Opinia separată (Daniel Morar): Şi preşedintele, şi ministrul Justiţiei şi-au exercitat competenţele legale şi constituţionale

Data publicării: 07.06.2018 19:48

Atât Preşedintele României, cât şi ministrul justiției şi-au exercitat competenţele prevăzute de Constituţie și lege, fără să îşi aroge competenţe care, potrivit Constituţiei, aparţin altor autorităţi publice, ori să refuze îndeplinirea anumitor acte care intrau în obligaţiile lor constituţionale, arată judecătorul Daniel Morar în opinia separată a motivării deciziei CCR privind revocarea şefei DNA.

Potrivit judecătorului Daniel Morar, fiecare autoritate publică şi-a îndeplinit atribuţiile conform cu prevederile Constituţiei, astfel încât, în aceste condiţii, diferendul invocat de prim-ministru cu privire la refuzul preşedintelui de a da curs cererii de revocare din funcţie a procurorului-şef al DNA, nu poate fi echivalat cu un conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei, pe de o parte, şi preşedinte, pe de altă parte.

Preşedintele României are posibilitatea de a refuza motivat numirea în funcţiile de conducere, subliniază judecătorul CCR.

Ministrul justiției este singura autoritate care poate dispune cu privire la oportunitatea declanșării procedurii de revocare a procurorului din funcția de conducere, limitată însă la cele trei condiții prevăzute de art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, ceilalți actori implicați, Consiliul Superior al Magistraturii, cu rol consultativ, și Președintele României, cu rol decizional, fundamentându-și răspunsul exclusiv pe argumente de legalitate și temeinicie a argumentelor invocate, mai explică Daniel Morar.

Punctele importante din opinia separată formulată de judecătorul Daniel Morar

"Analizând comparativ normele legale care reglementează numirea în funcția publică de conducere, respectiv revocarea din această funcție, constatăm că acestea au un
conținut identic sub aspectul procedurii decizionale: procedura este declanșată de ministrul justiției, Consiliul Superior al Magistraturii avizează propunerea de numire/revocare, în vreme ce Președintele României decide cu privire la numire/revocare, în virtutea atribuției sale constituționale consacrate de art.94 lit.c) din Legea
fundamentală.

Constatăm, de asemenea, că în procedura de numire, potrivit dispozițiilor art.54 alin.(3) din lege, Preşedintele României are posibilitatea de a refuza motivat numirea în
funcţiile de conducere. Apreciem că aceste dispoziții sunt a fortiori aplicabile procedurii de revocare, de vreme ce revocarea poate surveni ”pentru motivele prevăzute la art.51 alin.(2) care se aplică în mod corespunzător”. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apreciază că nu sunt întrunite aceste motive, Președintele României poate refuza motivat cererea de revocare din funcția de conducere. Pe de altă parte, întrucât textul de lege nu distinge cu privire la obiectul evaluării pe care Președintele o face asupra propunerii de revocare, este evident că legea nu a limitat această analiză doar la îndeplinirea condițiilor de legalitate.

În virtutea principiului ”ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus”, apreciem că legea conferă plenitudine decizională Președintelui României, care are competența de a verifica propunerea de revocare emisă de ministrul justiției și avizată de Consiliul Superior al Magistraturii, atât sub aspectul îndeplinirii condițiilor de legalitate, cât și a celor de temeinicie. De altfel, analizând condițiile care pot constitui temeiul revocării din funcția publică, observăm că, dacă pentru neîndeplinirea condiţiilor necesare pentru numirea în funcţia de conducere sau pentru ipoteza aplicării unor sancțiuni disciplinare, verificarea condițiilor de legalitate poate fi suficientă în formarea convingerii că persoana care ocupă funcția de conducere trebuie să fie revocată, pentru a constata exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale, este necesară o analiză a temeiurilor, motivelor, dovezilor, împrejurărilor care, împreună sau separat, pot sta la baza deciziei de revocare.

O atare analiză nu se poate limita la verificarea condiției în sine privind legalitatea, ci implică o verificare concretă a datelor/informațiilor/actelor/dovezilor pe care se întemeiază cererea de revocare și o apreciere pe care autoritatea decizională, Președintele României, trebuie să o realizeze, justificând hotărârea adoptată.

De altfel, analizând criticile de neconstituţionalitate formulate cu privire la norma modificatoare a dispozițiilor art.54 alin.(3) din Legea nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, par.165, Curtea a constatat că, ”având în vedere caracterul bicefal al autorităţii executive, legiuitorul a optat pentru o procedură în cadrul căreia Guvernul şi Preşedintele să conlucreze. Rolul central în această ecuaţie îl are, însă, ministrul justiţiei, sub autoritatea acestuia funcţionând procurorii constituiţi în parchete.

Preşedintele României nu are nicio atribuţie constituţională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire, menţinând un veto prezidenţial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art. 54 alin. (1) din lege, el a respectat rolul constituţional al ministrului justiţiei în raport cu procurorii, Preşedintelui conferindu-i-se atribuţia de numire în considerarea solemnităţii actului şi a necesităţii existenţei unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 94 lit. c) din Constituţie. În consecinţă, art. I pct. 88 [cu referire la art. 54 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 94 lit. c) şi art. 132 alin. (1) din Constituţie”. Cu alte cuvinte, Curtea a validat soluția legislativă care limitează posibilitatea Președintelui României de a refuza propunerea de numire a procurorilor în funcția de conducere doar sub aspectul numărului de refuzuri, nicidecum sub aspectul condițiilor pe care acesta le are de verificat, nedistingând între condițiile de legalitate și condițiile de fond. Prin urmare, cu atât mai mult în procedura de revocare, care, așa cum am demonstrat în prealabil, implică o analiză a unor condiții care transcend legalitatea și antamează o verificare concretă a motivelor invocate în cererea de revocare, în condițiile legii în vigoare, Președintele nu poate fi limitat în aprecierea sa cu privire la fondul problemei. Este adevărat că ministrul justiției are un rol important în cadrul procedurii revocării, el fiind singurul care, dacă apreciază că este îndeplinit unul dintre motivele prevăzute la art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, poate decide declanșarea procedurii, prin formularea cererii de revocare. Altfel spus, ministrul justiției este singura autoritate care poate dispune cu privire la oportunitatea declanșării procedurii de revocare a procurorului din funcția de conducere, limitată însă la cele trei condiții prevăzute de art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, ceilalți actori implicați, Consiliul Superior al Magistraturii, cu rol consultativ, și Președintele României, cu rol decizional, fundamentându-și răspunsul exclusiv pe argumente de legalitate și temeinicie a argumentelor invocate.

Aplicând aceste considerente de principiu cu privire la competențele constituționale și legale ale actorilor implicați în procedura de revocare a procurorilor cu funcții de
conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatăm că, deși în răspunsul Președintelui României la cererea de revocare formulată de ministrul justiției de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi, acesta conchide că ”nu se poate da curs propunerii de revocare”, întrucât consideră că ”argumentele cuprinse în raportul privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse”, din analiza conținutului acestui răspuns, rezultă că Președintele României a realizat o analiză de legalitate și temeinicie a motivelor invocate de ministrul justiției. Astfel, Președintele României face trimitere la ”evaluările sistematice realizate atât de instituțiile interne abilitate legal, cât și de cele de la nivel european ori internațional, care apreciază permanent pozitiv activitatea și managementul DNA, acoperind o perioadă de timp mult mai îndelungată decât cea care face obiectul Raportului privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție” și la Hotărârea nr.52/2018, prin care Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a constatat că ”aspectele sesizate de ministrul justiției nu denotă deficiențe în exercitarea atribuțiilor manageriale de către procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, în conținutul Raportului fiind enumerate generic componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor nelegal folosite, a deficientelor comportamentale, a atribuțiilor legale neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos”.

De asemenea, Președintele constată că, ”în partea introductivă a Raportului, autorul său îl califică drept o luare de poziție, elaborată pe fondul dezbaterilor care au avut loc în spațiul public în perioada februarie 2017 – februarie 2018, ceea ce poate induce percepția că documentul prezintă și o perspectivă proprie a ministrului justiției cu privire la încadrarea acțiunilor/inacțiunilor procurorului evaluat, percepție întărită și de prezența în cuprinsul Raportului a unor aspecte vizând cariera profesională a autorului documentului”. Mai mult, se arată că, ”deși Raportul invocă drept temei juridic art.51 alin. (2) lit. b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art. 51 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 51 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004”.

Toate aceste considerente constituie o evaluare a motivelor invocate de ministrul justiției, pe care Președintele României o realizează din perspectiva legalității și
temeiniciei lor, și nicidecum a oportunității măsurii revocării, cum în mod greșit a calificat-o chiar autorul răspunsului. Or, calificarea eronată a argumentelor pe care se
fundamentează refuzul nu poate constitui ea însăși izvor al unui conflict juridic de natură constituțională. Întrucât Președintele și-a exercitat atribuția conferită de Constituție [art.94 lit.c)] și prevăzută expres de Legea nr.303/2004 [art.54 alin.(4)], nu se poate susține că acesta a acționat ultra vires, astfel încât conduita sa să genereze un conflict juridic de natură constituțională".