România, de la colaborarea cu teroriști temuți la lupta antitero
Terorismul a devenit o problemă globală, iar lupta împotriva lui include şi România. În prezent, serviciile anti-teroriste române combat posibilele atentate alături de servicii din peste 80 de ţări. Statele lumii fac eforturi de apărare fără precedent. România nu a făcut însă mereu parte din efortul global de combatere a terorismului... Înainte de anul 1989 se vorbea mai ales de izolare şi de interese proprii. Mai multe documente arată că Securitatea lui Nicolae Ceauşescu ar fi preferat mai degrabă să colaboreze cu unii dintre cei mai temuţi terorişti ai secolului XX, decât să-i elimine. Cum şi mai ales de ce s-a ajuns la asta? Şi care sunte efectele peste timp ale acestor decizii luate în trecut, pe ascuns? Aflaţi acum dintr-un reportaj special „Din interior”.
Peste 50.000 de decese doar în ultimii trei ani. O creştere a numărului de cazuri cu 600%, din 2001 şi până în prezent. Atacuri-fulger în state considerate până nu de mult locuri paşnice.
Toate aceste date despre atentate teroriste subliniază că omenirea se confruntă cu un fenomen fără precedent. Evenimentele recente din Franţa, Germania sau Turcia întregesc tabloul teribil al unei planete aflate sub asediu. Iar existenţa organizaţiei Stat Islamic a devenit o realitate cotidiană, un pericol mediatizat intens.
Cristian Troncotă, fost decan la Facultatea de Informații, Academia Națională de Informații: Astăzi terorismul a luat forme dintre cele mai groteşti. Eu numesc formele de terorism care se desfăşoară astăzi „Mega-terorism”. Un megaterorism suicidar.
Răzvan Avramescu, ofiţer brigada anti-teroristă, SRI: Principala ameninţare teroristă pentru spaţiul european şi în acest context şi pentru România rămâne Daesh şi în mod special propaganda radicală pe care organizaţia o realizează. Nu mai vorbim de structuri de sine stătătoare, nu mai vorbim de organizaţii teroriste pe care să le avem ca ţintă, ci vorbim de o ideologie, vorbim de persoane care aderă la această ideologie. Iar tocmai aceste persoane sunt extrem de dificil de identificat.
România, alături de celelalte state NATO, participă, activ, la lupta împotriva terorismului. Potrivit Europol, numai în anul 2015, structurile de la Bucureşti au arestat 11 persoane suspectate de terorism. Mii de ofiţeri ai brigăzii anti-teroriste adună zi de zi informaţii şi duc misiuni pentru a preveni tentativele de atac. România are un loc clar pe harta luptei cu terorismul.
Cristian Troncotă, fost decan la Facultatea de Informații, Academia Națională de Informații: După 2001, după ce SUA au declarat război mondial contra terorismului, am crezut că teroriştii aceştia vor fi aduşi la respect. Constatăm astăzi, duăpă atâţia ani, că dimpotrivă (...) Lucrurile acestea sunt foarte grave. Formula aceasta a războiului împotriva terorismului nu a avut succes.
Răzvan Avramescu, ofiţer brigada anti-teroristă, SRI: Nu există o ameninţare directă la adresa României din punct de vedere terorist. Există o ameninţare generală teroristă, dar în creştere, dar nu există o ameninţare punctuală. Ameninţarea teroristă a evoluat în timp. Cea cu care se confruntau înaintaşii noştri (...) s-a diversificat foarte mult. (...) În epoca Al Qaeda şi în epoca Daesh lucrurile astea s-au schimbat. (...) Este mult mai dificil să ne mai raportăm doar la o singură organizaţie teroristă. Şi Al Qaeda şi Daesh au tendinţa de a se transforma în ideologii. În prezent cooperăm cu 100 de servicii de informaţii din peste 80 de state, iar profilul antiterorism are ponderea cea mai mare.
Lupta românilor cu terorismul nu a făcut însă mereu parte dintr-un plan global. Înainte de anul 1989, nu se vorbea de colaborare între servicii secrete. Ci de interese proprii şi izolare. Securitatea lui Nicolae Ceauşescu avea o viziune total diferită legată de terorism. Documentele şi mărturiile de după Revoluţie arată o faţă mai puţin eroică a unităţilor anti-teroriste.
Dan Voinea, general, fost procuror militar: Fosta Securitate a colaborat cu organizaţii teroriste. Teroriştii cam veneau în România la odihnă aici sau la tratament.
Liviu Tofan, jurnalist, fost şef secţia ştiri Radio Europa Liberă: România comunistă a fost din multe puncte de vedere oaia neagră chiar a „Lagărului socialist”, iar această implicare a României în acţiuni de terorism în anii 80 a fost unul dintre aceste motive, pentru că toate celelalte ţări comuniste s-au distanţat.
Iniţial, în România, combaterea unor posibile atentate a intrat sub incidenţa unui comandament special, denumit ARTA. Ulterior, a apărut Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă - sau USLA. Istoria anti-terorismului în România începe în 1972. Cu o tragedie petrecută la 1.500 de kilometri distanţă.
La München, în Germania, în timpul Jocurilor Olimpice, mai mulţi membri ai organizaţiei teroriste palestiniene „Septembrie Negru” au pătruns în clădirea delegaţiei israeliene. Au ucis 11 ostatici. După intervenţia, ezitantă, a poliţiei germane, 10 atacatori au fost lichidaţi. „Masacrul de la München” a dus la conştientizarea pericolului terorist, inclusiv la Bucureşti.
Ion Georgescu, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): Munchenul reprezintă fără îndoială momentul care a declanşat ARTA, planul ARTA, comandamentul ARTA, preocuparea faţă de domeniu. (...) La noi în ţară nu se vorbea de „Septembrie negru”, la noi în ţară nu se vorbea de nimic. Aveam două Dacii nenorocite. Ruginite şi proaste, pe care le conduceam pe rând fiecare, cum aveam nevoie. Şi la un moment dat ni se face cadou un Land Rover. (...) Nu exista niciun computer. Nu exista decât o maşină de scris şchioapă şi nenorocită, telefoane mobile nu existau. Nu ştiam ce e ăla fax. Dotarea a venit pe rând după ce s-a transformat în USLA.
Ioan Botofei, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): Erau ofiţeri din toate unităţile ministerului şi făceau parte din acest stat major. Eram 17-18 persoane. (...) Totul era în ideea nu să acţionăm. Noi să culegem informaţii (...) şi să spunem cam care e pericolul la fiecare. În paralel cu acest colectiv care s-a creat, s-au adus şi de la trupele de Securitate nişte luptători, selectaţi tot de noi şi aveam pentru intervenţii. (...) Am mers pe ideea să prevenim, să nu acceptăm ideea că vin teroriştii şi noi să-i prindem aici sau cutare. Pentru că au venit terorişti în ţara noastră, cu armament, i-am descoperit.
La scurt timp de la atentatul de la Munchen, România avea să se transforme într-un sanctuar pentru studenţi arabi cu legături teroriste. Aceştia aduceau cu ei haosul politic din Orientul Mijlociu. Nicolae Ceauşescu se visa un mediator în acest conflict, păstrând legături atât cu lumea arabă, cât şi cu Israelul.
Cristian Troncotă, fost decan la Facultatea de Informații, Academia Națională de Informații: Ceauşescu, care se dorea un arbitru între israelieni şi lumea arabă, i-a primit cu braţele deschise pe aceşti studenţi. Numai că ei au mutat problemele lor, conflictele lor de acolo, politice, pe teritoriul României. Anul în care a apărut (...) celebra USLA a fost 1977, în decembrie, prin decret al ministrului de Interne. Se acumulaseră foarte multe evenimente, începând chiar cu primii ani ai deceniului 8, în care multe dintre contradicţiile lumii arabe şi lumii israeliene (...) acutizate, se transferaseră pe teritoriul României.
Mădălin Hodor, cercetător, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS): Securitatea monitoriza foarte atent chestiunile astea şi aveau informaţii foarte bune despre apartenenţa acestor studenţi la mişcări teroriste. (...) Se puneau microfoane, deci era o monitorizare destul de strictă. (...) Erau membri ai Mişcării de Eliberare a Palestinei, erau membri ai Fatah, erau membri ai frăţiilor musulmane, erau membri ai altor grupări şi grupuscule din acestea teroriste. Aceasta este iarăşi o chestiune delicată: (...) cât de mult a fost regimul de la Bucureşti implicat în antrenarea, sprijinirea şi organizarea prin intermediul acestor grupări a unor acţiuni teroriste şi cât din chestiunea asta a fost pur şi simplu o chestiune legată de pragmatism.
Securitatea îi monitoriza pe aceşti suspecţi, însă nu-i elimina. În anii 70, organizaţii teroriste - cum ar fi „Septembrie negru”, Fatah sau Frăţia Musulmană - aveau membri la Bucureşti. S-a ajuns în situaţia în care, inclusiv „creierul” masacrului de la Munchen, palestinianul Abu Daoud, ar fi devenit, în cel mai mare secret, informator al USLA.
Ioan Botofei, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): Am reuşit să îl aduc, prin combinaţiile pe care le făceam, prin femei, cu chestii, că le plăceau femeile lor, erau... Am reuşit să-l aduc pe acest şef. (...) Abu Daoud ăsta, el avea misiuni să acţioneze în ţările astea Austria, Germania, Franţa, Belgia. Şi el se ocupa cu alimentarea cu armament a grupelor care acţionau pe teritoriile astea. Şi venea cu valiza la noi... Dar ne spunea: „Vedeţi că e o valiză, e armament în ea, e pentru Belgia sau pentru eu ştiu ce”...
(...) Îl adusesem la nivelul ăsta că era unul dintre cei mai buni informatori ai noştri. Ne făceam că nu ştim. (...) Ştiam că fac terorism nu ştiu pe unde, în nu ştiu ce ţări. (...) Şeful lor, Yasser Arafat, era foarte bun prieten cu Ceauşescu. Era indicaţia că să nu ne apucăm noi. Noi eram prietenii lor. (...) Nu i-am cerut să ne explice de ce a făcut acţiunea de la Munchen.(...) Nici nu aveam dezlegarea să-l întreb pe el „De ce aţi făcut voi acţiunea la Munchen, aţi omorât studenţii ăia israelieni, i-aţi căsăpit” şi... Domnule, îmi părea rău de ce se întâmplă. Dar nu o făceam noi. Nu era a noastră, era a lor, se descurcau ei...
Ion Georgescu, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): (...) La noi nu erau protejaţi, dar nici nu era o atitudine fermă, ca să-i iei, să-i încarcerezi, să faci nu ştiu ce. Mai curând se spunea aşa: „Măi, vedeţi că la noi nu se poate face nimic. La noi nu e posibil ca să aibă succes o acţiune teroristă de-a voastră. Suntem cu ochii pe voi, avem posibilităţi de ripostă. Şi în afară de asta, noi îl cunoaştem pe şeful tău, Abu Daoud. Du-te şi spune-i lui Abu Daoud că a zis colonelul Pisică să ne lase în pace, că ne supărăm şi îţi retragem orice fel de... Şi îţi arestăm toţi oamenii şi îţi facem necazuri”.
În ciuda compromisului făcut cu teroriştii, România comunistă nu a fost complet ferită de atentate. În anii 70 şi 80, câteva momente tensionate au rămas în istorie. În 1977, mai mulţi studenţi arabi au luat cu asalt Ambasada Egiptului din Bucureşti. Motivele asaltului asupra ambasadei sunt încă subiect de dispută: în timp ce unii vorbesc de o răzbunare pentru negocierile pe care le purta Egiptul cu Israelul, există documente care arată că studenţii arabi erau, de fapt, supăraţi pe condiţiile proaste din cămine.
Mădălin Hodor, cercetător, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS): (...) Studenţii respectivi erau cazaţi la un cămin în Regie şi beneficiau de aceleaşi condiţii de care beneficiau şi studenţii români, adică se întrerupea curentul, se lua apa, nu aveau lumină, nu aveau căldură la calorifere. Şi chestiunile astea de ordin organizatoric au evoluat şi au tot creat o stare de nemulţumire.
La Ambasada Egiptului s-a intervenit fără să se tragă vreun foc de armă. Nu toate evenimentele teroriste petrecute în România comunistă au rămas însă fără victime.
Cristian Troncotă, fost decan la Facultatea de Informații, Academia Națională de Informații: Au mai fost şi alte evenimente, spre exemplu, tragicul eveniment în 1984, când un student palestinian l-a ucis cu un pistol (...) care fusese introdus în ţară de o altă organizaţie teroristă pe un diplomat de la Ambasada Iordaniei din Bucureşti, chiar în faţa Hotelului Bucureşti. Era dimineaţă, îşi ducea fata la şcoală şi a fost împuşcat în faţa fetei, vă daţi seama, o chestiune groaznică. El a fost prins, Al Hersch îl chema, pentru că în zonă patrulau maşini ale Securităţii, era ora 10:00, ora la care Ceauşescu venea, se ducea la Palat, îşi începea activitatea.
Securitatea lui Nicolae Ceauşescu nu a văzut în terorişti doar o sursă de informaţii. Ci şi colaboratori.
Într-o casă de la marginea Bucureştiului ar fi fost cazat unul dintre cei mai temuţi terorişti ai secolului XX. Faimosul „Carlos Şacalul”, pe numele său real Ilici Ramirez Sanchez, a devenit la începutul anilor 80 punctul central al unei afaceri criminale, cu rădăcini la Bucureşti.
Pe 21 februarie 1981, o bombă exploda la sediul din Munchen al Radio Europa Liberă, postul care critica constant regimul dictatorial de la Bucureşti. Bomba fusese plasată, dintr-o eroare, în apropierea secţiei cehe a radioului. După 1989, anchetele procurorilor germani au indicat că ţinta ar fi fost redactorii români. Atentatul ar fi fost comandat organizației lui Carlos Şacalul, de către regimul de la Bucureşti, prin intermediul unei unităţi ultra-secrete a Securităţii. Scopul acesteia: eliminarea disidenţilor. Jurnalistul Liviu Tofan era angajat al Radio Europa Liberă în perioada atentatului.
Liviu Tofan, jurnalist, fost şef secţia ştiri Radio Europa Liberă: Atentatul de la Europa Liberă s-a produs într-o seară de sâmbătă (...). Eu eram atunci acasă. În redacţie erau doar redactorii de serviciu de la ştiri. Distrugerile au fost foarte mari. Din fericire nu a murit nimeni. N-a existat atunci niciun fel de indiciu că noi am fi fost vizaţi de atentat. (...) A rămas fără precedent în tot Războiul Rece, un atac cu bombă asupra unui post de radio.
După 1989, Liviu Tofan a publicat mai multe volume pe tema colaborării lui Carlos Şacalul cu Securitatea. Documente din arhivele serviciilor secrete ungare şi germane arată că România era un sanctuar pentru terorist.
Liviu Tofan, jurnalist, fost şef secţia ştiri Radio Europa Liberă: Relaţia dintre securitate şi Carlos se realizează în vara lui 1979. Trebuia pedepsit Pacepa, defectorul. Îi vine cuiva ideea că teroristul Carlos, (...) ar putea fi persoana potrivită pentru această misiune. În ceea ce-l priveşte pe Pacepa, Carlos refuză, neavând intenţia de a se complica cu SUA(...). Dar odată relaţia Carlos-Bucureşti stabilită, Securităţii îi vin idei. I-au cerut un atac care să scoată din funcţiune departamentul românesc de la Europa liberă.
(...) A primit de la Securitate lucruri mult mai valoroase decât 1 milion de dolari, (...) cum au fost zecile de paşapoarte şi permise de conducere contrafăcute. A primit armament şi explozibili în cantităţi foarte mari de la Securitate. (...) Bucureştiul a devenit baza lui europeană, pentru un an şi jumătate.
Carlos Şacalul a venit la Bucureşti în repetate rânduri. Era filat şi ascultat. La el aveau acces doar câţiva ofiţeri de Securitate.
Liviu Tofan, jurnalist, fost şef secţia ştiri Radio Europa Liberă: (...) Principalul om de contact al lui Carlos în România este (...) Sergiu Nica, lt.col., decedat în vara lui 1995, dar care a apucat la începutul anilor 90 să dea câteva informaţii despre relaţia lui cu Carlos. Am un document în care este vorba, negru pe alb, despre existenţa acestei unităţi speciale
(...) Între acţiunile pe care le menţionează această notă, acţiunile unităţii 0544-R se numără şi „Aruncarea în aer a postului de radio Europa liberă şi lichidarea redactorului Emil Georgescu”. Sunt, de fapt, acţiuni teroriste. Atacul asupra Europei libere a fost o acţiune teroristă, întreprinsă de terorişti, dar comandată de o autoritate a statului român.
În 1994, teroristul venezuelean a fost prins, în Sudan, şi condamnat, în Franţa, pentru alte atentate comise. Nu a revendicat niciodată atacul de la Europa liberă.
Colaborarea Securităţii cu Carlos Şacalul a făcut însă, după 1990, subiectul unei anchete penale şi în România. Anchetă care nu a dus însă la nicio condamnare. Procurorul militar Dan Voinea l-a audiat inclusiv pe Nicolae Pleşiţă, fostul şef al Direcţiei de informaţii externe, care ar fi fost la curent cu legăturile lui Carlos Şacalul cu Securitatea.
Dan Voinea, general, fost procuror militar: Carlos, la Bucureşti, se simţea foarte bine. Avea încredere în autorităţile române care îl protejau, era un tip căruia îi plăcea distracţia, îi plăceau femeile. Încrederea e atât de mare cu această grupare teroristă încât la un moment dat Carlos a adus-o şi pe mama lui în România şi a fost găsită în evidenţele Spitalului Elias, (...) Acolo le făceau tratament cu Gerovital şi ce aveau nevoie.
Această prietenie se datora în special relaţiei pe care Nicolae Ceauşescu o avea cu şefi de stat, în special cu Arafat, care era preşedintele Mişcării de Eliberare a Palestinei. Nu s-a ştiut de aceste atentate până când nu s-a umblat în arhivele STASI.
Pleşiţă era foarte mândru de misiunea pe care i-a dat-o Ceauşescu de eliminare a „duşmanilor PCR” din exterior. El a afişat public acest sentiment. El n-a fost condamnat pentru că dosarul cu rechizitoriul a rămas la Parchetul General, între timp Pleşiţă s-a îmbolnăvit, a decedat, nu mai ştiu. Asta ne spune că nu funcţionează statul de drept. Pentru că statul de drept trebuie să dea răspuns victimelor, în primul rând. Ori victimele de la Europa Liberă, până acum, nu şi-au primit dreptatea.
Pentru mulţi foşti ofiţeri anti-terorişti, capitolul „Carlos Şacalul” e pus mai degrabă pe seama „siguranţei naţionale”. Unii povestesc însă că, de fiecare dată când un astfel de personaj venea în România, erau trimişi în misiuni de rutină.
Marian Romanescu, căpitan, fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): A fost o situaţie, un paradox, dacă vreţi, cu care adevăraţii anti-terorişti nu au fost şi nu vor fi niciodată de acord, să ştiţi. Cunoşteam cazul lui Carlos Şacalul, ca să zic aşa, pe surse. (...) A depăşit competenţele unui căpitan ca mine.
Reporter: Ce făceau profesioniştii USLA cât ăsta era în ţară la noi?
Marian Romanescu: Păi, aveau ce să facă. Îi trimiteau la misiuni de securitate şi gardă, înţelegeţi? Să asigure traseul în zona cutare.
Ion Georgescu, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): De chestia asta ştiau foarte puţini oameni. (...) De exemplu, eram pus de la 10 seara până la 7 dimineaţa să păzesc un anumit sediu şi să nu las să treacă nimeni pe acolo fără să fie legitimat şi întrebat ce caută pe acolo. Nu mi s-a spus niciodată de ce, pe cine protejez, nici acuma nu ştiu.
Ioan Botofei, colonel (r), fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): Noi apăram ţara. (...) Acuma toţi vor să apere toată lumea dacă se poate, dar nu...
Reporter: Şi victimele pe care le făcea Carlos peste hotare, după aia?
Ioan Botofei: Păi, dar nu erau de-ai noştri.
Reporter: Erau oameni.
Ioan Botofei: Erau oameni, e adevărat, dar noi nu trebuia să apărăm toată lumea.
Spre finalul anilor 80, toate structurile statului făceau deja parte din aparatul de control asupra populaţiei. Era cea mai neagră perioadă a regimului lui Nicolae Ceauşescu. Unii ofiţeri anti-terorişti se ocupau inclusiv de dosare de urmărire a unor cetăţeni bănuiţi că vor să emigreze.
Marian Romanescu, căpitan, fost ofiţer Unitatea Specială de Luptă Anti-teroristă (USLA): Am avut un caz documentat, informaţia era de competenţa organelor de Securitate, în sensul că o familie de reprezentanţi Tarom urma să nu mai vină în ţară. (...) au făcut apel la noi să verificăm această informaţie. (...) Eram puţin încărcaţi cu activităţi de volum non-teroriste, să ne ţină ocupaţi, eventual să nu vedem eventualele abuzuri care se mai comiteau sub ochii noştri. (...) Fără nicio treabă cu terorismul.
Mădălin Hodor, cercetător, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS): Pe măsura trecerii timpului şi, în special, spre sfârşitul anilor 80, USLA era deja cu arme şi bagaje în categoria unităţilor care trebuia să acţioneze cu scop represiv. Sunt ordine explicite date în sensul ăsta.(...) Pentru Nicolae Ceauşescu, „terorişti” erau cei care contestau, minerii care mureau de foame, muncitorii de la Braşov şi, ulterior, în 1989, cei de la Timişoara.
Doru Guguilă, din Galaţi, a fost declarat terorist de către regimul comunist. În anul 1984, a încercat să fugă din ţară. Cu ajutorul unui complice, a vrut să deturneze un avion de pe ruta Arad-Bucureşti, înarmat cu un pistol furat şi un dispozitiv explozibil improvizat. Decizia a luat-o după ce a fost condamnat, la 1 an şi 4 luni de închisoare, pentru că a condus o motoretă, fără permis. Bărbatul susţine însă că era oricum pe lista neagră a Securităţii. Disperat, a hotărât că mai bine îşi riscă viaţa, decât să înfunde puşcăria.
Doru Guguilă, fost condamnat la moarte pentru terorism: În Galaţi, în oraşul meu natal, mai făceam manifeste, mai băgam pe la ştabi, prin cutiile poştale, în care îndemnam la revoltă, în contra sistemului comunist. Mi-am dat seama că nu am scăpare. Că ei mă vor cu orice preţ în închisoare. Am luat decizia să fug.
Planul meu era, înarmat fiind, bineînţeles, că nu poţi cu mâna goală să deturnezi un avion (...) voi putea pătrunde la echipaj (...) Şi avionul zbura bine-mersi până la Viena. Cu pasagerii chiar n-am avut nicio treabă!
Dispozitivul exploziv era mai mult o cacealma. (...) L-am făcut să semene cu o bombă reală,(...) n-ar fi explodat...
Aveam un singur glonte şi ăla pe ţeavă. L-am băgat pe ţeavă din clipa în care am ieşit din toaletă cu el la brâu. (...) M-am gândit că dacă cumva nu va reuşi intenţia mea de a deturna avionul şi nu voi reuşi să-l deturnez şi să scap în libertate să ajung dincolo, mă voi sinucide.
Ofiţerii USLA l-au imobilizat în avion, înainte să apuce să-şi pună planul în aplicare. A fost împuşcat în umăr, arestat şi anchetat. A fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată ulterior, la închisoare. Bărbatul povesteşte că Securitatea nu înţelegea care au fost adevăratele sale motive.
Doru Guguilă, fost condamnat la moarte pentru terorism: Aveau o viziune extrem de îngustă asupra unor evenimente de genul ăsta, asupra unor astfel de întâmplări. În momentul în care m-au dus spre porţile tribunalului (...), în faţă şi-n spate aveam un cârd de maşini însoţitoare.
Băieţii s-au gândit că eu fac parte din vreo organizaţie teroristă, că am pus la cale să fac asta în contra securităţii statului român. Deci atât de înguşti erau. Ei nu au conceput nicio clipă când le-am spus că eu sunt doar un român mândru şi disperat care nu accept să fiu călcat în picioare şi cu atât mai mult să-mi fie furată libertatea.
După Revoluţie, Doru Guguilă a fost eliberat. Viaţa în libertate, însă, nu a mai fost aceeaşi.
Doru Guguilă, fost condamnat la moarte pentru terorism: Mi-au distrus toată viaţa, domnule. Mi-au distrus toată viaţa. Mi s-a spus doar că eu sunt un criminal, aşa eram perceput, am cazier şi pe chestia asta nu mă poate angaja.(...) Conform sentinţei, abia în 2022, domle, se poate şterge acest cazier. Iar cazierul meu trebuia şters din 1989, de când s-a preluat noua putere, nu? Eu am vrut să fug în libertate şi atâta tot. Dacă voiam să moară oameni, făceam bomba aia funcţională. (...) Dar nu sunt un criminal, chiar nu am vrut să omor pe nimeni.
Mădălin Hodor, cercetător, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS): Evident asta este o problemă care încă este subiect de dispută ceea ce se consideră a fi act de terorism. (...) Să te sui la bordul unui avion să iei ostatici (...) pe orice regim sau ideologie este un act de teroare. Însă, toate aceste lucruri trebuie luate cu această mare adendă şi anume că era vorba despre un regim represiv, iar cei care îndeplineau aceste acte disperate până la urmă, pentru că nu erau chestiuni foarte normale, o făceau doar în scopul de a scăpa de aici.
După căderea regimului comunist, autorităţile au început un program de modernizare a trupelor anti-teroriste. Odată căzută „Cortina de fier”, americanii, foştii inamici ai blocului socialist, au devenit „aliatul strategic”.
În prezent brigăzile antiteroriste sunt axate pe lupta cu organizaţia Stat Islamic. Există date că unii români cad victime ale propagandei Daesh.
Cel mai recent caz în care a fost implicat un cetăţean român nu are însă legătură cu ISIS.
În anul 2015, un etnic maghiar din Târgu Secuiesc a fost reţinut pentru că ar fi plănuit un atentat în timpul paradei de Ziua Naţională a României. Beke Istvan, membru activ al unei organizaţii care militează pentru autonomia Ţinutului Secuiesc, a fost interceptat în timp ce plănuia să detoneze o bombă confecţionată din petarde, exact când parada militară ar fi trecut prin faţa casei sale. În instanţă, Beke susţine că nu a fost decât o glumă. Brigada anti-teroristă, însă, nu a găsit nimic nostim la mijloc.
Răzvan Avramescu, ofiţer brigada anti-teroristă, SRI: A construit un dispozitiv exploziv, pe care voia să-l amplaseze într-un loc public şi să-l detoneze, în condiţiile în care în acea zonă urma să aibă o manifestaţie, într-o zonă foarte aglomerată, cu scopul de a transmite un mesaj politic. Cred că avem toate elementele constitutive ale unui act terorist. Chiar dacă el consideră că a fost o glumă... Este dreptul lui să considere ce crede. Aş lăsa justiţia să spună dacă a fost un act terorist sau nu.
La doi ani de la eveniment, Beke Istvan se află sub control judiciar. A transmis, pe Facebook, că vrea să-şi clarifice situaţia în instanţă, înainte de a da un interviu. În Târgu Secuiesc, însă, bomba neexplodată a lăsat ceva urmări. Preotul de la biserica ortodoxă din localitate spune că este nevoie de timp ca oamenii să uite.
Ilie Vasile, preot, parohul bisericii Târgu Secuiesc: O vreme românii s-au temut. Nu mai spun de faptul că pe urmă zile în şir au avut loc în oraş mitinguri de susţinere a domnului Istvan şi bineînţeles ne-am îngrijorat un pic.
Frica era mai mare gândindu-ne ce s-ar fi întâmplat dacă chiar reuşeau, să zic aşa. Poate muream câţiva români. Dar printre manifestanţii de 1 decembrie erau şi unguri, deci mureau şi ei cu noi (...). Ne-am gândit cu toţii la faptul că puteau să vină românii să ne sară în ajutor şi ieşea ceva foarte foarte dureros, nedorit. Mi-aş dori şi merg pe ideea aceasta, că a fost doar o glumă.
Printre maghiarii din localitate, „afacerea” nu are nimic de-a face cu terorismul. Oamenii vorbesc de o înscenare.
Cristian Troncotă, fost decan la Facultatea de Informații, Academia Națională de Informații: Structurile respective sunt foarte vigilente. (...) Era normal ca unul care chiar dacă vrea să glumească l-ai prins cu o glumă proastă şi-l iei în serios. Mai mult aşa ca un semnal „Băieţi, vedeţi că suntem pe fază, nu puteţi mişca în front, mişcaţi doar cât vă lăsăm”. Tânărul acela eu zic că a glumit şi autorităţile noastre au vrut să spună că nu prea le arde de glume nesărate şi... punere la punct.
Astăzi, structurile anti-teroriste vorbesc despre colaborarea cu aliaţii occidentali. Există însă voci care cer ca trecutul nebulos, din perioada comunistă, să fie clarificat.
Dan Voinea, general, fost procuror militar: Siguranţa naţională a fost aşa un moft, dacă vreţi, pentru că ei făceau paradă că luptă pentru siguranţă şi securitate naţională, în realitate cei care luptau pentru o Românie liberă, pentru o Românie stat de drept, pentru o Românie care să fie pe primul plan cultura şi bunăstarea oamenilor, ăia au ajuns să fie vânaţi ca infractori, criminali şamd.
Mădălin Hodor, cercetător, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS): În general preferăm ca lucrurile să fie prezentate într-o manieră cât mai eroică (...) şi lucrurile mai puţin plăcute să le băgăm constant sub preş. (...) Foarte important e că în toată istoria asta oarecum sordidă a anti-terorismului din perioada comunistă, (...) este şi o componentă pozitivă.
Toată activitatea asta de documentare a activităţii diverselor celule teroriste dinainte de 1989 a dus la crearea unei baze de date foarte importantă. Ăsta este unul dintre motivele cele mai puternice pentru care SUA consideră România ca un partener foarte important pentru această zonă şi pentru lupta aceasta împotriva terorismului.
O analiză a Rand Corporation, un think thank american, arată că, deşi şi-a restrâns teritoriul, Statul Islamic ar fi reuşit să-şi infiltreze sute de membri activi în Uniunea Europeană. Se vorbeşte deja de o „diaspora a terorismului”. Statele lumii fac eforturi de apărare fără precedent. La solicitarea administrației Trump, NATO va aproba, în perioada următoare, înfiinţarea unei structuri speciale care să monitorizeze amenințările teroriste. Hotărârea ar putea însemna un nou capitol în lupta globală cu terorismul, în care România are rolul ei.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
