CTP: Au fost momente în care îmi venea să-mi iau câmpii. Și nu să mă duc în străinătate, să mă duc pe Marte, pe Venus!
Familie, prieteni, locuri, gusturi și mirosuri - toate pot fi, oricând, motive să rămâi. Dar e unul mai presus de toate și care le cuprinde pe toate: România e țara în care trăiești în limba română. Iar Limba română e domiciliul permanent al gazetarului Cristian Tudor Popescu.
Iată ce a povestit gazetarul Cristian Tudor Popescu într-o discuție cu Alina Manolache, jurnalist Digi24:
- Au fost momente când v-ați dorit foarte tare să plecați din România?
- Nu. Nu mi-am dorit, dar am avut ocazia să plec în anii '80 prin căsătorie. Era o metodă destul de sigură atunci. Dura vreo doi ani, doi ani și ceva, îți făceau tot felul de obstrucții, dar dacă aveai tenacitate, reușeai până la urmă.
Am stat... am luat ceea ce se chemau „formularele mici”. Erau formularele mici și dacă le obțineai pe alea mari deja erai aproape la bordul avionului. Am luat acele formulare și am stat o noapte cu ele în față. Îmi amintesc... era '83-'84... și am fumat un pachet de țigări „Carpați” până dimineața și după aia le-am aruncat. Asta a fost plecarea mea în America.
Am avut un sentiment, o intuiție interioară că nu voi reuși să trăiesc acolo. Și mai ales să scriu și mai ales să gândesc într-o limbă străină.
Știu destul de bine engleză, franceză, dar ca să scriu cu adevărat... asta nu pot decât în limba română. Și mai ales să gândesc nu pot decât în limba română, pentru că de când eram foarte mic ascultam cuvinte, oameni vorbind, așa cum unii - mi-am dat seama mai târziu - ascultă muzică. Oameni vorbind la radio, pe stradă, în magazine, la bâlci, unde mă ducea maică-mea. Și cuvintele astea îmi intrau în cap și rămâneau acolo.
Eu am domiciliat în Limba română. Nu în România
Astfel că în clasa întâi profesoara - doamna Marinescu - a fost uluită de modul în care vorbeam. Nu știam alfabetul, nu știam să scriu, nu știam să citesc, mă rog, mai știam ceva vag din alfabet, adică puteam să descifrez ceva. În schimb, vorbeam fluent românește și cu niște cuvinte mult peste vârsta mea.
Eu nu înțelegeam de ce este uluită. Mie mi se părea că e foarte normal ce fac.
Deci eu am domiciliat în Limba română de când mă știu. Nu în România. În Limba română. Pentru că am ajuns la România prin cuvinte.
Întâi, eu am crescut în București. N-am văzut munții, până târziu. N-am văzut marea, până târziu. În schimb, am auzit și am văzut cuvintele mare, munți sau orașe. Am fost foarte târziu la Suceava, la Cluj, la Constanța. Prima parte a vieții mi-am petrecut-o în București.
Și totuși, eu aveam imaginile acestor locuri din România, prin cuvinte, în cap. Și n-am făcut de fiecare dată decât să îmi confrunt imaginea cuvântului - care are culoare, are temperatură, are contur, are și miros, câteodată, pentru mine -, deși nu am perceput prin simțuri aceste locuri, și de fiecare dată imaginea din capul meu a fost mai puternică decât realitatea, aproape că a înlăturat-o.
Mult mai târziu am descoperit acest mecanism la Eminescu, deși eu nu sunt poet. Eminescu a scris, până la cei 33 de ani când practic a încetat să mai conteze ca scriitor, a scris multe versuri despre mare, de pildă. A scris „Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă/Și spumegă cu furii și urlă-ngrozitor”;„Numai prin chaos tu îmi apari ca printre valuri a navei velă”; „Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte” și în sfârșit superbele versuri „Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate/ Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate”.
Caragiale recita aceste versuri la bere cu prietenii. Îi plăceau enorm aceste versuri. Și mai ales „mișcătoarea mărilor singurătate”. Le spunea: Băi, vedeți, băi, asta e poezia! Și repeta aceste cuvinte.
Or, Mihai Eminescu a ajuns la Constanța la 32 de ani. În 1882, pe 16 iunie, când îi scria Veronicăi de acolo „te întrebi ce efect va fi avut asupra mea marea pe care o văz pentru prima dată”. Și pune ca o întrebare, pune cu semnul întrebării: „O nemărginire mișcătoare?” Vezi, cum seamănă cu imaginea din „Scrisoarea I”? Deci, imaginea creată de Eminescu în creierul lui fără simțuri era mai puternică decât imaginea pe care o percepea acum prin văz, auz, miros.
Și de aceea întotdeauna m-am gândit, ce să fac eu în străinătate? Sigur că sunt alții mult mai norocoși decât noi.
În anii '90 am trăit experienţa de tip Eminescu. M-am dus să văd America
- Au fost momente însă în care v-a mai revenit această intenție, chiar dacă nu și oportunitatea?
- Nu.
- Momente când v-ați supărat foarte tare pe România sau pe ce se întâmplă în România?
- Oooo, o-ho-ho... Pe România m-am supărat. Și rău de tot. Rău, au fost într-adevăr momente când îmi venea să îmi iau câmpii. Nu să mă duc în străinătate, nu știu, să mă duc pe Marte, undeva, pe Venus.
Dar în anii '90 am trăit experiența de tip Eminescu, adică m-am dus să văd America. Eu aveam o Americă în capul meu și m-am întâlnit cu cea reală. Aveam o ședere de 16 zile prevăzută în America, am plecat după zece. Pentru că nu mai suportam. Nimic nu mi se potrivea de acolo. Totul era un gablonț uriaș. Era mare, totul e mare acolo și în același timp e într-un fel fals. E un mare umflat. Mari sunt fructele, mari sunt clădirile, mari sunt porțiile de pizza de la restaurant. Și eu mă gândeam cum se poate să risipești în halul asta? Când vedeam risipa aia de mâncare, mă lua groaza. Și am plecat. Nu mă simțeam bine pur și simplu. Vorbeam cu oamenii, dar niște oameni râzăreți, dar un râs mecanic. Un râs rece pe care-l aveau toți față de mine. N-aveam senzația unei comunicări cu nimeni. Deși vorbeam destul de bine englezește, mă rog americanește, că e alt dialect ăla.
Așa că m-am lămurit că am avut dreptate în '83-'84 bazându-mă pe intuiția din creierul meu, într-adevăr nu aveam ce să caut, nu...
N-am fost niciodată plecat din țară mai mult de trei săptămâni. Nu rezist mai mult, trebuie să mă întorc aici la... în această gaură neagră, că tot e popular acum cuvântul gaură la Guvernul României, dar nu știu, aici, aici pot să vorbesc românește, pot să comunic românește, pot să scriu.
Îți spuneam că noi doi nu avem noroc. Cu meseria asta, nu? Tu ai putea să pleci?
- M-am gândit de multe ori.
- Te-ai gândit.
- M-am gândit de multe ori, dar m-am gândit că ar trebui să renunț la meserie și n-aș face acest compromis, cel puțin deocamdată.
- Bun, deci tot din cauza limbii, pentru că asta este instrumentul nostru de lucru. Alții sunt mai norocoși, alții știu să picteze, știu să cânte...
- Meserii universale.
- Meserii universale, IT-ist! Eu la bază sunt IT-ist. Da, da, am făcut Automatica din București. Și am lucrat în meserie opt ani. Dar n-am plecat din pricina altor cuvinte decât, eu știu, Fortran, compilator, emulator și așa mai departe.
Mi-ar fi plăcut să stau în „țara” Paris. Nu mai e aceeași după Bataclan
- Dar ar fi vreo țară care v-ar fi plăcut la fel de mult ca România, dacă nu ar fi fost să va despartă de ea limba?
- Da. Paris, țara Paris. Nu toată Franța.
Am fost în Franța. Am fost în sudul Franței, pe la Touluse, dar Parisul e un oraș care nu seamănă cu niciunul dintre orașele pe care le-am vizitat sau pe care mi l-am imaginat. Are ceva cu totul și cu totul deosebit. Avea, mai bine zis, pentru că acum, am fost după ce s-a întâmplat la Bataclan, în Paris, și nu mai era același lucru. Nu știu. Murise atmosfera aia, aerul ăla extraordinar, aerul dintre clădiri în Cartierul Latin, dintre oameni, era ceva cu totul special. Cred că n-a omorât numai oameni ce s-a întâmplat atunci și după aceea, a omorât aerul asta al Parisului.
- Dar în țara care ați spus că v-a enervat de multe ori, că ați fi plecat pe Lună și pe Marte, în țara aceasta care este lucrul, în afară de limba română, care vă place?
- Bucureștiul la 3:00 dimineața. Pentru că e pustiu. Îmi plăcea să mă plimb prin București. Pe jos mă plimbam, noaptea. La ora 3:00. E un sentiment cu totul special. Mirosurile, rarele zgomote, arată altfel fără oameni.
- Într-un anotimp anume?
- Nu, oricând, dar să fie pustiu.
- Un mesaj pentru cei care sunt plecați și poate ar vrea să se întoarcă, sau poate nu, dar se simt rupți de România?
- Sunt mulți dintre cei care au plecat și se regăsesc printre cei care nu au venit la vot, care au fost majoritatea diasporei. Oamenii aceia au plecat din țară fără să se uite înapoi. Au plecat trântind ușa, unii poate și înjurând. E foarte greu să le spui, după ce s-au simțit umiliți, frustrați că aici, în România, nu li s-au oferit niște posibilități - am nenumărate exemple de oameni care îmi sciu pe net descriind cu toții aceeași experiență: țara asta și-a bătut joc de mine, de aceea am plecat din țara mea. Nu am cum să le cer acestor oameni să se întoarcă. Le pot spune doar atât: dacă vor simți vreodată nevoia să se întoarcă, să nu le fie teamă să o facă.
Editor web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
