BONTON Oana Pellea, despre viaţă şi generozitate
Dana Gonţ: Să facem puţin o călătorie în timp. Aş vrea să vă întreb care a fost cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat în cei şapte ani de acasă.
Oana Pellea: Cei şapte ani de acasă!
Care au curpins ce?
Au cuprins foarte multă iubire. Nu îmi aduc aminte să mă fi învăţat cu forţa ceva sau să îmi fi dat sfaturi spunând: aşa trebuie! Se comportau într-un fel în care, după aceea, mă obligau să mă comport şi eu.
Erau un exemplu.
Da, amândoi au fost chiar un exemplu pentru mine, pe lângă iubirile vieţii mele, dar şi un ideal. Cred că e foarte important cum porneşti, în ce familie eşti, pentru că deschizi ochii într-un cadru pe care nu îl alegi, pentru că părinţii nu îi alegi, dar sunt talpa vieţişoarei tale. Eu văd în jur oameni nefericiţi care au nefericirea... rădăcina e în spate, pe la copilărie. Că nu s-au simţit iubiţi sau că nu au fost protejaţi sau că nu li s-a dat încredere sau... Ceva le-a lipsit. Mie nu mi-a lipsit nimic. Am avut un preaplin de iubire, au avut foarte mare încredere în mine, m-au investit cu foarte mare încredere şi atunci am putut să deschid aripile.
Dar cum era atunci să fii copilul lui Amza Pellea?
Cum e şi acum. Pentru mine era excepţional, dar eu nu am realizat că sunt copilul lui Amza Pellea, eu eram copilul lui tata. Nici nu realizam ce mare actor e.
Şi când aţi realizat?
După ce a plecat de pe pământul ăsta... sau cam când am împlinit cam 18 ani am început. Ceea ce realizam era că era adorat de toată lumea. Şi încet-încet am înţeles şi de ce. Pentru că pe lângă un talent excepţional, el avea geniul să fie om.
Numele pe care îl purtaţi mai degrabă v-a obligat sau v-a netezit calea?
Primul răspuns e obligat, pentru că în clipa în care ai ştacheta atât de sus, nu poţi face numele ăla de ruşine, nu ai voie. Netezit nu, pentru că tata a plecat de pe lumea asta când eu am terminat Institutul, am fost refuzată în unele teatre pentru că eram fata lui. Lumea merge nu aşa cum ne aşteptăm noi. Aş alege din nou actoria, dar la fel aş alege şi altceva. Aş alege orice profesiune care îmi dă libertatea de creaţie sau libertatea de gând şi libertatea de a dărui. Pentru că eu cred că cel mai important lucru în lumea asta e să dăruieşti.
Este ceva ce aţi fi vrut să înţelegeţi mai devreme din viaţă? Este ceva ce aţi fi vrut să ştiţi la 20 de ani şi ştiţi acum?
Da. Tare aş fi vrut să înţeleg că nu sunt buricul pământului...
Aţi crezut vreodată asta?
Absolut! Dar cine nu a crezut? Toţi am crezut, am trecut pe acolo, doar că eu eram foarte orgolioasă. Tare aş fi vrut să înţeleg că orgoliul e cel mai mare duşman al meu, tare aş fi vrut să înţeleg că nu e nimic de demonstrat în lumea asta, ci doar de dăruit şi de trăit frumos. Multe aş fi vrut să înţeleg.
Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între generaţia dumneavoastră la 20 de ani şi cea de acum, cine pierde şi cine câştigă?
Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă. Acum sunt în comisie la absolvenţii care dau master la UNATC. Şi vreau să vă spun că atunci când eşti în juriu - nu e primul juriu, dar e primul în care sunt în cadrul institutului de teatru - atât de tare mi-am văzut tot entuziasmul, toată aruncarea în meseria asta, tot idealul, atât de tare m-am văzut în ei şi nu e nicio diferenţă, decât că şi ei - ca mine atunci - nu ştiu cât de frumoşi sunt, nu ştiu cât de extraordinar e să fii la început de drum.
Aţi avut şi alte modele în afară de cele de acasă în cariera dumneavoastră, în viaţă?
Nu ştiu dacă modele... Am încercat să iau de la absolut toată lumea partea bună. Şi susţin că şi un criminal are o fărâmă, o sămânţă de bun în el.
Dar nu e greu să descoperi această fărâmă de bun?
Chiar nu am ales niciodată calea uşoară.
Cât de importantă este politeţea pentru dumneavoastră, vi se pare o mască sau vi se pare un lucru esenţial în comunicarea şi interacţiunea dintre oameni?
Ştiţi cum e, când politeţea nu e impusă, când curge aşa prin vene, când nu se poate trăi în afara politeţei, care înseamnă în primul rând respectul faţă de cel din faţa ta. Politeţea nu e ceva care... sigur că se învaţă ca reguli de comportament social, dar e mult mai mult decât atât, e un fel de a trăi. Dar depinde de fiecare dintre noi, cred. Politeţea e cu sine în primul rând, adică respectându-te pe tine sunt politicoasă cu mine.
Trăim vremuri destul de grele, România este o ţară cu bune şi cu rele, ca toate celelalte. Care sunt cele bune, adică ce vă mai place?
Îmi plac tinerii. Încep să existe oameni care fac voluntariat. De foarte mulţi ani de zile ştiu asta pentru că m-am întâlnit cu tineri extraordinari care muncesc 8 - 10 ore pe zi şi, după aceea, se duc să aibă grijă de un bătrân sau de un copil. Sunt oameni care simt nevoia de a dărui din timpul lor, din viaţa lor, pentru o cauză în care cred. Sunt acum foarte bucuroasă şi onorată că am fost numită ambasador pentru o organizaţie care este cea mai mare organizaţie din lume de îndeplinire a dorinţelor copiilor bolnavi cu cazuri grave sau în stadiu terminal. Şi orice dorinţă pe care şi-o pune un copil, de fapt şi de drept, este voinţa lui de a învinge boala. Orice şi-ar dori. Este semnul că el vrea să lupte. Sunt foarte mulţi copii bolnavi grav. Şi dacă înţeleg că boala intervine la o anumită vârstă, nu voi înţelege niciodată cum boala intervine la un nou născut. Sau la un copil de trei ani. Asta e una dintre întrebările pe care aş vrea să i le pun lui Dumnezeu. Vreau să spun despre aceşti copii că m-au învăţat pe mine şi au enorm de multe lucruri să ne înveţe pe toţi, pentru că au o demnitate a suferinţei. Să nu credeţi că nu îşi dau seama. Pentru că au o voinţă de a învinge boala, pentru că îşi adună toate puterile şi visează, pentru că una din dorinţele unei fete - când am văzut filmuleţul de prezentare din străinătate - a fost să ajute un sat din Africa care nu are apă. Asta a fost dorinţa ei, a unui copil bolnav. Şi a fost îndeplinită.
Am remarcat că vă implicaţi în mai multe proiecte caritabile, culturale. Credeţi că are artistul o reponsabilitate mai mare decât noi, ceilalţi, de a se implica în astfel de lucruri?
Cred că orice om care are o expunere publică ar trebui să se implice pentru că unii oameni cred în cuvântul tău dacă eşti într-adevăr atent unde îţi dai cuvântul şi responsabil. Şi atunci s-ar putea să mai ajute cineva, s-ar putea să zică: „Dacă face X, m-ar interesa să ştiu despre ce e vorba sau aş vrea şi eu să fac”.
Sau măcar s-ar putea ca informaţia să ajungă mai uşor.
Nu cred deloc că faima unui om cu expunere publică serveşte la ceva decât aşa. Nu serveşte la nimic altceva, serveşte la mângâierea unui orgoliu derizoriu. Dacă pui faima, popularitatea, în slujba unor astfel de lucruri atunci da, merită să ai faimă. Altfel, faima, trebuie dat cu tigaia în capul ei, pusă la colţ, o uiţi şi... trebuie muncit. Că nu foloseşte la nimic faima.
După ce recunoaşteţi astăzi un domn?
Un domn? Nu-l recunosc... dacă l-aş fi recunoascut, nu l-aş mai fi lăsat. Nu, glumesc, nu m-am putut abţine. Sunt multe: cum apare, cum stă... Un domn e tot pe interior, un domn trebuie să fie şi delicat, nu macho. Şi există această aristocraţie internă, aristocraţia gândului, a sufletului. Poţi să fii un ţăran cu mâinile brăzdate şi care mergi desculţ pe acolo pe la mine prin munte, dar să ai un comportament de domn, pentru că ai o înţelegere a lucrurilor. Degeaba îmi înveţi cum să stai drept dacă pe dinăuntru gândeşti urât sau meschin sau negeneros.
Care este lucrul cel mai important pe care l-aţi învăţat? Ce v-a învăţat viaţa până acum că este important?
Viaţa! Să realizezi că este absolut un miracol. Este o falie... din toate posibilităţile universului e o falie de realitate care ni se întâmplă. Nu sunt doar vorbe că nu avem decât clipa de acum. Şi că dacă nu o storci de tot ce e mai minunat în ea nu rămânem cu nimic. Aţi văzut că acum „trăieşte clipa" e un slogan şi trecem pe lângă el ca pe lângă o reclamă. Dar se poate trăi aşa... sunt atât de multe lucruri de învăţat.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
