O echipă de specialişti în neuroştiinţe din Marea Britanie a prezentat primele rezultate în cazul unor teste experimentale concepute pentru a explora ideea că „uitarea” ar putea să nu fie un lucru rău şi că, dimpotrivă, ar putea reprezenta o formă de învăţare, potrivit sciencedaily.com.
Anul trecut, specialiştii în neuroştiinţe din spatele noii teorii au sugerat că schimbările în capacitatea noastră de a accesa anumite amintiri se bazează pe feedback-ul şi predictibilitatea mediului. Şi că, mai degrabă decât să fie o eroare, uitarea poate fi o caracteristică funcţională a creierului, permiţându-i acestuia să interacţioneze în mod dinamic cu un mediu dinamic.
Într-o lume în schimbare, precum cea în care trăim laolaltă cu multe alte organisme, uitarea unor amintiri ar fi benefică, argumentează ei, deoarece acest lucru poate duce la un comportament mai flexibil şi la un proces decizional mai bun.
În cazul în care amintirile au fost dobândite în circumstanţe care nu sunt în totalitate relevante pentru mediul actual, uitarea lor ar putea fi o schimbare pozitivă care să ne îmbunătăţească starea generală de bine.
În revista Cell Reports, echipa prezintă primul dintr-o serie de noi studii experimentale în care a fost investigat efectul uitării naturale, „de zi cu zi”, în ceea ce priveşte modul în care procesele normale de uitare afectează anumite amintiri din creier.
Echipa de la Institutul de Ştiinţe Biomedicale Trinity (TBSI) a studiat o formă de uitare numită interferenţă retroactivă, în care diferite experienţe care au loc la o distanţă apropiată în timp pot provoca uitarea amintirilor formate recent.
În cadrul studiului, şoarecii au trebuit să asocieze un anumit obiect cu un anumit context sau o anumită încăpere, iar apoi să recunoască acel obiect care a fost deplasat din contextul său original. S-a observat că, şoarecii uită aceste asocieri atunci când experienţele concurente sunt lăsate să „interfereze” cu prima amintire.
Pentru a studia rezultatul acestei forme de uitare asupra memoriei în sine, cercetătorii au marcat genetic „celule engram” (un grup de celule cerebrale care stochează o anumită amintire) în creierul acestor şoareci şi au urmărit activarea şi funcţionarea acestor celule după ce a avut loc uitarea.
Folosind o tehnică numită optogenetică, ei au descoperit că stimularea celulelor engram cu lumină a recuperat amintirile aparent pierdute în mai multe situaţii comportamentale.
Mai mult, atunci când şoarecilor li s-au oferit noi experienţe care aveau legătură cu amintirile uitate, engramele „pierdute” au putut fi întinerite în mod natural.
„Amintirile sunt stocate în ansambluri de neuroni numite „celule engram”, iar reamintirea cu succes a acestor amintiri implică reactivarea acestor ansambluri”, a declarat dr. Tomás Ryan, profesor la facultatea de biochimie şi imunologie şi la Institutul de neuroştiinţe Trinity College din Dublin, autorul principal al articolului publicat care descrie aceste rezultate.
Prin extensie logică, explică el, „uitarea apare atunci când celulele engram nu pot fi reactivate. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că amintirile în sine sunt încă acolo, dar ansamblurile specifice nu sunt activate şi, prin urmare, memoria nu este rechemată. Este ca şi cum amintirile ar fi stocate într-un seif, dar nu ne putem aminti codul pentru a-l deschide”, a explicat el.
„Descoperirile noastre susţin ideea că competiţia dintre engrame afectează reamintirea şi că memoria uitată poate fi reactivată atât de indicii naturale, cât şi artificiale, precum şi actualizată cu informaţii noi”, a detaliat la rândul său, dr. Livia Autore, bursieră postuniversitară a Consiliului irlandez de cercetare (IRC), care a condus această lucrare în cadrul laboratorului de la Trinity.
Fluxul continuu de schimbări de mediu duce la codificarea mai multor engrame care concurează pentru consolidarea şi exprimarea lor, spune cercetătoarea.
Aşadar, în timp ce unele pot persista netulburate, altele vor fi supuse interferenţei noilor informaţii primite şi predominante. Cu toate acestea, amintirile interferate pot fi în continuare reactivate de indicii din jur care duc la exprimarea memoriei sau de experienţe înşelătoare sau noi care se încheie cu un rezultat comportamental actualizat, potrivit autorilor acestui studiu.
Deoarece acum ştim că „uitarea naturală” este reversibilă în anumite circumstanţe, această cercetare are implicaţii semnificative pentru stările de boală – cum ar fi, de exemplu, la persoanele care trăiesc cu boala Alzheimer, unde aceste procese de uitare zilnică pot fi activate în mod eronat de boala cerebrală.
