Problema de bază a industriei cinematografice româneşti este lipsa sălilor de proiecţie. Sunt judeţe în România care nu mai au niciun cinematograf. Nici măcar casele de cultură şi căminele culturale nu mai găzduiesc proiecţii de filme.
Situaţia nu este mai bună nici în oraşele mari. Clujul avea cândva 14 cinematografe. Majoritatea au fost transformate în restaurante şi lăcaşe de cult, sau pur şi simplu au fost lăsate de izbelişte. Acum mai funcţionează doar două. Unul dintre ele renovat de curând pe banii primăriei, la cererea Asociaţiei pentru Promovarea filmului Românesc. Un altul va fi redeschis în urma unei investiţii de trei milioane de lei, tot din partea primăriei.
„E nevoie de refacerea întregii reţele de utilităţi, de la reţeaua electrică la sistemul de canalizare şi aşa mai departe, alimentare cu apă, dar şi de dotări. În principiu va fi o sală la fel ca şi în cinematograful Mărăşti, undeva la 150 de locuri”, spune Oana Buzatu, purtător de cuvânt Primăria Cluj-Napoca.
Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc a demarat campania Salvaţi Marele Ecran, prin care se doreşte redeschiderea cât mai multor cinematografe în România. Măcar în oraşele de peste 20.000 de locuitori.
„Încercăm ca în fiecare zonă, loc, pe cât posibil să existe un loc unde poți să vezi filme. Noi avem un indice de 0,7 la suta de mii de locuitori, adică avem mai puțin de o sală la 100.000 de locuitori din România”, spune
Cristian Hordilă, inițiatorul campaniei „Salvați Marele Ecran”.
Adică de cinci ori mai puțin decât Ungaria și de trei ori mai puțin decât Bugaria sau Serbia. Rețeaua națională de cinematografe administrează în prezent mai puțin de 30 de săli de proiecție, față de 300, câte erau 1990.
Iar investițiile din Cluj au mai demonstrat ceva: faptul ca publicul român vrea să meargă la film, dacă are un cinematograf în apropiere. Numărul spectatorilor din cinematograful Florin Piersic din Cluj a crescut de câteva ori de la redeschiderea sa, în 2010. Iar faptul că cinematografele sunt o investiție profitabilă se vede și în faptul că nu există mall care să nu aibă un multiplex de săli. De altfel, dezvoltatorii de mall-uri au fost cei mai mari investitori în industria cinematografelor în România post-decembristă. Însă ar fi fost bine ca numarul de săli să nu depindă de investițiile în uriașe centre comerciale.
Iar lipsa cinematografelor este și unul dintre motivele pentru care filmul românesc are încasări slabe. Pur și simplu, producatorii români de film nu au unde sa își vândă marfa. Dacă Sergiu Nicolaescu vindea câteva milioane de bilete la un singur film, regizorii și producătorii de acum abia daca mai vând câteva zeci de mii. Este un cerc vicios. Știind că nu au unde sa vândă filmele românești, producătorii nu se grăbesc să le finanțeze și se ajunge din nou la mâna statului.
Nu se poate spune în niciun caz că filmele românești nu au încasări pentru că sunt plictisitoare și create special pentru festivaluri. Căci în lipsa unui număr suficient de mare de săli, nici filmele americane nu au încasări spectaculoase în România. Și, câtă vreme cinematografele puține din România sunt pline la principalele premiere, nu se poate spune că pirateria este de vină pentru încasarile slabe ale filmelor americane.