INTERVIU. Danuta Walesa: Fiecare să aibă încredere că schimbarea este posibilă. Mai important este exemplul
Elena Vijulie: Cum vă amintiţi ziua de 4 iunie 1989, ziua victoriei Solidarităţii în alegeri?
Danuta Walesa: În ceea ce priveşte 4 iunie, am avut speranţe foarte mari, m-am bucurat foarte mult, însă s-a dovedit că nu a fost chiar aşa cum am sperat, nu s-au schimbat aşa de multe lucruri de atunci.
E. V.: Spuneați că pe parcursul anilor 80 nu discutați politică cu soțul dvs. și că preferați ca politica să rămână în pragul ușii. Așa era de fapt sau era doar un mod de a spune autorităților acest lucru?
D. W.: Într-adevăr aşa a fost. Avem o familie mare şi nu am simţit lipsa altor subiecte. Într-adevăr, politica nu era prezentă la noi acasă, soţul meu se ocupa de politică în majoritatea timpului, de fapt fără încetare, şi nu mai era nevoie să discutăm despre asta şi acasă.
În carte am scris că nu îmi place politica şi într-adevăr aşa este.
E. V.: În cartea dvs. scrieți că nu vă place politica, dar ați dar numele fiicei dvs. Maria Victoria într-un moment în care în Polonia se declara legea marțială. Nu cumva acesta e un mod mult mai puternic de a face politică?
D. W.: Nu este un nume legat de politică, ci mai mult un simbol.
E. V.: Cum era viața dvs. în această perioadă a anilor 80, când soțul dvs. lipsea de acasă, era deseori reținut?
D. W.: Îmi este foarte greu să spun toate aceste lucruri într-o frază, două. Cel mai bine este să citiţi cartea, pentru că acolo am descris ce s-a întâmplat în toţi aceşti ani în care m-am ocupat de cei 8 copii. A fost o viaţă normală, în familie.
Pentru mine, familia este cea mai importantă şi în tot acest timp siguranţa copiilor mei a fost cea mai importantă.
E. V.: Ați spus de mai multe ori că nu vă dădeați voie să gândiți la ce se poate întâmpla rău.
D. W.: Bineînţeles că aveam gânduri de acest fel. Bineînţeles că existau temeri. Dar nu voiam să mă gândesc prea mult la aceste subiecte, dar în străfundul sufletului am fost mereu îngrijorată din acest punct de vedere.
Îmi este greu să dau vreo explicaţie sau să vă spun cum se poate face. Eu în general sunt o persoană care se gândeşte la lucruri pozitive. Cred în Dumnezeu, am încredere în El şi cred că ăsta este cel important lucru.
Nu îmi place să mă gândesc la trecut şi la răul care mi s-a făcut, prefer să mă concentrez pe viitor şi pe ceea ce urmează să se mai întâmple.
Suntem oameni pentru toată viaţa şi acest lucru nu depinde de funcţia pe care o ocupăm. De aceea, eu am fost aşa atunci, în acele vremuri, şi nici acum nu m-am schimbat.
Nu aş mai fi eu însămi dacă o anumită situaţie, chiar şi primejdioasă, m-ar fi schimbat.
E. V.: V-ați întâlnit de câteva ori cu sfântul părinte Ioan Paul al II-lea. Cât de importante au fost aceste întâlniri?
D. W.: Am avut ocazia să cunosc multe persoane renumite în lume. Dar aceste întâlniri cu Papa Ioan Paul al II lea au fost cele mai importante şi pentru mine personal au cea mai mare valoare.
E. V.: Puteți să ni-l descrieți pe Papa Ioan Paul al II-lea?
D. W.: Fiecare întâlnire a fost una specială şi despre fiecare în parte aş putea să vorbesc. Eu l-am considerat pe Papa Ioan Paul al II-lea un sfânt când încă era în viaţă.
Am şi o întâmplare amuzantă de povestit. Eram la Skoczow, unde m-am întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea. De obicei când mergeam la întâlnirile cu ei, aveam pălărie pe cap şi când m-am pus în genunchi în faţa lui, mi-a zis amabil: "Ai o pălărie nouă!", iar eu am răspuns : „Nu,Sfinte Părinte,este una veche!”
E. V.: Papa Ioan Paul al II-lea a venit în Polonia inclusiv în momentul în care se decretase legea marțială și a ținut neapărat să se întâlnească cu Lech Walesa. Cum a fost acea întâlnire?
D. W.: Ei bine, ţin minte că au fost momente dramatice în iunie 1983, chiar drumul până acolo. Am mers cu două elicoptere, unul până la Varşovia, celălalt până la Zakopane, a fost foarte greu, au fost condiţii foarte grele pentru că nu ştiam ce se va întâmpla. Dar vă invit să citiţi cartea. Chiar astăzi am deschis varianta în poloneză chiar la acest fragment.
E. V.: În acea discuție cu papa ce v-a impresionat cel mai mult?
D. W.: Nu îmi amintesc să fi vorbit, au fost mai mult gesturile, faptul că ne-am întâlnit faţă către faţă, în persoană, ţin minte mai degrabă securiştii care roiau în jurul nostru.
E. V. : Cum v-ați simțit după ce l-ați văzut pe papa atunci?
D. W.: Am văzut că situaţia asta este cumva copleşitoare şi pentru Papa Ioan Paul al II lea, se vedea că nu se comporta ca de obicei, era apăsător, chiar şi clădirea în care ne aflam crea o atmosferă stranie.
Am schimbat locul întâlnirii în ultima clipă pentru că ne temeam că suntem ascultaţi, dar cred că şi în celalată încăpere aşa am fost ascultaţi.
E. V.: Un alt semn de încurajare, din partea lumii, a fost momentul decernării premiului Nobel. Ați mers dvs. să-l ridicați. V-ați simțit emoționată când ați aflat că veți pleca la primirea premiului?
D. W.: Nu îmi aduc aminte să fi fost foarte emoţionată. Scopul meu era să îl reprezint nu numai pe soţul meu, ci să reprezint toate femeile din Polonia şi să fac o impresie bună. După mai mulţi ani, am aflat că a fost totul bine pentru că dacă nu ar fi fost bine, m-ar fi arătat oamenii cu degetul în Polonia, s-ar fi comentat foarte mult, dar nu s-a întâmplat aşa.
E. V.: Mulți comentatori au spus că nu ați reprezentat doar femeile din Polonia, ci toate femeile din est. Aveți o recomandare, un sfat pentru doamnele care ne privesc acum?
D. W.: Nu vreau să dau sfaturi. Trebuie ca fiecare să aibă încredere că schimbarea este posibilă. Trebuie să fie mai bine.
E. V.: Ce-i sfătuiți pe copiii dvs. în momentele în care sunt triști sau au avut o problemă?
D. W.: Este foarte dificil să dai sfaturi pentru că fiecare persoană trebuie să-şi găsească propria putere, să îşi găsească puterea în el însuşi. Nu este aşa uşor să schimbi situaţia doar cu sfaturi. Mult mai important este exemplul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
