Drumul spre o viață mai bună are 10 kilometri și trece prin pădure. 7 copii îl fac pe jos, în așteptarea microbuzului care nu mai vine
Într-o țară în care toți copiii ar trebui să aibă acces egal la educație, șapte elevi dintr-un cătun din Buzău înfruntă frigul, ploaia, viscolul, chiar și animalele sălbatice pentru a ajunge la școală. În fiecare zi merg pe jos 10 kilometri. De ani de zile de când părinții elevilor cer să fie ajutați cu un microbuz, pe la Ministerul Dezvoltării - care are putere de decizie - s-au perindat mulți miniștri, însă niciunul nu a avut timp pentru copiii din Cătun.
Ora 7 dimineaţa. O mână de copii, 7 la număr, pornesc din satul Cătun către școala din Valea Salciei. Drumul, asfaltat abia acum doi ani, trece prin pădure. Reporterul Digi24 parcurge drumul împreună cu acești copii și stă de vorbă cu ei:
- Alunecam. Este foarte abruptă panta și alunecam, povestește unul dintre copii.
- Sunt animale sălbatice pe aici?
- Da, mai apar.
- Ce animale?
- Până acum au apărut vulpi, bursuci... N-au apărut animale foarte rele.
- Chiar și urși.
- Urși?
- Da.
- Ați văzut urși pe aici?
- Nu l-am văzut, dar am văzut urmele aci, unde este mașina...
- Se auzeau foșnăituri prin padure și îți era puțin frică, spune un alt copil.
La un moment dat, surpriză pe drum:
- Șarpe?
- Da.
- A fost calcat de mașină.
- Da, sunt mai mulți. Nu e numai unul!
- Sunt veninoși?
- Nu, nu.
Andreea Brașovean, jurnalist Digi24: Pe cât de feeric este peisajul, pe atât de greu este de făcut acest traseu care merg zilnic 10 km pe jos ca să ajungă la școală, dus-întors. Sunt 7 copii: Luca, Gabi, Andreea, Ioana, Robert, Vasile și Costel și ei fac acest drum zilnic pentru ajunge la școală, acolo unde vor să învețe. Iarna este însă o altă poveste. Imaginați-vă cât de greu îi este lui Luca, de exemplu, care are 6 ani, să facă acest drum pe jos, în condițiile în care plouă, bate vântul sau ninge.
„Să ne facem și noi un viitor, că aici n-avem ce să facem”
De ce toată această osteneală?
- Tu de ce vrei să pleci din satul ăsta?
- Ca să ne facem și noi un viitor, că aici n-avem ce să facem, spune unul dintre copii.
Localnicii îi cunosc.
„Nenorocire, ce să facem... Și aici la noi sunt animale de-astea: urs, porci sălbatici mulți... Ca să vii de la Cătun prin pădurea aia, nu știu ce curaj are. Pe unul de-ăla îl ia ursul în gură așa”, spune un localnic.
Pe drum trece o femeie cu două vaci.
- Ce faceți voi, mă, aici?
- Sărut-mâna!
- Să trăiești!
„Vin din Cătun, de departe, săracii”, explică femeia.
- Îi vedeti zilnic?
- Daaa.
- Vin la școală.
- Mi-e o milă de ei! spune femeia și trece mai departe cu vacile.
O oră până la școală. Când sosesc, copiii sunt deja obosiți
Copiilor le ia cam o oră să ajungă în Valea Salciei, la școală, atunci când vremea e bună. Pe viscol sau vijelie, când drumul e rău, unii copii rămân acasă, alții ajung cu întârziere la cursuri.
- Ce ai avut de recuperat?
- Păi să scot niște cuvinte, dar mi le-a scos colegul.
- Le-a scos pentru tine?
- Da.
Florentina Dragnea este profesoara de fizică.
- Majoritatea sunt din sate mici, cătune, la distanță și le este foarte greu să vină la școală. Când e vremea rea e complicat, povestește profesoara.
- Mai lipsesc?
- Câteodată da. Mai întârzie. Îi înțelegem, nu avem ce face. Recuperează pe parcurs, unde se poate.
- Asta se vede și în rezultatele școlare?
- Uneori da. La unele discipline se vede, pentru că sunt lucruri care nu se pot relua la infinit. Ei sunt copii drăguți și sunt foarte cuminți și dornici să învețe. Dar pierd timp mult și sunt obosiți. Chiar sunt obosiți uneori când sosesc, iarna, gândiți-vă cum e aici.
Foarte puțini profesori acceptă să vină aici. Doamna de engleză este și de matematică
Și pentru profesori e greu să ajungă la școala din Valea Salciei, de aceea foarte puțini acceptă să predea aici. Așa se face că profesoara de engleză a dat un examen ca să poată preda și matematica, profesoara de română îi învață pe copii și biologie. Iar pe profesoara de fizică am găsit-o la clasele mici, predând engleza, dar tot ea ține și orele de educație tehnologică.
- Au câte 2-3 specializări. Doamna de engleză este și de matematică. Au făcut reconversie. Directoarea este profesoară de română și de biologie, toți au mai multe specializări ca să acopere o plajă cât mai mare. Nu venea nimeni altfel. Aici este clasa 0, clasa I și clasa a II-a, explică Florentina Dragnea, arătând împărțeala dintr-o singură clasă.
- De ce sunt grupați așa?
- Sunt foarte puțini și toate clasele sunt la simultan. Învățători sunt localnici, iar profesori sunt foarte puțini. Nu sunt ore. Distanța mare față de oraș și drumul prost... În primul rând distanța, apoi condițiile meteo... Toate contează. Aici nu vine nimic decât la început și sfârșit de săptămână. Eu vin cu mașina de pâine și plec cu ce se poate. Sunt din comuna alăturată, 8 km – 9, explică profesoara.
Teren de sport făcut cu fonduri europene. Pentru microbuz școlar - niciun răspuns
În pauză, băieții joacă fotbal, în curtea așezată în pantă, din spatele școlii. Abia așteaptă să fie gata terenul făcut cu fonduri europene. Pe primar l-am găsit în timp ce supraveghea lucrările. Susține că a accesat 100.000 de euro, fonduri europene, bani cu care a ridicat acest teren și a amenajat și spatiul de joacă. Pentru transport nu a găsit încă soluții.
- Este o situație care se repetă an de an, de foarte mult timp, de când eram și eu copil, de când este școala, spune primarul Marian Mușat. În anul 2019 ar fi bine să fie alte condiții. Asta este clar.
- Și de cine depinde asta?
- Toată lumea zice că de primar.
- Vă întrebăm și noi.
- Am făcut ce am putut. Pe acel drum era un noroi de nu ieșeau din cizme tot anul. Vedeți acum că e asfaltat.
Primarul susține că a cerut ajutorul autoritaților din Buzău.
- Cât de des îi sunați să întrebați de microbuz?
- Cred că săptămânal merg la Consiliul Județean, la Prefectură... Am făcut cerere la Inspectorat și ni s-a spus că trebuie la Prefectură, am făcut la Prefectură, Prefectura a făcut la Ministerul Dezvoltării și în acest an, și anul trecut, deocamdată nu am primit niciun răspuns.
- Nu poate fi accesat un program pentru microbuze școlare?
- Nu am auzit de așa ceva. Dacă era...
- Primăria nu are fonduri pentru așa ceva?
- Nuuu. Păi nu v-am spus că fonduri proprii avem 100.000 de lei. Atât avem, din păcate.
- Și cât costă un microbuz?
- Cred că o sută de mii.
- Cum îi vedeți iarna pe copiii ăștia?
- Ce să vă zic... Câteodată nu vin, dacă e zăpadă foarte mare. Eu fac deszăpezire... Vin destul de greu. Eu știu foarte bine, pentru că am făcut naveta tot pe jos, povestește primarul Marian Mușat.
„Mi-e teamă că îi ia unul în mașină și îi tot duce...”
La Cătun, timpul pare că a stat pe loc. De zeci de ani, generații de copii se întorc pe jos, acasă, după un drum istovitor. Vasile, Andreea și Ioana sunt întâmpinați de mamă. Tată nu mai au. A murit în urmă cu doi ani.
- Se vaită de picioare, până ajung acasă se face ora 4. Până mănâncă, mai ales iarna, trebuie să mai facă teme. Asta mică mai merge o zi da, una nu. Nu merg chiar în fiecare zi, povestește mama copiilor. A ieșit acuma cu prostiile astea, mi-e teamă că îi ia unul în mașină și îi tot duce. Stăm cu grijă. Uneori îi mai ducem, dar nu poți să te duci cu ei și dimineață, și seară. Ți-e teamă, câini, tot felul. Le mai dau câte un telefon, dar nu au semnal pe drum, explică mama.
- Ce îți place?
- Că învăț, spune una dintre fete.
- Să învăț, să plec de aici, cât mai repde. Aici nu ai cum să îți creezi un viitor. Mai ales cu animalele astea ce să faci, cu vaca și atât? spune Vasilică.
- Ce îți dorești să faci?
- Orice.
- De-asta vă zic că e important, cum să ia Capacitatea dacă nu merge? Dar el s-a ținut, săracul. Băiatul de mic, e ambițios să meargă, explică mama.
Nici faptul că au toaletă în curte, că se descurcă greu nu li se pare o povară așa cum simt lipsa unei mașini care să îi ducă la școală.
- Nu am nicio problemă, de nimic, decât de microbuzul ăsta. Cred că dacă s-ar baga microbuz, aș fi cea mai fericită mamă din lume. În rest, ne descurcăm cu de toate, spune mama lui Vasilică.
Costel, 13 ani: „Aș vrea să plec de aici, că nu se mai poate așa”
Mai sus cu o casă, într-o sărăcie lucie, locuiește Costel. Are 13 ani și este în clasa a VIII-a. În fiecare zi îi citește povești fratelui mai mic, Mihai: „A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Jack care trăia cu mama sa văduvă, într-o căsuță dărăpănată. Erau foarte sărăci, de fapt, singurul lucru era pe lume o vacă de lapte”.
Pentru puștiul de 4 ani cu privire inocentă și care nu merge încă la grădiniță, poveștile fratelui se împletesc cu realitatea.
Nu au nici măcar o vacă în curte. Iar casa e și mai dărăpănată decât cea din poveste, înghesuită și plină de praf. Tatăl, cioban, e plecat mereu cu oile și ar vrea ca și Costel să îi calce pe urme și să renunțe la școală. Mama copiilor, deși nu are carte, a înțeles un lucru: copiii trebuie să învețe și să scape de acolo.
- Am vorbit cu domnul primar, pentru că nu vrea să îl lase să meargă la școală, explică mama lui Costel.
- Cine nu vrea să îl lase?
- Tatăl lui.
- De ce?
- Ca să meargă la vaci. Să nu mai învețe.
- Mamă, lasă că zic eu, intervine Costel și explică: ar vra să înființăm niște vaci, să avem grijă de ele. Dar eu aș vrea să merg mai departe, să îmi fac un viitor, să plec de aici, că nu se poate așa, spune Costel.
În căsuța care pare că stă să cadă peste ei, Costel și-a improvizat un colț în care își face temele, lângă o fereastră.
Ne arată un caiet:
- Pe asta l-am folosit și anul trecut, și anul acesta.
- E de anul trecut?
- Da.
- Învață bine?
- Da, confirmă mama. Nu am probleme. Băiatul de sus e în clasă cu el, nu prea învață.
- Mama, te rog ceva. Vorbește de casa ta, intervine Costel.
- A zis domnul primar că rezolvăm, cum să nu îl lase pe copil să învețe? Că de la oi nu învață nimic, își spune mama păsul.
„Vrea să învețe, să plece de aici, că e foarte greu”
Și mai sus cu o casă, frații Robert, Gabi și Luca s-au apucat de treaba din gospodărie.
Vițelul muge și băiatul vine cu găleata.
- Le dau mâncare, apă, cu ce trebuie, explică Robert.
- Temele când le faci?
- Seara. După ce termin cu vacile. E greu, obositor. Mai ales când plouă. Ne udă, udă cărțile, câteodată nu știm dacă plouă și nu luăm umbrelele la noi și ne udă cărțile, povestește Robert.
- Vrea, are ambiție să fie cineva în viață, să învețe. Să plece de aici, că e foarte greu, spune mama lui Robert. Mai sunt câteva case aici. Dacă el pleacă, cu cei mici chiar nu știm ce vom face de la anul, dacă nu ne dau microbuz, continuă femeia. Este foarte greu pentru copii. Ne trebuie un microbuz. Am fost de câte ori am avut ocazia la domnul primar să ne bage. Ne-au spus că s-a aprobat. Când? Vom vedea, mai spune Violeta. Dacă vin, ne bagă mijloc de transport, se duc în fiecare zi. Vin obosiți, foarte greu îi trezesc. La 6.30, la 7.00, pleacă prin pădure. Ne e frică să îi mai lăsăm, sunt animale sălbatice. Nu putem să mergem în fiecare zi cu ei, spune femeia.
Vor să învețe, dar sunt uitați de autorități
La 30 de ani de la Revoluție, timp în care pe la Ministerul Educației s-au perindat aproape 30 de miniștri, nu ai cum să nu te întrebi dacă îi pasă cu adevărat cuiva de acești copii.
Nici Ministerul Educației, nici cel al Dezvoltării nu au răspuns atunci când am întrebat ce soluții au pentru elevii din Cătun.
Cu fiecare zi în care oficialitățile întârzie să rezolve problema, riscul de abandon școlar crește pentru acești copii.
Reporter: Andreea Brașovean
Operator: Claudiu Ristea
Editare web: Luana Păvălucă
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
