Video Moartea Cristinei Ţopescu şi epidemia de singurătate din România. „Tehnologia ne-a însingurat”
Ne confruntăm cu o epidemie de singurătate, iar soluţia care trebuie găsită trebuie să aibă o componentă politică şi socială, e de părere politologul Cristian Pîrvulescu. Invitat în platoul Jurnalului de Seară de la Digi24, Pîrvulescu spune că moartea solitară a Cristinei Ţopescu este o tragedie care se poate repete şi în alte cazuri dacă societatea în care trăim nu găseşte un răspuns la efectele perverse ale revoluţiei tehnologice din ultimii ani.
„Răspunsul societăţii trebuie să fie politic şi social”
Cosmin Prelipceanu: Ştiţi cum e cu singurătatea... Vorbim despre singurătate atunci când vine vorba despre oameni în vârstă, în special, e o mare problemă, se vorbeşte despre o epidemie de singurătate. Dar, mai nou, singurătatea îi afectează şi pe cei mai tineri. Asta din cauza felului în care trăim, din cauza civilizaţiei, spun unii, din cauza reţelelor sociale, care ne oferă senzaţia asta, că, de fapt, noi suntem mulţi prieteni. Avem câte 5000 fiecare cel puţin. De fapt n-avem niciunul. Întrebarea este, pornind de la tragedia Cristinei Ţopescu, ce se poate face? E suficient să ne gândim, să ne propunem să vorbim mai mult, să ne întâlnim mai mult? Dar dacă nu vrem să facem asta? Pentru că n-avem timp, n-avem chef, vrem să fim singuri, unde e problema?
Cristian Pîrvulescu: Sunt trist de ceea ce s-a întâmplat, am cunoscut-o pe Cristina Ţopescu şi am fost foarte afectat de acest lucru. Întrebarea pe care o puneţi este justificată pentru că este nevoie de un răspuns politic şi social.
Cosmin Prelipceanu: Şi politic?
Cristian Pîrvulescu: Bineînţeles, societatea depinde de politică. Politica nu este o excrescenţă. Politica ţine de felul în care ne organizăm împreună. Politicienii sunt cei care distribuie resursele, şi în mare măsură, politicienii sunt cei care au permis dezvoltarea unei situaţii care duce la astfel de tragedii şi la înmulţirea situaţiilor pe care le descriaţi mai devreme.
Trebuie să avem un răspuns la această revoluţie tehnologică care are şi consecinţe negative şi efecte perverse. Şi pentru asta trebuie grupuri de reflecţie, trebuie găsite soluţii şi trebuie implementate acele soluţii. Societatea nu se poate autoreglementa, e nevoie de reglementare. Din nefericire, această viziune neoliberală care a dominat ultimii 30 de ani a plecat de la nereglementare, de la dereglementare, de la ideea că există prea multă reglementare şi ajungem într-o situaţie în care simţim că este nevoie de ceva mai multă ordine.
Pentru că bunul simţ nu mai este suficient pentru că tinerele generaţii nu sunt protejate în niciun fel. Nici de fake news, nici de manipulare, care este mai uşoară ca oricând, pentru că, trebuie să spune, întotdeauna a existat manipulare. Este adevărat, au fost momente în care ea nu a fost atât de uşor de folosit. Şi nu a avut o implicaţie globală.
Astăzi, o manipulare poată să aibă efecte în acelaşi timp la zeci de mii de kilometri distanţă. Dar, în egală măsură, astăzi rămânem singuri în faţa ecranului, al smartphone-ului, laptop-ului, al televizorului şi avem impresia că ştim totul, că suntem foarte bine integraţi în acel sat mondial, dar nu suntem.
Suntem, oricare dintre noi, izolaţi, şi nevoia de comunitate, de legătură comunitară este mai puternică ca oricând pentru că ea ne ajută să depăşim nu doar momentele de singurătate ci şi dificultăţile prin care trecem acum, ca societate, ca civilizaţie, pentru că suntem în faţa unei revoluţii.
„Ne aflăm în faţa unei revoluţii tehnologice”
Cosmin Prelipceanu: Suntem în faţa unei revoluţii...
Cristian Pîrvulescu: Suntem în faţa unei revoluţii tehnologice care ne-a luat pe nepregătite deşi o aşteptam. Mulţi dintre noi o aşteptam, dar ne-a luat pe nepregătite şi n-avem răspunsuri coerente pentru ea. Timp de 300 de ani am încercat să apărăm viaţa privată, să ne protejăm viaţa privat şi, dintr-o dată, viaţa noastră privată, într-o generaţie, o generaţie şi jumătate, a început să fie expusă, să nu mai fie niciun fel de respect faţă de viaţa privată.
Şi cazul Cristinei Ţopescu mă întristează încă o dată şi pentru că din nou se abuzează de, se intră în viaţa privată, este o decenţă minimală să respectăm acest lucru, să încercăm să înţelegem, să fim trişti pentru că este o tragedie dar, totodată, să nu dăm atât de multe amănunte care n-au niciun fel de relevanţă şi care nu fac decât să încerce să să crească audienţa unor posturi de televiziune sau unor site-uri.
Vorbim, reflectăm, sunt lucruri de reflecţie de multă vreme, dar ele nu au fost niciodată luate în serios şi există şi contraponderea cealaltă: cei care au controlul tehnologiilor spun că pericolul nu este atât de mare pe cât îl bănuim, că, de fapt, ne putem adapta, că tinerele generaţii sunt foarte bine adaptate, dar noi ne speriem.
Astăzi vorbeam cu studenţii mei, e ultima săptămână de cursuri, intrăm în sesiune şi le dădeam bibliografie şi mă rugau să nu le dau prea multe cărţi de citit. Mă rugau să nu le dau prea multe cărţi. Mai multe articole, mai multe grafice, mai multe filme, întotdeauna le dau şi filme, e un exerciţiu de inteligenţă la care îi supun, dar nu e vorba doar de asta. Nu mai sunt obişnuiţi, mi-e foarte greu când ajung în anul I să îi reînvăţ să citească mult câtă vreme trecând prin reţelele sociale şi cu smartphone-ul au ajuns să nu se mai poată concentra.
E o problemă de concentrare care ne modifică în mod clar societatea. Nu ştiu să vă spun dacă în bine sau în rău. Colegul meu, Vintilă Mihăilescu, îmi aducea aminte, acum câţiva ani de zile, că Socrate, de exemplu, acum 2500 de ani, îi critica pe cei care scriau. Pentru că începuse scrisul să se dezvolte şi spunea, bun dar scrisul va aduce la pierderea memoriei. Şi nu ne-am pierdut memoria, spunea Vintilă. Nu, ne-am obişnuit cu scrisul. Dar sunt convins că strămoşii noştri dinaintea scrisului aveau o memorie redutabilă. Au fost extraordinari, au reuşit să se descurce fără să aibă reperele care nouă ne-au simplificate foarte mult viaţa. Astăzi, sunt unii care nu mai pot citi o hartă pentru că sunt dependenţi de GPS-ul de pe smartphone.
„Depresia, mult mai extinsă decât suntem tentaţi să considerăm”
Cosmin Prelipceanu: E atât de simplu, domnule profesor, datorită scrisului avem acces la înţelepciunea altora. E atât de simplu, cu cât citim mai mult, cu atât avem acces la înţelepciunea mai multora, la experienţele lor, şi aşa mai departe.
Cristian Pîrvulescu: Evident. Dar să ştiţi că şi urmărind filme şi tutoriale pe internet avem acces.
Cosmin Prelipceanu: Ce facem cu vorbitul, cu interacţiunea, pentru că noi întâlnindu-ne, din cauza vieţii de oraş cu foarte mulţi oameni, învăţăm să ne protejăm, suntem din ce în ce mai superficiali. Noi, practic, schimbăm conţinut de suprafaţă, superficial. Nu ajungem să ne spunem păsurile, durerile şi dintr-o dată cazi într-o depresie şi nu ştie nimeni.
Cristian Pîrvulescu: Iar depresia este mult mai extinsă decât suntem tentaţi să considerăm. Probabil că, n-aş vrea să dau procente, o foarte mare parte a populaţiei României suferă într-un moment sau altul de depresie sau de depresie continuă.
Cosmin Prelipceanu: Ca în toată lumea civilizată.
Cristian Pîrvulescu: Evident, este o reacţie la stres, este o reacţie la stimulii numeroşi la care suntem supuşi, iar aici e nevoie de un răspuns comunitar şi politic. Eu când spun politic nu mă refer doar la guvern, mă refer la guvernarea locală, la administraţie, la organizaţii, organizaţii neguvernamentale care încearcă să vină în întâmpinarea celor care se însingurează.
Pe de altă parte, trebuie să ştim să detectăm semnele astea. Din vreme, pentru a putea lua măsuri, altfel, vom fi spectatori la nişte tragedii care se vor multiplica pentru că vom fi din ce în ce mai singuri. Pe o planetă din ce în ce mai poluată şi mai periclitată şi nu vom putea observa şi nu ne vom putea solidariza pentru a mai face ceva. Pentru că ne-am însingurat. Pentru că tehnologia ne-a însingurat, dezvoltarea economică a dus la asta. Pentru că putem trăi singuri, pentru că acum 100 de ani nu puteam trăi singuri. Acum 100 de ani trăiam într-o familie lărgită formată din trei sau patru generaţii.
Cosmin Prelipceanu: De obicei sub acelaşi acoperiş.
Cristian Pîrvulescu: Acum putem trăi singuri. Dezvoltarea economică ne-a creat această facilitate, dar există şi capcanele pe care aceasta le presupune şi care ne înspăimântă şi dacă ne înspăimântă trebuie să reacţionăm.
„Societăţile occidentale pun accentul pe empatie în şcoală, nu pe cunoaştere”
Cosmin Prelipceanu: Insensibilitatea. Oamenii nu mai simt durerea, sentimentele celorlalţi, nu le pasă, trec repede, au alte lucruri de făcut.
Cristian Pîrvulescu: Sunteţi convins că este un sentiment nou? Credeţi că cei care se duceau şi vedeau execuţiile în timpul Revoluţiei Franceze nu erau la fel? N-am convingerea că este vorba despre un sentiment nou ci că este un tip de adaptare socială la noii stimuli economici, civilizaţionali şi aşa mai departe. Dar e o problemă care trebuie să fie rezolvată pentru că faptul că s-a întâmplat nu înseamnă că trebuie să se reproducă.
Şi da, în societatea tradiţională, în micile comunităţi în care trăiam înainte, asemenea fenomene nu existau. Pentru că oamenii erau solidari, erau obligaţi să se solidarizeze pentru a îşi rezolva problemele, pentru că nu exista stat, nu exista intervenţie, totul depindea de capacitatea lor de a găsi soluţii şi de asta sunt atât de mirat faptul că nu mai putem astăzi să construim aceste punţi sociale între noi, pentru că asta e problema. Unii spun că trebuie să ne întoarcem înapoi.
Cosmin Prelipceanu: Mă tem că nu se poate.
Cristian Pîrvulescu: Nu mai putem să ne întoarcem înapoi şi atunci trebuie să găsim soluţii la aceste probleme acum şi sunt convins că aceste soluţii presupun multă inteligenţă şi mai mult altruism, mai multă empatie din partea noastră, care trebuie construită. Observ societăţile occidentale în care se pune foarte mult accentul pe empatie în şcoală, nu pe cunoaştere, pe dezvoltarea relaţiilor sociale, pe câtă vreme noi, inclusiv prin sistemul de învăţământ care nu face altceva decât să reproducă roluri sociale, încurajăm, până la urmă această singurătate. Pentru că încurajăm ideea că doar competiţia contează, or în comunitate competiţia nu este singurul lucru care contează. Contează foarte mult solidaritatea, fericirea nu depinde de competiţie. Fericirea depinde capacitatea noastră de a ne relaţiona cu ceilalţi.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
