Pastila de limbă | „Animale de uz public” folosite ofensator sau peiorativ
Astăzi scriitorul Radu Paraschivescu nu vorbește despre greşeli de exprimare, ci despre animale. Şi despre felul în care se face trecerea de la sensul propriu la sensul figurat în vocabularul zoologic pe care-l folosim în discursul public sau în conversaţii neprotocolare.
Radu Paraschivescu: Întâi de toate, daţi-mi voie să disting între numele de animale pe care le folosim brutal şi ofensator şi numele de animale care, încărcate cu o importantă sarcină metaforică, sunt peiorative, însă nu neapărat jignitoare. Altfel spus, ajută la formularea unor critici, dar nu se transformă în instrumente ale insultei. Şi nici în atacuri la persoană.
Ştim foarte bine care sunt numele de animale cu potenţial ofensator ridicat. De câte ori nu vi s-a întâmplat să auziţi (sau chiar să rostiţi dumneavoastră, de ce nu?) enunţuri de genul: „Măgarul ăla de X iar nu s-a ţinut de promisiune”, „Am vorbit cu Y, e un bou cum nu sunt mulţi” sau „Ţi-am spus, draga mea, să nu te măriţi cu el, că e un porc”? Sigur, apar şi alte apelative animale în vorbirea noastră, însă folosirea unora dintre ele implică jigniri rasiale, aşa că e preferabil să nu insistăm.
Frecvenţa cu care folosim asemenea cuvinte cu potenţial ofensator e până la un punct explicabilă, câtă vreme există în limba română o serie de proverbe, ziceri sau expresii care fructifică registrul zoologic: „De-aia n-are ursul coadă”, „Mâţa blândă zgârie rău”, „Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia”, „A se uita ca viţelul la poarta nouă”, „A plânge cu lacrimi de crocodil”, „A lăsa lucrurile în coadă de peşte”, „A visa la cai verzi pe pereţi”, „Brânză bună în burduf de câine”, „Corb la corb nu-şi scoate ochii”, „Când pisica nu-i acasă, joacă şoarecii pe masă”, „Câinii latră, ursul merge”, „Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard”, „Găina bătrână face zeama bună”, „Calul de dar nu se caută la dinţi” etc.
Există însă şi animale cu o sarcină metaforică de altă natură: o sarcină colectivă sau de grup, nu individuală, care vizează îndeosebi arealul politic. Avem de-a face în acest caz cu aşa-numitele metafore-clişeu, care folosesc atât de frecvent enunţurile în care apar aceste vietăţi, încât rezultatul este până la urmă banalizarea imaginilor şi diluarea mesajelor critice. Şi dacă tot am pomenit de metaforele-clişeu, e momentul să spun că am găsit această formulă într-o lectură de dată recentă, pe care o recomand tuturor celor interesaţi de foloasele şi ponoasele discursului public. Cartea aparţine Gabrielei Duda, se numeşte „Clişeul verbal şi discursul public” şi acreditează, printre altele, teza metaforizării de regn animal, mai ales că mulţi dintre noi se surprind spunând, cu un oftat sau cu un pumn în masă, că „lumea politică e o faună”.
Dacă lumea politică este într-adevăr aşa, e bine să vedem şi cum arată o parte dintre exemplarele care o populează. Pe lângă hiene, şacali şi lupi tineri, iată-i bunăoară, pe dinozauri, dispăruţi de pe faţa pământului în străvechime, dar încă prezenţi în categoria animalelor care admit metafore-clişeu - în acest caz, aşa-numită „metaforă paleontologică”, potrivit formulei pe care-o foloseşte autoarea amintită ceva mai devreme. Politicianul-dinozaur este un politician expirat, de obicei un profitor al vechiului regim, şi totodată un om care nu mai face faţă cerinţelor politice ale vremurilor noi. Exemplu: „Toţi dinozaurii s-au oploşit în partidul ăsta. Din cauza lor batem pasul pe loc.”
O altă metaforă-clişeu, adică o imagine foarte des întâlnită, este cea legată de rechini. Lipsa de scrupule, agresivitatea şi cruzimea sunt transferate din domeniul zoologiei în cel al decidenţilor din viaţa economică, îndeosebi din sectorul financiar-bancar. Exemplu: „Legea nu prea are ce să le facă acestor veritabili rechini ai finanţelor. Se acoperă de hârtii şi scapă întotdeauna.”
Însă poate că metafora-clişeu cea mai răspîndită din zoologia politică este cea a caracatiţei, a reflexului tentacular, cu acoperire mafiotă, a prădătorului care înhaţă cu mai multe membre simultan. Imaginea are un succes cu atât mai mare, cu cât şi la noi, ca şi în alte ţări, serialul „La Piovra” („Caracatiţa”) şi eroul său, comisarul Corrado Cattani, jucat de Michele Placido, s-a bucurat nu doar de audienţă, ci şi de simpatie. Exemplu: „Caracatiţa corupţiei din vămile României a scăpat definitiv de sub control”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
