Vloggingul, între pasiune și dorința de a face bani. De ce sunt atrași tinerii să devină vloggeri
Vloggingul a devenit una dintre cele mai utilizate forme de a comunica pe internet. Mii de tineri se filmează zilnic, în ipostaze regizate de ei sau de fanii care le trimit provocări. Cu cât mai multă excentricitate, cu atât mai mulţi fani. Cine sunt cei care îşi expun viaţa online şi care sunt compromisurile pe care le fac vedetele din lumea vloggului, aflaţi mai jos într-un reportaj Din interior.
Mikey Haș, vlogger: Asta e camera roşie a Cristinei, iar noi facem caterincă că e de videochat. Paznicul de aici din faţă crede că noi facem videochat. El nu întelege ce facem.
Cristina Almășan, vloggeriță: E un fel de videochat. Adică stau şi fac live, adică asta fac, chateuiesc cu fanii. La 200 de abonaţi mă filmez cum mănânc un vierme. Yaks, ştiu, dar pentru voi o fac. Go, go, go cu subscribe.
Vloggerii îşi câştigă existența prin expunerea vieţii lor în mediul online. Parola? Deschiderea unui canal de YouTube. Drumul spre popularitate este mai uşor decât în alte domenii, dar păstrarea ei implică multe compromisuri. De ambele părţi ale YouTube-ului, creatorii de conținut şi urmăritorii lor, sunt tineri. Totul poate fi redus într-o ecuație simplă: vloggerii au nevoie de atenție, iar publicul lor caută să se identifice cu oameni faimoși, dar tangibili.
„Neaţa, internet! Prima chestie despre care vreau să vorbesc astăzi este o ştire care a apărut pe internet zilele trecute, despre un deţinut de la Penitenciarul Gherla, care condamnat pentru viol şi crimă a decis ca după şase ani de pedeapsă să îşi secţioneze cu un cuţit penisul şi testiculele.”
Mikey Haș, vlogger: Bine, e şi puţin vulgară, pentru că nu aveam la momentul respectiv o chestie de genul că să îmi tai, să cenzurez pentru fani. Mai ulterior am cenzurat emisiunile de dragul oamenilor.
Vloggingul: mania anilor 2000
Vloggurile au apărut în Statele Unite ale Americii la începutul anilor 2000. Ceea ce avea să devină un fenomen a fost propulsat şi de apariția, în anul 2005, a platformei YouTube, casa virtuală a vloggerilor. Ca să te arunci în lumea asta, ai nevoie în primul rând de imaginaţie. La noi, ajută şi faptul că suntem pe locul 5 din lume în topul ţărilor cu cea mai rapidă conexiune la internet.
Constantin Vica, lector doctor: De ce să mai scriem, când putem să spune aceste lucruri, când putem să transmitem emoţiile noastre, când putem să ne folosim chipul. Vlogging-ul va deveni o parte cumva comună a tuturor vieţilor şi nu va mai fi ceva care să ţină doar de actualitate. Asta cred, adică cred că se va topi cumva în viaţa de zi cu zi, în textura socială şi va fi încă un mod de comunicare, ca oricare altul.
Mikey Haș, unul dintre cei mai cunoscuți vloggeri români
Acum 7 ani, Mihai Holhoș, cunoscut online drept Mikey Haş, s-a sfătuit cu nişte prieteni şi a decis să dea click în direcţia asta. Astăzi are studioul lui, peste 1 milion de fani și o reţea de influenceri cu care lucrează. A început cu episoade filmate săptămânal pe canalul lui, Doza de haş, iar acum spune că vrea să treacă de la amuzament la educaţie, tot în mediul online. De aceea produce o serie de vlogguri educative sub umbrela - Gândăceii de internet.
Mikey Haș: Nu sunt vedetă, nu îmi place termenul, dar să zicem că, da, mi-am făcut damblaua, adică mi-am satisfăcut nevoia de atenţie, lipsa de atenţie pe care o aveam din copilărie, probabil că de asta am şi avut succes, dar am trecut peste, am ars etapa respectivă şi acum vreau altceva, cred că e natural.
Fiecare vlogger își scrie regulile pentru materialele pe care le postează, iar uneori face asta în funcție de public.
Mikey Haș: De la bun început oamenii mi-au zis că ar trebui să mă cenzurez din respect pentru cei care se uită. Şi am simţit chestia asta şi chiar am făcut-o. Adică noi nu avem un CNA, noi nu avem reglementări pe internet, poţi să faci şi să spui absolut orice vrei tu. Singurul motiv pentru care te-ai cenzura ar fi din respect pentru public şi eu asta am făcut. Canalul a evoluat. Adică dacă la început, într-adevăr, predominanţi erau copiii, să zic, astăzi s-au mai maturizat şi ei. Adică, practic au crescut, am crescut şi eu odată cu ei.
Au crescut alături de fanii lor
Mikey Haș: Uite, cea mai mare bucată este între 18-24 de ani, următoarea mare bucată este între 25 şi 34, deci aş spune că cea mai mare parte a publicului este între 18-34 de ani și după aia vin între 13-17 sau peste 35 de ani.
Constantin Vica, lector doctor: Ar trebui să fim mai interesaţi, mă refer la adulţi, de ce se întamplă cu vloggerii de astăzi, pentru că ei au o forţă a opiniei foarte mare, dar în acelaşi timp, nu cred că au un anume antrenament privind limitele, implicaţiile, riscurile libertăţii de exprimare. Prin asta nu susţin sub nicio formă cenzura, ci mai degrabă o formă de educaţie media care să folosească exact acelaşi mediu, pentru a-i ajuta pe tineri să conştientizeze contextul mult mai larg în care se află, în care e vorba şi de viaţa lor privată, pe de o parte, şi de o anumită reputaţie pe care o să o aibă cu timpul. Toate lucrurile acestea trebuie puse într-o balanţă şi cred că ele nu apar de la sine, de aceea ar fi bine, inclusiv cei care sunt interesaţi de aspectele educaţionale ale internetului sau de implicaţiile morale să se apuce să facă şi să facem vlogging împreună, ca să putem vorbi despre aceste lucruri. Altfel, în scris, nu cred ca avem o şansă prea mare.
„În România există o nevoie de repere”
Mikey Haș: Sincer, mi se pare că în România există o nevoie de repere, de vârfuri, de idoli, mai ales în rândul tinerilor. Pentru că oamenii care sunt scoşi în faţă de media în general sunt oameni care sunt ori artişti muzicali, ori vedete TV sau chestii de genul ăsta. Mi se pare că tinerii caută un reper în viaţă şi văd asta din mesajele pe care le primesc, din conversațiile pe care le am cu comunitatea si astfel de evenimente la care particip. Fac discursuri motivaţionale şi văd întrebările oamenilor. Tinerii de obicei sunt interesaţi de cariera pe care o vor avea, de dificultățile pe care o să le întâmpine, cum ar trebui să treacă peste, cum am început, ce te face să continui în ciuda eșecurilor pe care le vei avea, adică întrebări de genul ăsta. Când găseşti ceva ce îţi place să faci şi te stimulează şi te face fericit, e suficient acest sentiment: că te face fericit. Şi inevitabil vei deveni foarte bun la făcut lucrul respectiv. Şi oamenii te vor căuta şi chiar te vor plăti să le furnizezi serviciul respectiv. Banii ăia ar trebui să fie cumva o consecință a faptului că faci ceea ce îţi place, o consecinţă a lucrului bine făcut, nu să fie neapărat scopul în sine.
Educaţia s-a mutat pe internet
Treptat, unii vloggerii au început să îşi asume şi un rol de educatori. Ies pe stradă pentru a face experimente sociale, filmează vlogguri cu conţinut educativ şi se cenzurează în mediul online. Astăzi găsim vlogguri cu continut distractiv şi vlogguri care ne învaţă cum să ne montăm canapeaua, ce să mai citim sau cum este viaţa în diverse ţări. Din acest an, chiar şi Armata Română are un vlogg. Care este limita?
Mikey Haș: Hmmm, o întrebare bună, de altfel. Şi ceva ce şi vedem pe YouTube, nu numai în România. Mi se pare că sunt nişte etape pe care un youtuber le parcurge. În momentul în care începe să crească ești super entuziasmat. Doamne, începe canalul să crească, e mişto, o să mă cunoască lumea, Wow, ce tare! Începe să ajungă acolo unde îşi dorea, primeşte atenţia pe care şi-o dorea şi realizează că, inevitabil, va atinge un plafon. Cumva, inconştient, realizezi chestia asta. Şi atunci intervine o panică de a face ceva să rămâi relevant. Sunt nişte etape care trebuie arse. Dar inevitabil se va cerne cumva audienţa şi oamenii îşi vor selecta singuri conţinutul şi se va maturiza piaţa într-un final.
„Visul teribil al tinerei generaţii: să facă bani din You Tube”
Constantin Vica, lector doctor: Cred ca ăsta este visul teribil al tinerei generaţii, să facă bani din You Tube, să facă bani din propriile expresii video. YouTube are acest program, şi nu e singura platforma, de a-şi fideliza creatorii. Prin aceste programe de fidelizare, prin aceste programe de monetizare comună între creator şi platformă a apărut acest fenomen al vlogging-ului. El probabil nu ar fi crescut atât de puternic dacă nu ar fi produs un profit financiar celor care fac asta.
Trecerea din virtual în real devine un fel de ping-pong continuu. Mii de tineri români fac asta fie zilnic, fie săptămânal.
Mikey: Păi, e un hobby destul de costisitor. Adică o cameră full HD, un DSLR costa în jur de 1000 de euro, nişte lumini profesionale costau şi alea, o lavalieră ca lumea costa şi aia, un trepied, ştii? Te duceai către 2000, 2000 şi ceva de euro. Ceea ce pentru mine la vremea respectivă era inaccesibil. Eu, de exemplu, sunt dislexic, cunosc youtuberi care nu sunt în stare să lege două cuvinte, dar au succes. Adică nu e neapărat o chestie de pregătire sau de... Trebuie să ai carismă şi trebuie să ai ceva de spus, ceva diferit faţă de ceea ce s-a spus pe net până acum.
Click-urile și atenția vin și din partea brandurilor, care le aduc bani vloggerilor. De exemplu, în 2015 YouTube-ul plătea 2 dolari pentru fiecare 10.000 de vizualizări. Dar cei mai mulţi bani se fac prin plasarea de publicitate şi asocierea cu diverse branduri.
Mikey Haș: Merită, încă merită pentru că sunt branduri interesate de ceea ce ai tu şi anume expunere, şi anume adică atenţia oamenilor. Din punctul ăsta de vedere este rentabil.
Şi trendurile se schimbă de la o săptămână la alta. Parte din munca de vlogger este şi să le răspunzi celor care te judecă şi te insultă online.
Cristina Almășan, vloggeriță: Eu din fericire nu am foarte multe. Adică a trebuit să caut prin toate clipurile ca să găsesc nişte comentarii de hate grave, de care să mă iau, dar oricum le tratez funny. Oricum, despre asta e canalul meu, e doar entertainment.
Mikey: Cel care îi scria Cristinei i-a spus dacă am 200 de abonaţi, mănânc un vierme. și Cristina i-a spus: băi, eşti nebun, cum să mănânci un vierme pentru 200 de abonaţi. Adică viermele e nutritiv aşa. Cred că şi eu aş mânca pentru două milioane (de abonați, n.r.). Ce are? E un vierme până la urmă.
Cristina: Eu am făcut, de exemplu, o provocare, să merg în pijamale pe stradă, să întreb lumea dacă mă primeşte acasă. Mi s-a părut chiar funny şi am considerat-o un experiment social.
Extremele vloggerilor, din interior
Vlad a deschis canalul de YouTube, Tabi 49, în care, paradoxal, îmbină statul pe net cu practicarea sporturilor extreme.
Vlad: Să mă tund, să nu mă tund. Hai să vedem ce o să iasă. (...) Eu, în general, fac sporturi extreme şi chestii de acţiune, chestii mai aşa, asta mi se pare cel mai extrem lucru pe care l-am făcut în ultima perioadă. Pe canalul nostru, Tabi 49, practic promovăm sporturile de acţiune din România. Nu numai BMX, eu în principal mă dau pe BMX şi pe snowboard şi dar şi drift, motocross, cam tot ce înseamnă sporturi de acţiune.
Vlad: Am avut două entorse şi mi-am rupt aici, osul, la mână la un moment dat.
Reporter: Cât timp a durat recuperarea?
Sincron, Vlad: La gleznă prima oară a ţinut destul de mult, câteva luni, să zic vreo 2-3.
Dar pentru un cascador, statul pe tușă nu e o opțiune.
Vlad: Păi, nici atunci nu m-am oprit. Când aveam entorsă nu mă mai dădeam, nu mai săream, dar mergeam în continuare pe bicicletă, să îşi dea drumul.
Cei de la Tabi 49 fac cascadorii pentru a-și depăși nivelul, dar şi pentru a-și satisface publicul.
Vlad, vlogger: Am avut chiar şi sesiuni de live. Chiar aici, am filmat ce se întâmplă şi lumea ne mai spunea: săriţi pe perete, faceţi aia, faceţi aia. Şi e mişto. Ăsta e un punct foarte bun pe online, că poţi să interacţionezi direct cu publicul, nu-i ca la TV.
Reporter: Care sunt compromisiurile pe care a trebuit să le faci până acum?
Vlad: Mi-e greu să găsesc timp când să dorm, dar e ok, nu mă plâng, că îmi place foarte mult ce fac. Eu ca să fac chestia asta şi ca să încep să mişc totul mi-am dat demisia.
Vloggingul: un job full-time
Sunt şi tineri care compară vloggingul cu meseria de jurnalist. Se filmează part time, în speranţa că într-o zi vor face asta full-time. Lucian Popescu este un vlogger independent. Și-a filmat primul episod de ziua lui, în mai 2017, ca să învețe să monteze.
Lucian Popescu: Am început să mă uit şi să consum foarte multe vlogguri din afară, mai mult din afară decât de la noi din ţară. Am considerat că oamenii ăIa sunt cu un pas înainte şi că e bine să te uiţi la ei. Intr-un fel m-am ataşat de unele personaje care mi-au plăcut foarte mult. Tot amânam. Ştiam că vreau să fac chestia asta şi o tot amânam, o tot amânam până când a fost o chestie psihologică, am zis, nu voi şti niciodată să fac treaba asta dacă nu mă apuc şi nu greşesc şi nu public chiar dacă nu arată chiar cum aş vrea eu videoclipul pe care îl urc pe You Tube. N-au fost foarte multe lucruri pe care am simţit nevoia să le am ca să mă apuc. Am avut o cameră, am avut o veioză pe care o foloseam ca să îmi luminez faţa, o acopeream cu un tricou alb, lucru pe care l-am învăţat tot de pe You Tube. Am avut un trepied foarte mic şi cam atât. În general nu ai nevoie de foarte multe lucruri ca să începi un vlogg, practic îl poţi face şi cu telefonul.
Lucian spune că face asta şi ca să îi inspire pe alţii să îşi învingă fricile: Mi-ar plăcea să-i văd pe oamenii care mă urmăresc că încep să facă lucruri pentru că mă văd pe mine că fac lucruri. Mi-ar plăcea să. Le schimb mentalitatea asta de „eu nu pot să fac treaba asta”.
Au fost și oameni care l-au criticat şi care l-au acuzat că cel care e online nu e el, cel real.
Lucian Popescu: Într-un fel e normal. Gândeşte-te că iei o cameră, apeşi butonul REC şi vorbeşti cu camera. Adică nu poţi să fii mereu super natural. Nu e un gest natural, să vorbeşti cu o cameră ca şi cum ai vorbi cu un om. Feedback negativ cam ăsta a fost.
Și el are o comunicare directă cu fanii, care pot decide asupra conținutului vloggului pe care îl filmează săptămânal. Aşa şi-a dat seama că cei care îl urmăresc preferă să îl vadă împreună cu prietena lui. Pusă în faţa camerei de filmat, treptat a început să se acomodeze, chiar să îi surâdă ideea.
Lucian: Ok, v-am promis că o să fac un Q&A şi a venit momentul să-l fac. O să încep cu prima întrebare de la Alexandru Răzvan: dacă nu e ceva prea personal, scrie, care a fost parcursul vieţii tale de când ai terminat liceul până în prezent, când bănuiesc că ai un job stabil. Poate ai trecut prin mai multe încercări şi o să motiveze pe cineva povestea ta profesională. Nu e mare lucru, când am terminat liceul jucam baschet. M-am lăsat de baschet pentru că m-am angajat în televiziune, am ajuns reporter de ştiri, am fost şofer la Uber şi ştiu că n-o să vă vină să credeţi, dar chiar aşa s-a întâmplat. La un moment dat, de ziua mea, cu Uberul l-am luat pe directorul ştirilor de la radioul unde lucrez acum.
Fabricarea unei vieţi online pare a fi o treaba uşoară. La fel şi câştigarea marelui public. În anul 2017, vloggurile au avut sute de milioane de vizualizări, fiind a doua cea mai accesată categorie de pe YouTube, după videoclipurile muzicale. Teribilism, pasiune sau meserie, industria înfloreşte cu fiecare nou utilizator şi cu fiecare click. Preţul? Renunţarea la somn şi la viaţa personală pentru notorietate on şi offline. Nimeni nu ştie care este costul real al vieţii virtuale.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
