Digicult | „Editura Penitenciarul”. Cum se scrie o carte în închisoare
Adrian Năstase: „Toate sistemele penitenciare încurajează activitatea fizică pentru a permite reducerea pedepselor. Ar fi ciudat ca activitatea intelectuală să nu beneficieze de această posibilitate”.
George Becali: „Și-am făcut o carte. De ce: ca să câștig 30 de zile de pușcărie. Da? Bun! Am scris-o p-asta. Asta, 30.000 de exemplare, nu mai există! S-a vândut!”.
Dan C. Mihăilescu: „Scot trei-patru-cinci cărți, în 13 luni. Este ceva înfiorător! Eu am prieteni în cercetare, care stau de 25 de ani să facă un tom!”,
Cătălin Parfene: „La ieșirea din închisoare, Copos l-a botezat pe Nietzsche, i-a inventat un prenume, lăudându-se că l-a citit, sigur, în temniță”.
Legea 23 din 18 noiembrie 1969, privind executarea pedepselor, a fost cea dintâi care a pavat drumul deținuților către liberarea condiționată. Textul prevedea, la articolul 26, litera E: „Pentru condamnații care au elaborat lucrări știintifice, trei zile executate pentru două zile muncite, pe timpul afectat acestor activități”.
Acest sistem a funcționat și după adoptarea Legii 275 din 4 iulie 2006, care a înlocuit textul inițial.
„Mie trebuia să-mi scadă încă 70 de zile și nu mi-au scăzut, pentru că le-a fost frică. Că n-a mai scris nimeni cărți, că nu știu ce, au găsit motive... Și-atunci am spus „Bun, da, pentru timpul care a mai rămas o să vă mai fac una!”. Sigur, nu de dimensiunile astea, că nu aveam nevoie de dimensiunile acestea!”, a spus fostul baron local Nicolae Mischie.
Lucrurile s-au schimbat odată cu intrarea în vigoare a Legii 254 din 2013: fiecare lucrare științifică scrisă în penitenciar le scade acum deținuților 30 de zile din pedeapsă.
„De ce numai o lună? De ce nu un an? De ce nu toată pedeapsa de 10 ani să ți se radă, grație faptului că scrii un tom de nu știu ce. Cred că este și o batjocură, pur și simplu, o bătaie de joc a oamenilor care, acum 25 de ani, îi împingeau pe muncitorii de la IMGB să spună „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, noi nu gândim”, sunt oameni care și astăzi, în partide fiind, spun „Să se termine cu cultismele, să se termine cu intelectualii””, este de părere scriitorul Dan C. Mihăilescu.
„Nici prevederea din noul regulament nu mai este bună! Adică pentru o lucrare să dai 30 de zile. Nu mai merge! Nu te mai apuci! Pentru 30 de zile nu se merită!”, mai spune Nicolae Mischie.
În ultimii trei ani, odată cu condamnarea unor personaje cunoscute din lumea politică, economică și sportivă românească, interesul deținuților pentru scris a crescut exponențial. Aproape 200 de persoane încarcerate au publicat peste 400 de volume.
„Ar trebui stabilit, la nivelul unui an, câte lucrări științifice pot fi acceptate. Nouă lucrări, la nivelul unui an, mi s-ar părea oarecum excesiv. S-ar putea stabili dacă, spre exemplu, numărul de două lucrări într-un an ar fi un număr rezonabil”, a spus fostul premier Adrian Năstase.
Reporter: Ați stat în închisoare și ați scris cinci cărți și ați citit - spuneți - mult mai multe. Câte cărți ați citit, înainte să ajungeți în închisoare?
George Becali: E! Două-trei cărți! Nu citeam! Nu-mi plăcea să citesc!
Ceea ce, în teorie, reprezintă o oportunitate a devenit, în practică, un abuz. Deținuții celebri - oameni cu influență, relații și suficienți bani - s-au transformat în adevărate mașinării de publicat... lucrări științifice. Legea nu stabilește clar ce anume determină caracterul științific al unei lucrări. De aici, controversele legate de conținutul și relevanța unor cărți cu autori din lumea fotbalului sau din mediul de afaceri.
„Trebuie să stabilim ce înseamnă științific. Văd și aici că se vântură tot felul de lucruri. În primul rând, legea nu stabilește. Spune doar că, la cerere, se atașează și acest aviz inițial, al profesorului universitar. Numai ca să lase impresia că e o lucrare științifică! În realitate, nu este științifică nici pe departe!”, atrage atenția Ion marin, profesor universitar.
„Unul care, în libertate, nu a făcut nimic în acest sens, nu poate să devină, peste noapte, nici scriitor, nici creator de sisteme economice, politice și așa mai departe”, spune Nicolae Mischie.
„La mine au scris toți! La mine, în secția mea, erau și colonei, și generali, au scris toți!”, mărturisește George Becali.
„De fapt, sunt contrafăcute, citesc în presă că se scriu cărți în câteva ore, probabil că așa se și tipăresc în câteva zile”, spune Iren Arsene, editor.
„Toți acești pușcăriași pot deveni membri ai Uniunii Scriitorilor: au cel puțin trei scărți scrise, fiecare”, spune și istoricul Cătălin Parfene.
„Eu mă sculam noaptea, scriam o ciornă! Apropo de asta, fii atentă. Că spune lumea „a scris Becali sau n-a scris Becali” sau nu știu ce. Eu am vrut telefonul personal, l-a adus Luțu la fișet, la pușcărie. Cărțile mele sunt aici! Nu le-am șters! Acum, dacă vine procurorul, n-am scris eu cartea? Ai, na, poftim carte! Și-arăt c-am scris-o eu!”, mai spune George Becali.
„Eu am fost sigur că lui Becali i-au scris tot un fel de Dan Pavel-i, care l-au și instruit în politică, în primă instanță”, e de părere Dan C. Mihăilescu.
Cu o „producție” literară de invidiat chiar și de către scriitorii consacrați, celebritățile din închisori au atras atenția asupra lor. Ritmul suspect de alert în care au produs și au publicat volume și ceea ce cuprindeau acestea au adus asupra autorilor suspiciuni de plagiat.
Un caz de notorietate este cel al lui George Copos, care a scris, în 13 luni, cinci cărți. Una dintre ele, „Alianțe matrimoniale în politica principilor români din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV - XVI”, seamănă izbitor cu o lucrare de masterat elaborată, în anul 2005, de istoricul Cătălin Parfene. Coincidență sau nu, coordonatorul lucrării de master este aceeași persoană cu profesorul universitar care a scris prefața cărții lui Copos și i-a girat caracterul științific al lucrării.
„Oamenii ăștia care sunt proprietari de echipe de fotbal eu văd că vin și fac cărți de istoria mentalităților, medievistică, de sociologie de secolul XVII, XVI? De unde, cum, că astea toate știm bine că înseamnă ani, luni, de câte 10 ore pe zi în bibliotecă, descifrat hrisoave în chirilică”, spune Dan C. Mihăilescu.
„Eu, probabil, am fost norocosul sau ghinionistul care a văzut că una dintre aceste cărți „scrise” în pușcărie seamănă izbitor cu lucrarea mea de master, de acum 10 ani”, spune Cătălin Parfene.
„Știm că închisorile nu sunt pline de cercetători și profesori universitari, care, eventual, ar putea să-și continue activitatea”, este de părere Iren Arsene.
„Dacă ia și copiază pagini întregi sau capitole întregi din alte lucrări, atunci e clar că e o lucrare scrisă de mântuială”, spune și Nicolae Mischie.
Cătălin Parfene spune că multe dintre informațiile din cartea lui Copos se regăsesc în lucrarea sa de masterat: „Foarte multe informații din cartea lui Copos nu se regăsesc în notele de subsol, nu se regăsesc în bibliografia pe care o are și, surpriză, se regăsesc în această lucrare de master pe care am scris-o eu. Fără o pregătire solidă, fără studii de istorie medievală, în cazul de față, e imposibil, trebuie să fii un mic Dumnezeu, ca să scrii așa ceva, să fim serioși”.
George Copos nu este singurul care a uimit opinia publică prin subiectele abordate. Alți deținuți au teme îndrăznețe sau pur și simplu excentrice: de la rețete de cocktail-uri alcoolice și creșterea șinșilelor până la prevenirea actelor de terorism.
„Nu poți, când ești în condiții de acest gen, să-ți coacă mintea tocmai subiecte de acest gen. Mi-e rușine de rușinea lor!”, spune Dan C. Mihăilescu.
Dan C. Mihăilescu: Cu Năstase cred că trebuie să facem o excepție, pentru că, totuși, este un om de carte
În zeci de cazuri, s-a vorbit mult despre originalitatea unor texte publicate după ce au fost scrise în închisoare. Totuși, dintre deținuții faimoși care au elaborat lucrări câtă vreme și-au ispășit pedeapsa, Adrian Năstase se bucură de o reputaţie bună.
„Cu Năstase cred că trebuie să facem o excepție, pentru că, totuși, este un om de carte, un om de gândire, un profesor”, este părerea lui Dan C. Mihăilescu.
„Un profesor universitar care a scris niște lucrări pe domeniul lui, pe drept internațional sau ceva de genul acesta”, spune și Cătălin Parfene.
Adrian Năstase a redactat trei lucrări în închisoare. „În momentul în care mi-am fixat tema, timp de o lună sau două luni, chiar, mi-am propus să fac documentarea, la cartea respectivă. Și a fost un du-te-vino între mine și familie: eu le scriam ce cărți să-mi aducă, ei îmi aduceau cărțile, eu le dădeam înapoi cu anumite sublinieri. Scriam de mână - unii mă bănuiau că scriu la calculator, n-ai cum, la laptop, la tabletă, prostii! Erau redactări pe care le făceam eu. Și-acum am acasă sute de pagini de manuscrise. Îmi aduceau textele acestea înapoi, le corectam. Deci ăsta este mecanismul”, povestește Adrian Năstase.
Pentru că penitenciarul nu oferă, nici pe departe, condiții optime pentru scris, deținuții-scriitori s-au adaptat mediului.
George Becali explică mecanismul: „Aveai ore de scris. Și trebuia să stai acolo. De exemplu, eu scriam și când mă duceam la servici, că lucram la Hagi, mă sculam și noaptea, de exemplu... Dar toate alea trebuiau trecute într-un registru de trei ore pe zi de scris! Și trebuia să fii acolo, la masă, să scrii, că te vedea milițianul că nu ești! Și zicea „N-a lucrat astăzi carte!”.
„Trebuie să-ți găsești timpul necesar, trebuie să găsești înțelegere la colegii de-acolo, trebuie să-i lămurești să-ți creeze o atmosferă de lucru, ei să găsească alte activități prin care să nu te deranjeze, iar tu să poți să lucrezi în liniște. Dar, dacă se vrea, se face. Când ceilalți dorm, tu stai și scrii, că n-ai ce să faci, și tot reușești să izbutești, în final”, spune Nicolae Mischie.
Un alt punct nevralgic al chestiunii cărților scrise în penitenciar este modul în care li se conferă statutul de „lucrare științifică”. Un rol-cheie îl au profesorii universitari care au coordonat aceste lucrări.
Ion Marin, cunoscut jurnalist și profesor de Drept și Științe Politice, este cel mai prolific girant al unor volume redactate în închisoare: are la activ 20 de titluri, semnate de Sorin Roșca Stănescu, Dan Diaconescu, Dan Păsat și alte nume sonore. Ion Marin susține că rolul unui cadru universitar este mult mai redus decât s-ar putea crede.
„Rolul profesorului universitar, care a fost tăvălit în toată această campanie, în toată această vânătoare de vrăjitoare, s-a redus, conform legii, la acest aviz. Pe o hârtie pe care o primește. E standard - că unii se mirau de ce seamănă între ele niște asemenea recomandări ale profesorilor universitari. Toată această „coordonare” mi-a luat mai puțin de 20 de minute, pentru că eu semnez ceva mai repede de-atât. Vreau să fiu eu trecut acolo și campion în privința „coordonării”, în 20 de minute, a 20 de lucrări științifice. Odată! E record de Guinness Book. Și spun, de la bun început, că n-am luat un capăt de ață, de la nimeni, pentru așa ceva”, spune Ion Marin.
„Acest caracter științific este acordat sau girat de o singură persoană, de un cadru universitar, mai exact, și în baza acestui gir, comisia din penitenciare și judecători, ulterior, aceste persoane bifează, pur și simplu, ok-ul pentru caracterul științific al lucrării”, spune și Cătălin Parfene.
„Vă spun eu cum e legea. Prima dată iei un acord, de la un profesor universitar, care văd că-i anchetează. N-ai ce să anchetezi, că ăla zice „Se recomandă de către mine că e bine ca lucrarea „Becali și politica - începuturile” să fie bună, benefică pentru public. Atâta spune el! Că e bine s-o scrii”, spune și George Becali.
Dacă, pentru autorii de rând, găsirea unei edituri este poate la fel de dificilă ca scrierea propriu-zisă, cei din pușcării sunt mult mai norocoși.
„Eu am primit la pușcărie, de la foarte multe edituri, de la cinci-șase edituri. Ca să fac la ei cărți, îmi spuneau și titlul pe care să-l scriu, care mă caracterizează pe mine, spuneau ei. Nu știu, mai multe edituri, nu mai țin minte. Le-am dat la avocat, le-a verificat și nu erau acreditate de CNCSIS. Și întâmplarea a făcut ca o editură să aibă cam aceeași denumire ca asta la care am făcut eu. Nu i-am cunoscut pe oameni, nu-i știu. Dar atât știu că, după aia, avocata a vrut să se ducă și pentru Borcea, și pentru ceilalți prieteni ai mei - și pentru Gică Popescu s-a dus - a zis nu. „Noi suntem editură serioasă, noi îi edităm numai lui Becali””, mai povestește George Becali.
„O dată a încercat cineva să ne convingă să publicăm o carte. Emisarii avocaților unui deținut au venit. A fost așa, o tehnică. Dar le-am explicat că nu putem să facem față unei asemenea opere importante. Nici nu mi-a trecut prin cap să accept! Nu a trebuit să am o gândire profundă pentru asta”, spune Iren Arsene, editor.
„Este o veritabilă industrie ceea ce s-a întâmplat și continuă să se întâmple în pușcării. Din păcate, sunt, evident, implicate și edituri cunoscute. Editura Niculescu, de exemplu, este, se pare, una dintre editurile specializate pe literatura carcerală”, spune Cătălin Parfene.
„Din asta am tipărit 5.000. După ce am tipărit 5.000, s-au vândut, aveam și eu nevoie, am ținut 500. Aveam nevoie eu, să dau cadou la cineva! Nu mai aveam! M-am dus la librărie, nu mai existau în librării! Am mai tipărit 5.000. Nu știu dacă s-au vândut, că n-am mai controlat”, mai spune Becali.
Numărul cărților scrise în penitenciare a crescut, parcă, peste noapte, profitând de legislația permisivă.
„Pe mine mă întreabă dacă sunt profesor universitar și dacă sunt specialist în domeniul pe care îl au ei în vedere, dar pe deținutul care s-a dus acolo nu-l întreabă nici dacă are patru clase”, spune profesorul Ion Marin.
„Preocuparea lor este „ce mai tăiem din codul de pedepse”. Cum mai dispar, cum mai tăiem. Încât or să ajungă să fie și recompensați cei care pot fi condamnați”, afirmă Dan C. Mihăilescu.
Și alte sisteme europene folosesc cultura ca monedă de schimb: în Italia, deținuții adună câte trei zile considerate executate, pentru fiecare carte citită, dar nu mai mult de 16 pe an. Cartea trebuie să aibă cel puțin 400 de pagini, să nu fie benzi desenate și să aibă un procent redus de fotografii. La finalul fiecărei cărți, deținutul trebuie să scrie o recenzie despre carte.
„Mie mi se pare sfântă legea aia veche de sute și, poate, mii de ani: că te poți elibera condiționat muncind. Munca fizică este, într-adevăr, o penitență a păcătosului care am fost și o colaborare altruistă cu satul, cu statul. Lectura este un fel de plăcere egoistă. Iar referatele, dările de seamă despre cartea pe care am citit-o... păi, credeți că Berlusconi ar sta în închisoare opt luni să facă recenzii de cărți? Dă telefon lui Giovanni, lui Mimo, lui Luca, lui Dino, „Fă-mi și mie o recenzie””, este de părere Dan C. Mihăilescu.
Unii autori de literatură carcerală nu pun preţ pe recenzii. Pentru ei, este mai important să se afle într-o companie selectă.
Becali: Nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva!
„Dacă tu ai să citești cartea asta, asta-i cea mai interesantă, „Muntele”, plângi! Chiar eu am plâns, când am scris-o p-asta! Dac-o citesc acum pe cartea asta, eu, care am scris-o eu, eu și-acuma plâng! Că sunt lucruri prea frumoase! Care nu poate să scrie Manolescu așa ceva! Și nici Pleșu nu poate să scrie așa ceva! Trebuie să simți așa! Nu poți să scrii ceea ce nu simți! E adevărat, sunt unii filosofi, cum este Liiceanu, care e atâta de inteligent, încât el poate să scrie ceea ce nu simte. Sunt unii atâta de deștepți!”, mărturisește George Becali.
Chiar și după gratii se găsesc motive de satisfacție intelectuală.
„Cred că este o viziune greșită că, aruncând pe cineva după gratii, îl distrugi din punct de vedere moral, intelectual. Poate politic și financiar, da. Indiferent în ce mediu se găsește, un om care are veleități de intelectual găsește cu ce să-și acopere timpul în mod plăcut”, spune Nicolae Mischie.
„Am creat, în secția în care eram eu, ceea ce am numit, atunci, „Clubul de la Jilava”. Și organizam, în fiecare sâmbătă, o dezbatere, cu cei din secția respectivă. Pe de altă parte, mergeam în fiecare săptămână să țin niște prelegeri pentru un grup special, de persoane, de tineri care se drogau. Mergeam acolo în fiecare săptămână și îi întrebam, de fiecare dată, despre ce vreți să vorbim săptămâna viitoare. Și îmi sugerau teme extravagante. De genul chestiunea tatuajelor. Am descoperit, cu ocazia asta, o carte a lui Mina Minovici, de acum o sută și ceva de ani. („Istoria tatuajurilor în România”, n.r.) O carte absolut senzațională. Și, pe urmă, fotografii, documente, fotografii despre tatuajele din închisorile rusești, de asemenea, pasionant!”, spune Adrian Năstase.
„Cărțile astea cinci acum sunt la Biblioteca Congresului American. Acolo au fost trimise! Le-am trimis eu că mi-au cerut! Am și eu prieteni prin America, pe la Washington, pe-acolo, care mi-au zis „Vreau cărțile tale, vreau să le studieze cineva, le-aduc la Congres””, povestește Becali.
Paradoxal, perioada petrecută în închisoare are destule beneficii.
Reporter: Domnul Copos a declarat că n-a citit în toată viața dumnealui atâtea cărți câte a citit în închisoare. Oamenii au descoperit acolo niște câștiguri majore. În cazul dumneavoastră a existat vreun câștig, din perioada aceea?
Adrian Năstase: Sigur, dar n-aș putea să spun că a fost perioada cea mai fericită din viața mea. A fost o perioadă impusă. M-am gândit, la un moment dat, că sunt în cantonament; alteori mă gândeam că repet experiența din armată.
„Cea mai mare greutate, acolo, este să îți educi colegii din cameră. Adică să-i faci de așa natură încât să te înțeleagă și să-i faci și pe ei să folosească timpul în mod activ. Eu aveam în jur de 180 de cărți la mine, pe șifonier și în șifonier și sub pat. Și spuneam „Bă, ia citește și tu cartea asta și stăm de vorbă! Chiar nu te interesează?”. Și căpătaseră dragul de a citi!”, a spus Nicolae Mischie.
„Timpul petrecut în temniță a fost, cu siguranță, cel mai folositor și prețios din viața mea. Aceasta pentru că, astfel, am cunoscut drumul Mântuirii. Pe care, chiar dacă credeam că-l știu, nu-l cunoșteam nicidecum. Ce-am scris pe spate face cât toată opera lui Manolescu!”, spune George Becali.
Actuala lege a permis ca personajele cu notorietate să-și scurteze masiv pedepsele. De aceea, ministrul Justiției a anunțat că întenționează să ceară abrogarea textului de lege care a deschis „Cutia Pandorei”.
„Într-un fel se va ajunge într-un firesc, nu vor mai apărea 400 de titluri pe an într-un penitenciar, ar putea să-și facă propria editură”, spune Iren Arsene.
„Nu trebuie interzisă această activitate, ar fi o mare greșeală. La noi se merge de la extremă la alta. Nu, trebuie pur și simplu reglementată. Lipsa de reglementare a permis unele excese”, este de părere Adrian Năstase.
„Să se elimine acest gir științific acordat de o singură persoană. Ca la orice universitate, ca la orice facultate, unde se face o comisie, pentru orice fel de lucrare sau de referat, ar trebui, cred, să se facă și în acest cazuri exact la fel. Să nu mai fie un profesor universitar, să fie doi, trei, patru, cinci...”, spune și Cătălin Parfene.
„Da, poate s-o abroge, dar părerea mea e că n-o s-o abroge. Părerea mea e că o să limiteze la două cărți pe an. Așa cred eu că-i bine!”, este și părerea lui George Becali.
„Pot s-o informez pe doamna ministru că nu mai era nevoie să ceară înlăturarea acelei prevederi din lege prin ordonanță de urgență, fiindcă e destul că profesorii universitari, nici picați cu ceară, nici plătiți împărătește nu s-ar mai duce să dea o asemenea adeverință pentru începerea scrierii unei lucrări de acest fel”, este părerea profesorului Ion Marin.
Experiența penitenciarului le-a lăsat celebrităților impresii puternice.
„Și mi-aduc aminte, când am plecat, a doua oară, de la Jilava, treceam prin dreptul ferestrelor, prin afara curții interioare, și erau zeci de tipi din penitenciar, care mă strigau, mă aplaudau, îmi strigau „Să nu ne uiți, să nu ne uiți!”. A fost emoționant, într-un fel”, își amintește Adrian Năstase.
Reporter: Acum, că sunteți în libertate, nu mai aveți chef să mai scrieți?
George Becali: Crezi că-i așa de ușor? Trebuie să-ți strofoci creierii... aoleu... te scoli noaptea, ce să mai scriu, ce să mai fac, să mai nu știu ce, să mai nu știu cum... Pentru ce să muncesc? N-aș mai munci să mai fac o carte acum... nici dacă-mi dai un milion de euro! Nu vreau! E greu de scris o carte! Că te chinui la ea!
O lege contestată poate transforma bibliotecile românilor în spații paradoxale: lângă cărțile lui Eminescu, Cioran și Preda își pot face loc volume semnate, din penitenciar, Becali, Copos sau Borcea. Singurul care s-ar amuza ar fi, probabil, Caragiale.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
