune fiscală – datorate atât statului, cât și angajaților defavorizați – plătite direct de firma, administrator și acționar (pe lângă consecințele penale).
• Introducerea obligativității plătii CAS și pentru pensionari (cuplat cu o creștere a pensiilor brute, în special a celor foarte mici) pentru a mări baza de impozitare.
• În combinație cu măsurile de mai sus, ar trebui rediscutat sistemul de salariu minim. În principiu – piața ar trebui sa regleze acest salariu. Însă, în Romania, sindicatele sunt practic inexistente și în multe zone geografice și branșe economice angajații nu au putere suficientă ca să își negocieze salarii decente sau să oblige firmele să respecte legislația fiscală și a muncii. O posibilă discuție ar fi despre un salariu minim mai ridicat în orașe și în firmele mari (de ex. 700 euro brut, cu impozite mici) pentru stimularea migrației interne și reducerea migrației către UE.
  Și indrăznim să adaugăm la cele spuse de Andrei Caramitru că dacă statul vrea să mărească salariul minim, poate suporta, în anumite cazuri cel puțin, costurile suplimentare pentru angajator. Ar putea fi vorba, spre exemplu, de o micșorare a impozitului pe profit plătit statului exact cu suma folosită de angajator la majorarea salariului. Miliardele de euro pierdute de stat anual din evaziune fiscală sunt garanția că resursele financiare necesare există.