Războiul lui Tăriceanu cu profesorii. În 2008 îi acuza că aduc „criza mondială”

Prin programul de guvernare asumat împreună, PSD şi ALDE ne-au anunţat că au decis să deschidă Cutia Pandorei. Prin votul dat miercuri pe Legea salarizării, Dragnea şi Tăriceanu au răsucit pur şi simplu cheiţa. 

Forma finală a actului normativ are o calitate greu de egalat: deşi blindată de măsuri populiste şi aberante din punct de vedere economic, legea nu mulţumeşte pe nimeni. Sigur, cu excepţia parlamentarilor, căci ei sunt primii care vor încasa lefuri mărite, restul categoriilor profesionale fiind considerate suficient de insignifiante pentru a fi lăsate în plan scund.

Apoi, deşi blindată de măsuri populiste şi aberante din punct de vedere economic, legea salarizării s-ar putea să fie în cele din urmă praf în ochi, dacă în Codul fiscal vor fi operate modificări care-i vor pune pe angajaţi să dea înapoi o parte din bani. De la o cifră s-ar ajunge rapid la una, şi aia mică-mică (dar despre toate acestea, la timpul potrivit)

Confruntată, pe de o parte, cu presiunea uriaşă de a găsi şi pe termen scurt, şi pe termen lung sursele din care să plătească salariile din sectorul bugetar, iar pe de alta cu problemele de imagine pe care le generează în plan politic reacţiile virulente ale sindicatelor şi contestările la Curtea Constituţională, care, iată, încep să curgă, coaliţia PSD-ALDE ar trebui să se pregătească de o vară toridă. 

Nervozitatea începe deja să crească şi, cel mai probabil, va căpăta în unele momente accente ridicole.

Merită, de aceea, trecută în revistă recenta ieşire a lui Călin Popescu Tăriceanu, ca indiciu pentru ceea am putea vedea şi la alţi lideri PSD-ALDE, în vitorul apropiat: „Iertaţi-mă, am lucrat şi eu în învăţământ, programul nu e de opt ore pe zi, în învăţământul preuniversitar, dacă pui la cap toate vacanţele, ai patru luni de vacanţă pe an. Patru luni de vacanţă”.

Pentru a surprinde întreg contextul, trebuie spus că, atunci când a rostit vorbele de mai sus, Tăriceanu se arăa deranjat de existenţa în legea salarizării a unor sporuri, cu precădere a sporului pentru solicitare neuropsihică din învăţământ.

Sigur, aşa cum am mai arătat-o şi în textele anterioare, şi pe mine mă deranjează multe la această lege, în primul rând caracterul nesustenabil al creşterilor, apoi lipsa unei corelări a majorărilor cu performanţa angajaţilor, etc.

Diferenţa este că Tăriceanu a câştigat nişte alegeri şi un loc de parlamentar tot mai gras plătit promiţându-le oamenilor, în siajul PSD, mult mai mult decât vor reprezenta vreodată sporurile de care se leagă acum. Însuşi faptul că a ţinut să-i atace pe profesori la program - „nu e de opt ore pe zi” şi concediu - „patru luni de vacanţă” - este un indiciu consistent că nervozitatea a atins cote critice la vârful coaliţiei de guvernământ.

Şi totuşi, nu este prima dată când Tăriceanu le bate obrazul explicit profesorilor, învăţătorilor şi educatorilor.

Nu este prima dată când lasă impresia că are ceva de împărţit în mod special cu această categorie, având în vedere că a arătat infinit mai multă clemenţă faţă de ceilalţi bugetari.

În sprijinul acestor constatări voi face trimitere la două momente intersante din perioada în care Tăriceanu era şeful Executivului.

EPISODUL CRIZA. "Vreau să vă reamintesc că, în 2004, Guvernul de stânga negocia la sânge cu sindicatele din educaţie o creştere de o cifră. Acum, solicită 50%, deşi ştiu bine că această solicitare ar aduce criza economică mondială în România. Stânga are un plan foarte clar de câştigare a alegerilor, dar nu are niciun plan de guvernare a României", spunea Călin Popescu Tăriceanu, în toamna lui 2008.

Era premier atunci, criza mondială într-adevăr bătea la uşă, dar, orbite de binecunoscutul populism, partidele din România nu vedeau tzunami-ul de la orizont.

Criza, însă, nu o aduceau măririle de salarii pentru profesori, care, în paranteză fie spus, la fel ca în 2017, tot fără vreo punere în relaţie cu performanţa urmau a fi operate.

Criza avea rădăcini mult mai adânci decât cele indicate de Tăriceanu şi în niciun cat nu putea fi pusă în cârca profesorilor din România. Efectele crizei, într-adevăr, au fost potenţate de slăbiciuni interne pe care le ştie toată lumea – lipsa unor reforme, tradiţia unei gestiuni iraţionale şi politicianiste a bugetului de stat.

Parte din ele îi puteau fi reproşate tocmai premeirului în exerciţiu, Călin Popescu Tăriceanu. În anii de creştere economică post-2004, Guvernul său a umflat cheltuielile bugetare şi schemele de personal din aparatul de stat la cote ameţitoare şi, după cum s-a văzut când criza a izbucnit, ameninţătoare.

Despre isprăvile premierului Tăriceanu în perioada 2004-2008, când Guvernul său a tocat creşterea economică de zici că nici n-ar fi fost, vă recomand analiza de AICI. 

În ciuda evidenţei, în 2008 Tăriceanu punea viitoarea criză pe umerii angajaţilor din învăţământ, iar în 2017 tot împotriva lor tună cu prioritate.

EPISODUL BĂSESCU. Toată lumea a fost populistă atunci, la finalul lui 2008.

Parlamentul a votat legea prin care salariile din educaţie creşteau cu 50%, iar preşedintele Traian Băsescu a promulgat-o.

În chestiunea măririlor slariale din învăţământ, şeful statului şi premierul s-au aflat constant pe baricade opuse.

Călin Popescu Tăriceanu vorbea de un efort bugetar nelalocul lui, care urma să declanşeze o reacţie în lanţ în economie şi să culmineze cu o criză apocaliptică. Însă credibilitatea sa, când dădea acest avertisment, era zero. În cei patru ani de guvernare, premierul Tăriceanu se arătase pungă spartă cu tot felul de sectoare din aparatul de stat, unde au fost umflate lefuri şi organigrame. În plus, alocarea fondurilor bugetare spre proiecte şi investiţii în ţară a urmat nestingherit logica nescrisă a coloraturii politice.

Traian Băsescu, care probabil văzuse în creşterea salariilor pentru profesori o oportunitate politică de neratat, a folosit împotriva lui Tăriceanu tocmai „opera” Guvernului Tăriceanu.

În ieşirile sale publice, şeful statului l-a acuzat constant pe premier că a găsit bani pentru tot felul de agenţii obscure, pentru clientela politică sau o administraţie tot mai umflată, în schimb nu are pentru educaţie.

Călin Popescu Tăriceanu îşi aminteşte, cu siguranţă, acele momente.