Localitățile fantomă ale României. Din peste 100 de sate au rămas doar numele și codul poștal
Sunt pe hartă, au cod poştal şi unele chiar mai păstrează ruinele caselor pline de viaţă pe vremuri. Sunt localităţile fictive ale României, 126 de sate despre care puţini îşi mai amintesc şi care, deşi nelocuite de zeci de ani, apar încă menţionate în registrele naţionale.
„Este surprinzător că aproape aproape 1% din localitățile din Romania sunt, de fapt, fictive ori nu mai sunt. Au fost fie desfiinţate ca urmare a unor lucrări, lacuri de acumulare, canalul Dunăre- Marea Neagră, alunecări de teren, inundaţii, oameni strămutaţi. Dar localităţile respective chiar nu mai există în realitate. Puține dintre ele mai există, în sensul că mai există câteva case, dar nu mai există nimeni acolo sau mai există unul sau doi oameni”, spune Iurie Maxim, specialist în cartografiere digitală.
Timp de două zile, echipa condusă de Iurie Maxim a cules informaţii din toate registrele disponibile online. Cu acest proiect s-au înscris la un concurs de utilizare a bazelor de date naţionale publice, iar rezultatele cercetării au luat forma unei hărţi interactive accesibile acum pe internet.
„Noi lucrăm într-un deparatment de GIS, deci de realizat hărţi. E foarte greu să faci hărţi cu nişte localităţi care nu există. Ar fi foarte interesant de văzut ce se întâmplă într-adevăr în teritoriu”, spune Iurie Maxim.
În teritoriu au rămas doar amintirile. Prin presa locală mai apar imagini şi poveşti ale oamenilor care şi-au părăsit casele pentru a face loc marilor șantiere din perioada comunistă.
„Am găsit într-adevăr o localitate care a fost desfiinţată prin anii 70 datorită construcţiei canalului Dunăre - Marea Neagră. Ea a fost strămutată, dar încă apare în acte. Apare în nomenclatorul statisctic SIRUTA al INS şi datorită faptului că apare acolo, evident că merge în continuare. Practic ele nu au fost desfiinţate”, spune Iurie Maxim.
„O localitate a fost inundată iar regimul comunist, după ce a fost această inundaţie, a decis să dărâme restul locuinţelor, iar această localitate practic a dispărut. Însă ea în continuare apare”, spune Mircea Stanciu, colaborator al proiectului.
Explicaţia acestui vid legislativ este una tipic românească. O lege care prevedea radierea localităţilor a fost adoptată chiar în ultimul an al regimului comunist, în 1989. Abrogat imediat după Revoluţie, actul legislativ a fost înlocuit de o prevedere ce declară neconstituțională ștergerea unei localități din evidențele Statului.
Satul din care a rămas doar codul poștal
Una dintre localităţile fantomă se numeşte Huştiu şi este în judeţul Galaţi. Din satul atestat documentar în vremea domniei lui Ştefan cel Mare a rămas doar codul poştal. Au dispărut până şi pietrele de temelie ale caselor.
După bătăliile purtate de oştile Moldovei pe Valea Tutovei, Ştefan cel Mare l-a răsplătit pentru vitejia lui pe căpitanul de steaguri Lupu Huştiu. Astfel a luat fiinţă, pe cel mai înalt deal din împrejurimi, satul ce avea să poarte numele oşteanului: Huştiu.
„Satul Huştiu este atestat documentar din perioada lui Ştefan cel Mare. Există o menţiune despre acest sat şi în romanul Fraţii Jderi, al lui Mihail Sadoveanu. În anii comunismului, când proprietăţile particulare au fost distruse, satul a intrat într-o cădere liberă”, spune scriitorul Ilarion Boca.
Autorităţile comuniste s-au opus electrificării cătunului. Locuitorii au strâns bani pentru stâlpii şi cablurile electrice, însă comuniştii i-au confiscat. Sătui să fie izolaţi, oamenii din sat au plecat, unul câte unul, în aşezările vecine.
Ultimul locuitor al satului a fost Alexandru Huştiu, descendent al neînfricatului căpitan de steaguri. Pentru că nu s-a îndurat să plece, mulţi ani a stat singur în toată aşezarea. Nepotul său păstrează în minte imaginea vechiului sat.
„Acolo erau nişte ierni... Prin 70, ţin minte că noi mergeam deasupra gardului. Era un peisaj mai frumos. A fost frumos. Copil fiind, acolo m-am simţit foarte bine”, spune el.
Astăzi, doar o troiţă de lemn putrezită mai aminteşte că acolo a fost cândva un loc unde au stat familii, care şi-au construit gospodării şi vise.
„A fost şters de pe hartă. La ora actuală nu există. Nu îl avem sub nici o formă de administrare. Este teren arabil”, spune Iancu Bâra, viceprimarul comunei Priponeşti.
Bucata de pământ agricol care are încă un indicativ poştal. Este singura menţiune în actele oficiale actuale care mai aminteşte de vechiul sat de răzeşi.
Satul din care au fugit nemţii
I-au lăsat fără locuri de muncă şi i-au izolat de civilizaţie. Aşa a depopulat regimul comunist, în anii '80, un sat de nemţi din Banat. Lindenfeld este acum una dintre localităţile fantomă ale României. Casele goale ascund poveştile celor fugiţi în perioada comunistă.
Petre Damian avea prieteni în satul din zona Munţilor Semenic Lindenfeld. Acum nu mai e țipenie de om acolo. Doar mobila și uneltele din gospodăriile părăsite îi mai amintesc de cât de pricepuți erau germanii.
„Eu veneam cu drujba la reparat la neamțul ăsta, Gheorghe îl chema, și să mi-o repare, am învățat multe de la el. Neamțul avea în octombrie tot acasă adunat, el avea fân, lemne, pe timp de iarnă el nu ieșea afară. Neamț ca neamțu'”, povestește el.
Ridicat la începutul secolului al XIX-lea de coloniști germani, satul Lindenfeld era vestit pentru cât de organizate erau cele 48 de gospodării. Celebre erau şi partidele de vânătoare care porneau de la biserica din mijlocul satului.
Acum nici câinii nu mai latră. În anii '80, drumul s-a stricat tot mai mult, iar autorităţile vremii au rămas indiferente la faptul că oamenii rămâneau izolaţi. Nemţii şi-au dat seama că nu mai era de trăit acolo.
„Era, cum să zic... vinderea de către domnul Nicolae Ceaușescu a populației în valută. Și le-a permis să treacă granița, contra valutei respective au plecat în Germania”, spune un localnic, Simion Liuba.
În unele case s-au păstrat încă mese, scaune şi alte obiecte de mobilier. Chiar şi un brâu tradițional german aşteaptă să fie îmbrăcat.
Povestea saşilor care au trăit în satul din munți l-a inspirat pe regizorul Radu Gabrea să facă filmul „O poveste de dragoste, Lindenfeld".
Asemenea unui muzeu viu, Lindenfeld, aflat la 23 de km de Caransebeş, îşi aşteaptă încă locuitorii sau măcar pe cei care vor să descopere cum se trăia la început de secol într-un sat ridicat de germani în România.
Satul italienilor olteni, dărâmat de comuniști
În inima Olteniei, la nici 15 kilometri de Craiova, întâlnim o localitate fantomă al cărei nume atrage atenţia - Italieni. O aşezare ridicată de meşterii care au construit două monumente arhitectonice în Craiova şi care, paradoxal, a căzut pradă furiei urbanistice a regimului comunist. În anii 80, satul a fost ras, iar poveştile sale dispar odată cu cei care le păstrează în suflet.
Povestea stabilirii italienilor în inima Olteniei pare despinsă dintr-un film. La începutul secolului trecut, primarul Craiovei de atunci, Nicolae Romanescu, mare iubitor de frumos, a adus o firmă din Italia să construiască Palatul Administrativ al oraşului.
„Constructorii, neavând mână de lucru calificată în România pentru acest gen de construcții, au adus din Italia meseriași”, spune Vasile Constantin, primarul comunei Bucovăţ.
Italienilor le-au plăcut oamenii locurilor, poate şi datorită spiritului ceva mai meridional al oltenilor, aşa că o parte dintre ei nu s-au mai întors în ţara natală.
„Unii s-au aşezat aici la Italieni, unde probabil Romanescu le-a cumpărat teren, și au prestat și munci agricole”, spune Vasile Constantin.
Cu timpul, italienii şi-au mai adus din rude şi aşa s-a format o colectivitate de circa 200 de oameni. Ecaterina Dumitru are 75 de ani. S-a născut în satul Italieni, iar bunicii ei erau din peninsulă. Din copilăria petrecută în micul cătun a rămas acum doar cu amintirile.
„Erau 42 de case la stradă şi alte 8 pe o linie, dar se descurca lumea. Își strângeau de vara tot, își puneau varză, își puneau murături, adică erau foarte gospodari”, spune ea.
Frumos vorbesc despre italieni şi bătrânii din Bucovăţ, comună de care a aparţinut satul dispărut.
În anii '80, campania furibundă a regimului comunist de a distruge satele şi stilul de viaţă rural s-a abătut şi asupra italienilor din Oltenia. Localitatea a fost distrusă, pentru a face loc exploatărilor agricole, iar localnicii forţaţi să se mute. Câţiva au încercat să rămână pe loc, dar n-au reuşit.
„Ei au fost nevoiţi să se mute din cauza lipsei apei. Nu a putut fi rezolvată această problemă și de aceea s-au împrăștiat la Izvorul Rece sau la Ișalnița și mulți dintre ei au venit în Craiova”, spune Mircea Feruglio, președintele Asociației Italienilor din Dolj.
Încet-încet, urmele comunităţii italiene din Dolj dispar. Acum mai trăiesc în zonă 60 de persoane, majoritatea în vârstă.
Straja, satul din calea „Magistralei Albastre”
Aflat în calea braţului sudic al Canalului Dunăre - Marea Neagră, satul Straja a fost una dintre ultimele localităţi constănţene care au dispărut sub lamele buldozerelor în timpul regimului comunist. De-a lungul unui deceniu, aproape 400 de familii au fost obligate să se mute. Din vechea aşezare a mai rămas doar un punct pe harta localităţilor-fantomă din România.
Singurul reper care mai aminteşte de vechea localitate Straja este Monumentul Socialist al Tineretului, un colos de oţel de înalt de 50 de metri. În mod ironic, e un soi de piatră funerară, pentru că buldozerele au pus totul la pământ, pentru a face loc celui mai ambiţios proiect de infrastructură al lui Nicolae Ceauşescu, Canalul Dunăre - Marea Neagră.
„Canalul a trecut chiar pe centrul satului, afectând majoritatea caselor”, spune Florin Neagu, viceprimarul comunei Cumpăna.
„Acum ne aflăm pe locul unde am avut eu casa. A venit cu buldozerul, a săpat în faţa casei, a făcut o groapă mare şi, din spate, a venit şi a dărâmat zidurile. Şi pe urmă a nivelat cu pământ”, spune Ion Vulpe, fost locuitor al satului Straja.
Din ceea ce, până la sfârşitul anilor '80, a fost satul Straja, au mai rămas în picioare doar câteva dintre clădirile fostului CAP şi cimitirele - cel ordodox şi cel musulman.
„Am două mătuşi, pe taică-meu aici. Dar restul nu mai cunosc. A fost de-alde bunicu', străbunicu'”, spune Geancher Saligean, fost locuitor al satului Straja.
Şi Ion Gruia are amintiri legate de satul dispărut.
„Unde se vede acea troiţă a fost biserica. A fost construită, cum spun bătrânii, cam prin `36... Aicea m-am botezat...”, spune el.
Lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră au schimbat complet viaţa localnicilor din Straja.
„Locuitorii satului Straja chiar deveniseră, din agricultori, iată, lucrători la Canalul Dunăre - Marea Neagră”, spune Virgil Coman, directorul Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale Constanţa.
Mai apoi, aceeaşi „Magistrală Albastră” i-a forţat pe cei din Straja să se mute. Cei mai mulţi au ajuns în apartamente, în comuna Cumpăna.
„Le-au fost asigurate blocuri exact pe vremea lui Ceauşescu”, spune Florin Neagu, viceprimarul comunei Cumpăna.
Astăzi, terenul fostei localităţi Straja este împărţit administrativ între comunele Cumpăna, Topraisar şi Bărăganu.
Satul în care oamenii se întorc doar ca să-și lucreze pământul
Una dintre localităţile care mai există doar pe hartă este satul Merişor din judeţul Covasna. Aflat într-o zonă ruptă de civilizaţie, prin văi împădurite, fără curent electric şi cu drumuri de acces foarte proaste, satul a fost părăsit de locuitori încă din 1978. N-a fost însă uitat. Oamenii, acum în vârstă, se întorc aici să-şi lucreze terenurile care le amintesc de vremea copilăriei.
Ioan Dragomir este unul dintre puţinii localnici care au crescut în Merişor. S-a născut în 1961, pe vremea când în sat încă mai erau peste 150 de locuitori.
„Eram copii, veneam aici la fructe, aveam pomi fructiferi, pere bune, mere, veneam la furat aici şi ne alerga, ne ascundeam pe la marginea pădurii”, povestește el.
Satul avea şi o şcoală cu patru clase, dar din ea au mai rămas doar lespezile din fundaţie şi trei trepte din beton. Satul a fost desfiinţat de comunişti în urmă cu aproximativ 30 de ani şi oamenii au fost obligaţi să se mute într-o localitate învecinată unde să poată munci în folosul statului.
Atunci, oamenii şi-au demolat casele, astfel că tot ce a mai rămas aici, ca dovadă a trecutului lor, sunt câteva movile de pământ, care marchează fundaţiile şi, în unele cazuri, treptele de la intrare.
Izolat între munţi, satul Merişor era destul de departe de localităţile învecinate. Familia Anei Andrişan a fost printre ultimele care au plecat de aici.
„Alde taică-meu s-au mutat târziu, după 30 de ani... şi era viaţa mai grea acolo. Pentru că era iarna grea, trebuia să cari cu spinarea tot”, spune ea.
Astăzi, din sat a mai rămas în picioare doar o şură. Chiar dacă aşezările au dispărut, oamenii au rămas proprietarii terenurilor pe care continuă să le lucreze. A existat la un moment dat intenţia ca satul să fie şters din documente. Primăria se bucură, însă, că acest lucru nu s-a întâmplat. Are planuri mari pentru Merişor.
„Am putea face chiar un sat turistic. Dacă vom reuşi să facem un proiect pe fonduri europene”, spune Nicolae Stoica, primarul comunei Sita Buzăului.
Cu sălbăticia şi frumuseţea sa, satul Merişor, pierdut odinioară, ar putea atrage turişti care caută relaxarea departe de civilizaţie şi aerul curat de munte.
Satul cu doi locuitori
Trăiesc la 20 de kilometri distanţă de cea mai apropiată casă locuită şi au de mers tot atât până la cabinetul medical. Singurii doi locuitori din Morţeşti, un sat pe cale de dispariţie, sunt doi soţi, căsătoriţi de 50 de ani. Înconjuraţi de animale, fără curent electric, cei doi îşi alină singurătatea şi glumesc pe seama altor două sate vecine, în care nu mai trăieşte nimeni.
O haită numeroasă de câini sparge liniştea din Morţeşti, la vederea echipei de filmare. Din depărtare apare şi stăpânul lor, Nicolae Borza. De cinci ani, el şi soţia lui sunt singurii locuitori ai satului.
„Când am venit noi aici o fost mai multe case, dacă am apucat ba cu animale, ba cu puțin pământ, am rămas aici”, spune Lina Borza.
„S-au dus toți de pe aici. Aici a fost vatră de sat, dar s-au dus oamenii care încotro. Aici pe stânga încă o fost 80 de case”, spune și Nicolae Borza.
Fără curent electric, cei doi soţi - ambii trecuţi de 65 de ani - îşi umplu timpul muncind de dimineaţă şi până seara. Şi au la ce, pentru că în bătătură cresc 15 vaci, 30 de porci şi peste 300 de oi.
„Toată ziua, de dimineața până la zece le isprăvim și la amiază ne apucăm din nou de ele până să lasă întunericul, noaptea ne mai uităm de ele”, povestește Nicolae Borza.
În cele două sate vecine, Andici şi Stârcu, nu trăieşte nici măcar un om.
„Satul Stârcu, aici au fost în jur de 60 de familii , de case, dar începând cu anii 60 au început să migreze, să plece către centrul de comună, către oraș și, bineînțeles, au mai și decedat dintre dânșii”, spune primarul Virgil Păcurar.
Deşi cele două sate există doar cu numele, autorităţile nici nu se gândesc să le şteargă din nomenclatorul de localităţi.
„Poate sunt oameni care doresc să revină în aceste localități. Să nu uităm că suntem comuna cu cel mai mare efectiv de animale din județul Cluj și cu suprafața de pământ arabil în jur de 7.000 de hectare”, spune primarul.
Mai puţin optimist, Nicolae Borza mărturiseşte că s-a resemnat cu gândul că va trăi în singurătate până la sfârşitul vieţii.
„E bine când ești sănătos, poți mișca încoace, încolo, dar când ești bolnav îi rău aici, că aici mori, nu poate veni nimeni după tine să vadă ce faci, să te ducă la un doctor”, spune Nicolae Borza.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
