Mărturii din infernul unor copii români: „De multe ori primim mâncare mucegăită. Este o luptă continuă”
Destinul copiilor abandonaţi în spitale sau al celor din centrele de plasament este unul marcat de durere, singurătate şi lipsă de afecţiune. Instituţiile care ar trebui să le ofere o viaţă normală nu o fac. Angajaţii îi bat, le dau mâncare stricată, iar ei fac totul să supravieţuiască în aceste condiţii. Reporterii Digi24 au obţinut mărturii cutremurătoare de la trei tineri care trăiesc într-un centru de plasament.
„Sunt educatori care ne pun la orice greşeală să luăm periuţa de dinţi să frecăm o porţiune din gresie de 20 de mp, dar pe cei mici îi tund, îi bat, îi pedepsesc”.
„Am fugit din centru, am spus că nu mai suport acolo şi nu mai vreau să mai stau. De multe ori primim mâncare mucegăită. Este o luptă continuă”.
Pentru copiii abandonatí de părinți lupta începe din primele luni de viață. O asistentă medicală a fost surprinsă recent, la Târgoviște, cum brusca un copil în spital, în timp ce îi dădea să mânânce.
Claudiu Dumitrescu - manager Spitalul Judeţean Dâmboviţa: „Am fost consternaţi când am văzut aceste imagini şi îmi este ruşine cu astfel de incidente ca făcând parte din sistemul de sănătate, ca medic şi ca om”.
Mircea Timofte preşedinte Ordinul Asistenților: „Avem nouă cazuri , nouă alerte, vă spuneam de sancţiunile de suspendare a calităţii de membru şi suspendarea dreptului de practică. Îngrijorarea mea este pentru generaţiile viitoare, pentru că teama pacienţilor ar fi nu pentru asistenţii medicali din sistemul sanitar, ci pentru generaţiile care vin din şcolile private care funcţionează azi. Colegul de la Neamţ, filiala Neamţ, ne-a anunţat că 30 de diplome, deci o clasă întreagă au fost anulate de instanţă”.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Din spitale, copiii abandonați ajung în centrele de ajutor social, unde pot sta până la 18 ani. Practic, aici se formează caracterul și personalitatea lor. Aşa ar trebui, pentru că, de fapt, pentru ei începe lupta de supraviețuire. Am vorbit cu trei tineri dintr-un centru de plasament, cărora le vom proteja identitatea și le vom spune Andrei, Radu și Maria. În curând vor implini 18 ani. Vor pleca din centru, dar vor trăi toată viața cu amintirile urâte din toți acești ani.
Maria: „În centru toată lumea se poartă urât, mi-au luat alocaţia, nu m-au lăsat să mă duc la şcoală, ca să am grijă de copiii mai mici . Când plecau la filme, în excursii, mă lăsau în centru pe mine şi pe alte două fete ca să avem grijă de copiii mai mici, să curăţăm cartofi, să facem mâncare, curăţenie. Când mama mea venea să mă viziteze şi-mi aduceau cei de acasă haine şi dulciuri, hainele le dădeam la spălat şi îmi mai venea de la spălat o pereche de pantaloni şi câteva tricouri. La mâncare nici nu vă mai spun. Îmi aduceau genţi pline cu dulciuri şi-mi dădeau o singură dată din acele dulciuri şi restul le împărţeau doamnele de acolo. (Le luau acasă?) Da, pentru că şi dânsele aveau copii, doamnele de la centru mă minţeau foarte mult şi îmi spuneau că mama nu mă mai vrea acasă şi să nu mai ies la vizită să vorbesc cu ea, că-mi vrea numai răul”.
Andrei: „Viaţa mea aici e destul de grea, pentru că se fac multe diferenţe între noi. Avem nevoie de un sprijin, avem nevoie de un vânt sufletesc, de o adiere sufletească. N-avem părinţi, trebuie să simţim şi noi afecţiunea aceea părintească şi se pare că nu avem parte de ea. Pe cei mai mici îi mai ciondănesc, îi mai bat . Noi fiind mai mari, mai fugim, ne mai ascundem”.
Care este motivul pentru care se comportă aşa ?
Radu: Vă daţi seama ce zic, ăla n-are părinţi, nu vine nimeni să-mi zică ceva. De multe ori primim mâncare mucegăită. Nu prindem mâncare din cauza celor mai mari. Sunt cazuri în care la o bucată de pateu sau o bucată de brânză suntem 7,8 inşi. La fel, la o pâine întreagă suntem 4,5 inşi
şi noi fiind mai mari, trebuie să ne alimentăm mai mult corpul şi nu se poate. Cartofi mucegăiţi, pâine mucegăită, sunt seri în care pur şi simplu murim de foame”.
În sistemul de protecție socială erau în urmă cu doi ani peste 50 de mii de copii. Unii dintre ei au părinți, alții au fost abandonați. Prin traume trec și mamele care și-au lăsat copiii pe mâna statului, crezând că vor avea o viață mai bună.
Simona, mamă: „Acestor instituţii nu le pasă de aceşti copii fără niciun viitor, fără educaţie aleasă, fără niciun rost, nu le pasă de ei. Fiicei mele i s-a spus : du-o pe maică-ta mai bine la psihiatrie decât să te ducă pe tine. Categoric nu este protecţia copilului. Eu, în opinia mea, aş spune că sunt lagărele copiilor. Vă spun cu cea mai mare sinceritate. Lagărele copiilor. (Este o luptă de supravieţuire a lor acolo?) Este, cu siguranţă este, atâta timp cât nu au înţelegere, contest în totalitate ca fiind o instituţie a drepturilor protecţiei copilului”.
În tot acest timp, autoritățile stau cu ochii închiși, iar angajații din centrele care ar trebui să protejeze copiii îi terorizează, îi amenință și știu exact cum trebuie să îi bată.
„Fii atent ce-ți spun eu ție, băiețas, dacă vrei să supraviețuiești, taci din gură!”
„Când dai, nu îi previi. Te uiţi, dai cât poţi şi îi spui: să nu mai strig la tine de două ori, că îţi crăp capul. Nu stai să îl priveşti pe copil şi apoi dai. Dă-le să zacă. Să-ţi ştie de frică. Ai văzut cum ascultă ăia de ea? Dă-le la baie, pe furiş”. (educatoare)
Jeni Chiriac psiholog: „În acest context, el practic vine şi împrumută şi dezvoltă sau îşi întăreşte tulburări de comportament, dezvoltând inclusiv ulterior, în viaţa de adult, o conduită antisocială. Este foarte important să vedem problemele sistemului. Avem nevoie de acea schimbare de mentalitate pentru a putea să dăm o şansă unor copii care au fost abandonaţi. Este trist, pentru că vorbim de persoane care, după ce ies, după ce împlinesc trista, nu vesela vârstă de 18 ani, se trezesc într- un context în care efectiv nu au un drum, o cale, un sens, nu reuşesc să se integreze”.
Dragoș Pâslaru, fost ministru al Muncii: „Sistemul de asistenţă socială este concentrat pe el însuşi. Este concentrat pe supravieţuirea sa şi consideră că cei care le sunt clienţi la capătul zilei, cei asupra cărora ar trebui să ne concentrăm, sunt de fapt o justificare a activităţii lor. Reprezintă numere, numerele se convertesc în mulţimi cu un standard de hrană, de cost în bani şi banii sunt aceia care permit întreţinerea acestei activităţi. Există o degradare a calităţii umane în zona de asistenţă socială”.
Uitați de părinți, abandonați de stat, chinuiți de angajații centrelor, fiecare copil are totuși un vis. Poate e singurul lucru care le dă forță să îndure umilințele zilnice: „Vreau să termin liceul, sunt pe profil veterinar şi vreau să ajut cât mai multe animale. Visul meu era să mă fac mecanic”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
