Cum văd viitorul României 4 tineri care au învăţat în cele mai bune şcoli din lume
Au studiat la universităţi de top din Statele Unite, dar s-au întors acasă cu planuri mari pentru viitorul României. Aproximativ 35 de români câştigă în fiecare an una dintre cele mai prestigioase burse din lume: Fulbright, care le acoperă taxe de şcolarizare de până la 40.000 de dolari pe an. Poveştile de succes a 4 tineri care au învăţat în cele mai bune şcoli din lume şi vor sa facă ceva pentru ţară, acum, într-un reportaj Din interior.
Ion Florea, membru PSD: Liviu Dragnea joacă cartea vieţii, ca să zic aşa. Ieşindu-i guvernarea pe plus, automat va merge în continuare şi în fruntea PSD-ului şi în fruntea Guvernului, bănuiesc, sau, mă rog, să nu zic că e în fruntea Guvernului, dar e pe acolo. Altceva, ce să zic, într-adevăr sunt şi probleme cu justiţia, rămâne să fie dovedite.
Ştefan Răzvan Florea, bursier Fulbright: Au fost dovedite.
Ei sunt tată şi fiu. Tatăl este preşedintele organizaţiei PSD din comuna Mihail Kogălniceanu, judeţul Ialomiţa. Băiatul a absolvit studiile de master la New York, este inginer software la o companie de IT şi face parte dintr-o mişcare politică pan-europeană. Trecutul şi viitorul, pe aceeaşi bancă, în curtea din Mihail Kogălniceanu.
Ion Florea, membru PSD: Opiniile fiilor mei, deci şi ale lui Răzvan şi ale lui Alex, băiatul cel mic, sunt mai progresiste, au circulat în Europa, în America, Răzvan şi m-au mai influenţat într-o oarecare măsură.
Ştefan Răzvan Florea: M-am anagajat să împart cu ei, pentru că sunt două şanse, fie aşteptăm 30-40 de ani pentru a avea o societate cumva la nivelul european, fie ne străduim fiecare în partea noastră şi ne luăm un angajament faţă de părinţii noştri cumva să ajungem la un numitor comun împreună.
Abonându-te la Newsletter primești sinteza celor mai bune informații, articole și interviuri exclusive publicate de digi24.ro
Ştefan Răzvan Florea este unul dintre cei 35 de români care câştigă anual cea mai râvnită bursă din lume, Fulbright. De aceasta au beneficiat şi 37 de şefi de stat din întreaga lume, 59 de câştigători de premii Nobel şi 84 de câştigători de Pulitzer. Deşi au avut în faţă cariere promiţătoare peste hotare, mulţi dintre tinerii români care au studiat în America au ales să se întoarcă acasă şi să implemnteze aici ce au învăţat în cele mai bune şcoli din lume. Alţii locuiesc încă în străinătate, însă au bagajele de întoarcere la uşă. Cu toţii vor să contribuie cu minţile şi sufletul lor la construirea viitorului României.
Ştefan Răzvan Florea: Experienţa asta m-a schimbat în multe feluri cred. Cred că cel mai important ar fi faptul că m-a făcut să fiu mai conştient de cine sunt, de faptul că sunt un individ care aparţine unei societăţi şi că... ca şi individ sunt important şi că pot schimba lucrurile cu cunoştinţele pe care eu le am.
Ioana Țurcan, bursieră Fulbright: Atunci când am plecat în State, mi-am dat seama că există o mică revoluţie în România, adică cu protestele, din care nu puteam să fac parte. Îmi lipsea comunitatea în sine şi să pot să particip, să simt că sunt parte din asta.
Alexandru Stănescu, locuieşte în Londra: Pentru mine, personal, o implicare mai puternică în societate m-ar face să mă întorc. De fapt, eu nici nu sunt plecat, dacă vreţi, pentru că plecarea pentru mine înseamnă rupere, iar mulţi dintre noi, de fapt, nu suntem plecaţi, suntem pur şi simplu, cu mintea şi aici şi acolo.
Programul Fulbright a fost înfiinţat în anul 1946 de către senatorul James William Fulbright şi facilitează schimburi de experienţe între cetăţenii americani şi cei ai altor state. În R omânia, Fulbright există din anul 1960 şi de atunci au studiat peste ocean peste 2.000 de români.
Alexandru Stănescu, bursier Fulbright: Când spui Fulbright, Wow, you must be smart!
Ştefan Răzvan Florea are 27 de ani şi a studiat Automatică şi Calculatoare la Universitatea Politehnică din Bucureşti, a fost bursier Erasmus în Olanda, apoi a lucrat ca inginer software la sediul Parlamentului European din Luxemburg. În 2015 a primit o bursă Fulbright pentru un master în Managementul Ingineriei la un institut tehnologic din New Jersey. Un program de masterat aici costă 40.000 de dolari pe an. Când a participat la cursurile universităţii de top din America, a înţeles cum s-a format prăpastia dintre sistemul educaţional românesc şi cel american.
Ştefan Răzvan Florea: Se întâmpla ca anumiţi colegi să pună întrebări proaste sau să facă remarci nu tocmai inteligente şi venind din cultura noastră foarte judgemental ...care judecă foarte mult, aveam tendinţa să mă gândesc imediat...a ce întrebare idioată a putut să spună persoana respectivă. Dar întotdeauna mă confruntam cu zâmbetul profesorului care imediat lua întrebarea şi o punea într-un context în care mi se părea foarte inteligentă.
Au fost momente, însă, în care a realizat că plusurile societăţii americane pot fi şi minusuri.
Ştefan Răzvan Florea: Ce are România şi nu are America este spiritul de comunitate, pe care de foarte multe ori, americanii ... sau cel puţin eu am stat în zona New York City şi cel puţin în zona asta, oamenii au pierdut cumva simţul acesta de a trăi într-o comunitate şi în care ne pasă de cei din jurul nostru. Este un individualism. Pe când în România, românii, cu toată răutatea asta pe care uneori o simţim pe stradă, o avem între noi, în trafic şi aşa mai departe, românii se ajută. În momentul în care ai nevoie, simţi că nu eşti singur pe pământul ăsta. Am simţit nevoia să mă întorc şi să trăiesc din nou spiritul acesta de a trăi într-o comunitate.
Ştefan Răzvan Florea lucrează acum pentru o companie de IT din New York cu sediul în Bucureşti, unde creează parole biometrice pentru diferite companii din întreaga lume.
Pentru el, responsabilitatea socială de care îi vorbeau americanii înseamnă intrarea în politică.
Ştefan Răzvan Florea: Încerc să mă implic şi să pun bazele, împreună cu alţi prieteni din România, alţi tineri, unei mişcări politice pan-europene, se numeşte VOLT. Ea există deja la nivel european în majoritatea ţărilor din UE. În România există de 6 luni şi muncim acum să o înscriem ca partid politic.
Acum 60 de ani, câţiva oameni vizionari au creat proiectul care astăzi poartă numele de Uniunea Europeană, care a adus cu el vremuri de pace şi creştere economică.
Ştefan Răzvan Florea: Proiecte pentru România cred că sunt foarte multe. Aş putea să mă refer acum la o grămadă, de la digitalizarea instituţiilor publice, până la educaţia care trebuie atât de reformată.
Ştefan Răzvan Florea este un promotor al dialogului între generaţii şi luptă constant să reducă diferenţele care îi separă pe tineri de părinţii lor.
Ion Florea: O problemă pe care eu eram foarte radical era problema gay. Deci eu nu-i înţelegeam pe oamenii ăia, apoi din discuţiile cu băieţii mei, am revenit la sentimente mai bune şi chiar cred că oamenii aceia trebuiesc înţeleşi, ajutaţi şi integraţi în societate.
Ştefan Răzvan Florea: De fiecare dată când abordez subiecte sensibile, am încercat să le discut exact cum aş discuta cu o persoană care înţelege perfect despre ce vorbesc. Nu i-am tratat diferit, întotdeauna i-am tratat pe picior de egalitate cu mine.
- Au fost momente când v-aţi certat din cauza politicii?
Ion Florea: Oarecum. Am avut, mai ales până în alegerile parlamentare, din 2016, eu cu soţia susţineam vehement programul de guvernare şi într-adevăr avea anumite puncte foarte benefice pentru ţară. Ei ne mai spuneau: măi tată, mamă, vedeţi să nu fie praf aruncaţi în ochii oamenilor.
În anul 2014, după ce şi-a încheiat studiile de film la Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, Ioana Ţurcan, o tânără de 28 de ani din oraşul Gherla şi-a făcut bagajele și a plecat la New York. Tocmai câştigase o bursă Fulbright care îi acoperea taxa de aproximativ 40.000 de dolari la un master de film, la o universitate din New York. Studentă la una dintre cele mai bune universităţi din lume, unde predau profesori de top, Ioana Ţurcan a văzut o realitate diferită faţă de cea trăită la facultatea de film din Cluj.
Ioana Ţurcan: Relaţia cu profesorii s-a schimbat foarte mult, pentru că aveau o altă flexibilitate, deschidere, uşile lor erau tot timpul deschise, puteai să vorbeşti cu ei oricând, adică ok, eşti aici student, masterand, vorbim de la egal la egal, adică o să devii un artist sau nu, nu ştiu, producător de film sau realizator de artă vizuală, asta facem şi noi, bine-ai venit.
Pentru că a avut rezultate excepţionale, Ioana Ţurcan a fost invitată să rămână In Statele Unite ca asistent universitar. Şi de la catedră, a observat diferenţe uriaşe între pregătirea profesorilor români şi cei americani.
Ioana Ţurcan: Primeam şi un fel de orientare înainte, ca şi asistenţi, ca să ştim cumva cum să gestionăm anumite probleme de sănătate, de comportament la clasă, lucruri care nu sunt predate neapărat în România, pentru că aici dacă ajungi cumva profesor, dacă ai făcut un film, toată lumea crede că tu poţi să ştii cum să predai sau cum să te comporţi la clasă, ceea ce e total greşit.
Dacă ar putea implementa în România o parte din ce a văzut din America, Ioana Ţurcan ar şterge cu un buretele graniţele pe care artiştii din România le trasează între tipurile de artă.
Ioana Ţurcan: Aici dacă studiezi într-un singur domeniu, cumva trebuie să rămâi în domeniul respectiv, în cutiuţa aia şi îmi doresc foarte mult să nu fac asta, pentru că cred că nu ne dezvoltăm complet sau complex, e unidirecţional, unilateral şi vreau foarte mult să pot să creez un spaţiu sau un centru experimental să zic aşa.
La sfârşitul lui 2017, după 3 ani în care a studiat şi a predat în Statele Unite, artista Ioana Ţurcan s-a întors acasă. Lucrează la propriile proiecte artistice şi la o casă de producţie de film din Bucureşti. La sfârşitul lunii mai a fost invitată la Romanian Design Week să proiecteze două dintre filmele ei.
-Ce subiecte abordezi în arta pe care o faci?
Ioana Ţurcan: Subiectele în general sunt de identitate, de apartenenţă, de dor chiar.
Rucsandra Pop a studiat antropologie vizuală în Statele Unite între anii 2011 şi 2012 cu o bursă Fulbright care i-a permis să înveţe la unele dintre cele mai prestigioase universităţi din SUA: Stanford University, Berkeley University şi New York University. Rucsandra nu a ales întâmplător aceste universităţi: aici predase în trecut bunicul ei, antropologul şi etnologul român, Mihai Pop, despre care Rucsandra îşi scrie acum teza de doctorat.
Rucsandra Pop: Cercetarea pe care o începusem în urmă cu foarte mulţi ani şi care este practic biografia intelectuală a bunicului meu, Mihai Pop, era într-un punct din ăsta de intersecţie, pur şi simplu mi-era foarte greu să găsesc o structură pentru a spune povestea unui om care a trăit 93 de ani şi a fost activ intelectual timp de 70 de ani şi eram foarte copleşită de această poveste şi cumva nu îmi găseam drumul. Toată lumea spunea: Ah, americanii au aceste conversaţii plictisitoare în care te întreabă How do you do şi nici măcar nu-i interesează ce le răspunzi. E, pentru mine America a fost ţara unde am avut cele mai interesante conversaţii banale cu oameni pe care îi întâlneam pentru prima dată în viaţa mea, adică nu ştiu, de la oamenii care îţi serveau cafeaua într-o cârciumă şi te întrebau de unde eşti şi cu care legai o conversaţie, până la poveştile fabuloase culese din avion, unde o doamnă de 78 de ani mi-a povestit cum ea face scuba diving şi că ea mergea în Fiji în momentul respectiv să facă scufundări.
Experienţa din Statele Unite i-a arătat că raporturile dintre profesori şi studenţi sunt cu totul altele decât la noi.
Rucsandra Pop: Cumva simţeai că profesorul e acolo ca să scoată tot ce e mai bun din tine şi nu doar profesorul, ci învăţai foarte mult şi de la colegii tăi, adică în anul petrecut în America simţeam că nici atunci când ies seara la un bar, nu pierd timpul, pentru că discuţiile erau despre Levi Strauss, diferite subiecte de cercetare, felul cum se scrie antropologia. În State, cel puţin în mediul academic, în toate mediile, dar în mediul academic, profesorii aşteaptă de la tine să te duci, să-i întrebi, să-i tragi de mânecă, să le spui: vă rog, vă rog, vă rog, vorbiţi cu mine, mă interesează ce faceţi şi cred că şi asta încerc să fac acum să le spun oamenilor că dacă au o pasiune, trebuie să vorbească despre ea, că trebuie să intre în conversaţie cu alţi oameni care fac acelaşi lucru.
Interesul pentru studierea activităţii bunicului a început când Rucsandra era studentă.
Rucsandra Pop: Eram în anul doi de facultate, când am venit la Bucureşti la aniversarea lui de 90 de ani şi atunci am descoperit cât de important era bunicul meu. Am descoperit că jumătate din lista de cărţi pe care o citeam era formată din cărţi scrise de oameni pe care bunicul meu îi cunoscuse îndeaproape şi atunci cumva el din bunic s-a transformat într-un fel de model intelectual pentru mine. S-a transformat în model intelectual şi pentru că atunci, după ce toţi cei prezenţi în sală l-au lăudat şi au vorbit despre activitatea lui, el a avut genialiatea de a spune: Vă mulţumesc că vă amintiţi ce am făcut şi mă bucur foarte mult că ne uităm la ce am făcut în trecut, dar pentru mine cel mai important este să ne uităm la viitor.
În prezent, pe lângă doctoratul pe care urmează să îl susţină la Universitatea din Bucureşti, Rucsandra Pop lucrează la o asociaţie care coordonează activitatea fundaţiilor comunitare din ţară. Modelul acestor fundaţii vine din Statele Unite. Acestea iau practic resurse din comunitate şi le întorc înapoi comunităţii. Rucsandra menţine legătura cu SUA prin colaborarea cu studenţi americani care vin în practică în România. Unul dintre aceştia este Dan Trembacki, un tânăr de 22 de ani care a venit în România pentru două luni.
Dan Trembacki, masterand, SUA: Cred că viaţa în România e mai lejeră decât în SUA, e mai multă spontaneitate, oamenii sunt mai deschişi şi mai relaxați, cum am menţionat. În State viaţa e mereu planificată. În România ajungi la o întâlnire când ajungi, nu ţi-e frică să te opreşti pe drum şi să vorbeşti cu oamenii pe care îi vezi.
Alexandru Stănescu: Au un concept pe care ni-l explică la început când ajungem acolo, se cheamă sindromul impostorului. Gen, eu de la Piaţa Mare, Brăila, ce fac aici în mijlocul New Yorkului, unde toată lumea spune cât suntem de brilianţi şi de deştepţi?
Sindromul impostorului apare la oamenii cu realizări profesionale excepţionale şi se manifestă prin punerea la îndoială a capacităţilor pe care le au şi a poziţiei în care se află.
Alexandru Stănescu, un tânăr de 34 de ani din Brăila, a ajuns să studieze cu o bursă Fulbright la o universitate de drept din New York. Aceeaşi unde a absolvit studiile şi Franklin Roosevelt. Înainte să plece în State, Alexandru a terminat Facultatea de Drept din Bucureşti, a făcut un master în Spania, Anglia şi Franţa şi a lucrat timp de 6 ani la Banca Mondială.
Alexandru Stănescu: Din toate proiectele pe care le-am făcut la bancă, poate două sunt proiectele mele de suflet, unul este un proiect pe care l-am avut în decursul a doi, trei ani cu Consiliul Concurenţei, care pentru mine este o instituţie cheie în dezvoltarea şi în bunăstraea consumatorului, bunăstarea românului, în care am încercat să aducem cele mai bune practici. Am lucrat cu colegii noştri de la Consiliul Concurenţei şi am adus experţi FBI, de la alt autorităţi de concurenţă, avocaţi de top de la Bruxelles şi cumva să legăm insituţia la tot acest ecosistem de concurenţă la nivel european.
La Columbia Law School din New York, Alexandru a învăţat în ce constă puterea unei argumentări solide.
Alexandru Stănescu: La Drept, cel puţin, o mare parte din cursuri nu înseamnă stat în bibliotecă, cât acele seminarii socratice, în care fiecare îşi spune opinia, dar câştigă cel care, în ochii profesorului, dezvoltă mai bine o idee. Şi e foarte interesant să te pui într-o bătălie ideatică cu culturi diverse, de la colegi din India, Japonia, Germania. Eu eram singurul român.
Lecţiile învăţate acolo nu s-au rezumat la cele de pe băncile şcolii.
Alexandru Stănescu: Am văzut oameni care cred foarte mult în ideea că dacă vrei să faci ceva, ai nişte idei bune şi găseşti ecosistemul care să te ajute, poţi să reuşeşti. E un sentiment de optimism pe care noi poate l-am pierdut un pic, în anumite zone poate chiar un pic mai mult.
Însă, tot acolo, a realizat că România i-a dat ceva unic.
Alexandru Stănescu: Avem înrădăcinarea aia în tradiţia rurală pe care comunismul a încercat să o distrugă, dar nu cred că a reuşit în aşa mare măsură. Viaţa satului cu mers la coasă, mers la fân şi toate cele cumva te ancorează într-o altă dimensiune pe care într-o lume atât de agitată cum e asta noastră actuală, virtuală, mercantilă, cumva mi se pare că îţi dă o anumită linie directoare care nu se pierde în timp.
Alexandru Stănescu locuieşte în prezent în Londra, unde lucrează la o firmă de avocatură specializată în arbitrajul de investiţii. Se gândeşte totuşi ca într-o zi să se întoarcă definitiv acasă.
Alexandru Stănescu: M-aş întoarce pentru că ajungi la un punct în care oricât poţi să creşti tehnic, e important să fii şi parte din aluatul social.
Pe lângă avocatură, Alexandru Stănescu vrea sa intre in politică, tocmai pentru că Romania are o clasă politică incompetentă şi coruptă. Este deja membru al unei mişcări politice pan-europeane, aceeaşi din care face parte şi Ştefan Răzvan Florea.
Alexandru Stănescu: Volt mi-a plăcut pentru că au fost nişte colegi de-ai mei italieni şi germani care au avut ideea iniţială, i-am cunoscut chiar în America. Erau mai mulţi europeni care după ce au văzut păţania cu UK-ul, cu Brexit-ul şi a doua cumva palmă dată ideii de open borders, de frontiere deschise, prin Trump, au gândit că ar fi cazul ca şi ei să pună umărul la un partid politic, dar care de data asta să fie european. Mi-ar plăcea să creăm cumva prin cadrul VOLT-ului, o voce pe care s-o dăm dias.porei. Şi diaspora nu înseamnă doar Italia şi Spania, unde avem cea mai mare parte din comunitatea română, înseamnă şi cercetătorul din Liverpool, înseamnă şi bucătarul din Grecia şi scriitorul din Paris. Gata, trebuie să intervină şi tinerii în politică, pentru că nu se mai poate, altfel vom pierde şi noi vocea.
Deşi nu trăiesc în ţara care să le recunoască adevărata valoare, tinerii care au studiat la cele mai prestigioase universităţi din America cred că fiecare dintre noi putem schimba scenariul României. Trebuie doar să fim uniţi.
-Spunea bunicul tău că e important să ne uităm la viitor. Cum vezi tu viitorul României?
Rucsandra Pop: Sumbru. Şi sumbru, nu pentru că aşa văd viitorul României, dar suntem într-un moment istoric în care întreaga planetă este într-un moment dificil, adică vin veşti proaste de peste tot, unde te uiţi în jur, sunt doar veşti proaste. Dar asta nu înseamnă că nu încerc să mă implic în orice fel, să influenţez lucrurile din istorie sau din viitorul meu pe care le pot influenţa.
Ioana Țurcan: Cred că e o perioadă de tranziţie încă, care nu s-a terminat, asta e sigur şi cred că oamenii ar trebui să fie mai răbdători şi noi cu noi.
Ştefan Răzvan Florea: Sunt foarte optimist şi cred că România e pe calea cea bună. Probabil ne uităm acum la scena politică şi aud de foarte multe ori în rândul prietenilor mei că e din ce în ce mai rău, însă încerc să-i fac să înţeleagă că nu e din ce în ce mai rău, aşa a fost istoria întregii umanităţi, a avut suişuri şi coborâşuri, dar întotdeauna am fost pe un trend ascendent, cred eu, ca şi rasă umană să zic aşa. Lucrurile se întâmplă cu oameni, cu fiecare dintre noi şi numai implicându-ne, o să reuşim să schimbăm într-un fel societatea în care trăim.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
