Din|interior. În slujba deţinuţilor. Cine sunt cei care ajung să trăiască în închisoare fără să fi comis vreo faptă penală vreodată în viaţă
Închisorile din România găzduiesc în fiecare an mai mult de 30.000 de infractori condamnaţi. Indiferent de pedeapsa pentru care au fost închişi sau de comportamentul lor în închisoare, câteva mii de civili şi militari se află în fiecare zi în slujba lor. Echipa Din|interior Digi24 a intrat în Penitenciarul Jilava, cea mai mare închisoare din România, şi a încercat să afle secretele câtorva dintre cei care au transformat riscul de a sta în preajma unui infractor în stil de viaţă.
În acest moment, aproape 2000 de deţinuţi se află la Penitenciarul Jilava. Pentru ei, statul român plăteşte în jur de 500 de angajaţi care îi slujesc zi de zi. Gardieni, medici, bucătari, profesori sau învăţători, cu toţii au ales să muncească în spatele gratiilor.
Cine sunt cei care ajung să trăiască în închisori fără să fi comis vreo faptă penală vreodată în viaţă, cine sunt profesioniştii care trebuie să îi păzească şi să îi educe pe deţinuţi? Un reportaj Din|interior încearcă să facă lumină în motivele pentru care aceşti oameni au ales puşcăria drept loc de muncă.
Puşcăria îngropată în pământ
O statistică realizată de Uniunea Europeană arată că rata divorţurilor în rândul angajaţilor din închisoare este mai mare decât în orice alt mediu de muncă. Cu toate acestea, în România lucrurile par să stea altfel: motivaţi de stabilitatea locului de muncă, mulţi aleg să lucreze în închisori.
Penitenciarul Jilava este cea mai mare închisoare din România şi una dintre cele mai vechi din sudul ţării. Istoria ei recentă se leagă de Fortul 13, puşcăria îngropată în pământ, locul în care şi-a găsit sfârşitul în timpul regimului comunist o parte din elita interbelică românească.
Marian Diga, comandant de secţie la închisoarea Jilava: „Copiii mei nu ştiu exact ce meserie am. Au prins aşa, nişte poveşti despre meseria mea, dar nu ştiu exact ce fac. Câteodată prind hoţi, câteodată sunt poliţist, dar nu cred că îşi imaginează, nu ştiu exact ce fac eu la serviciu.”
Alin Ghiţă, psiholog de închisoare: „În prima săptămână ţi se pare că lucrurile sunt mai murdare decât ar trebui să fie. Asta se întâmpla acum 11 ani. După care bineînţeles că tot timpul faci curăţenie, dar aşa, cu spirtul de acasă, cu dezinfectant, doar prima dată ţi se întâmplă. Pe urmă te adaptezi la noul loc de muncă.”
Cristi Micu, purtător de cuvânt: „Eu ştiu la ce să mă aştept când merg la serviciu, dumneavoastră nu ştiţi la ce să vă aşteptaţi când mergeţi la serviciu. Pe mine, la locul de muncă pe care îl am şi meseria pe care o fac, mă atrage stablitatea locului de muncă. Pentru că din sistemul ăsta poţi să ieşi la pensie. Dacă respecţi regulile şi legea, ieşi la pensie.”
Preotul închisorii: „Soţia mi-a zis că, dacă primesc numirea în acest post, divorţează”
Începând cu anii 60, lângă Fortul 13 a pornit construcţia a ceea ce ştim astăzi că este Penitenciarul Jilava. Din anul 2009, Legea Penitenciarelor a schimbat regimul de detenţie din Jilava, iar numărul deţinuţilor cazaţi s-a înjumătăţit. Pratic, de cinci ani, aici îşi ispăşesc pedeapsa infractorii cu pedepse mai mici de şapte ani. Aşa se face că aici vezi uşile deschise şi deţinuţi plimbându-se liberi pe holurile închisorii. Dar nu a fost aşa întotdeauna.
Dumitru Beşleagă, preot: „Mi-a fost să vină la spovedit cineva cu trei, patru crime. Periculos. Este cea mai importantă persoană de pe Terra. Daca i-ai zis ceva, poate să-ţi ia gâtul sau să te mutileze. Şi atunci ce ai făcut? Viaţa ta e în mâna lui. (...) Am lângă mine militari antrenaţi, de la care am învăţat foarte mult. Ei nu dau înapoi. Stau pe loc şi nu se clintesc.”
Părintele Dumitru Beşleagă a început să muncească în închisoare acum 16 ani. În acele vremuri, Jilava era penitenciar de maximă siguranţă şi îi găzduia pe unii dintre cei mai periculoşi deţinuţi din zona Bucureştiului. Tânărul preot şi-a făcut iniţierea într-o mănăstire din Bucovina şi era proaspăt căsătorit când a început să lucreze la Jilava. Acum are cinci copii şi nici unul dintre ei nu ştie exact ce face de fapt tatăl lor în puşcăria de lângă Bucureşti.
Dumitru Beşleagă: „Nu ştiu cât ar înţelege copiii mei acum. Erau mici în vremea aceea. Soţia mi-a zis că, dacă primesc numirea în acest post, divorţează. Părintele Argatu Ilarion, de la Cernica, a convins-o să nu divorţeze până la urmă.”
Capela a fost amenajată într-o fostă cameră de detenţie, iar pereţii şi icoanele au fost pictate de Patriarhia Română. Aici, în fiecare zi, se ţin slujbe de rugăciune. Deţinuţii fac o cerere către conducerea unităţii şi, dacă nu au avut abateri disciplinare, primesc permisiunea să vină la capelă.
În închisoare, totul vine cu întârziere şi cu aprobare:, fie că e vorba de mersul la biserică sau bucuria întâlnirii cu familia.
Dumitru Beşleagă: „Răvăşirea interioară este aşa de profundă, încât nu se regăsesc în aceste zile mari când ştii că e o sărbătoare totuşi. Mai cu seamă la sărbătorile mari, sărbătorile de familie, Crăciunul, Învierea. Bucuria întârzie să vină în ziua de Înviere, întârzie să vină în ziua de Crăciun. Abia a treia zi, când ei se duc la vizită, îşi primesc rudele, îşi strâng copiii în braţe, de-abia atunci se simte această bucurie.”
Copiii preotului Dumitru Beşleagă învaţă acum la şcoli din Bucureşti. Soţia s-a împăcat cu ideea că părintele lucrează la puşcărie. În schimb, preotul mărturiseşte că nici pînă acum nu a reuşit să-i înţeleagă pe deplin pe puscăriaşi.
Dumitru Beşleagă: „În 2003 mi-a venit un părinte, Galaction Zelig, un preot foarte îndrăgit de foarte multă lume. După un sfert de oră, cand a început Sfânta Liturghie, erau geamurile deschise. Zic: părinte, nu luaţi loc? Zice: nu! Am auzit o înjurătură pe care n-am mai auzit-o din copilărie. Faptul că am venit aici şi am auzit ceea ce un preot nu trebuie să audă... Atâtea înjurături şi atât de mult rău să te traverseze... nu ştiu dacă e binefăcător. Pe plan personal, pot să spun că mi-am distrus viaţa. Te faci sită. Nu mai rămâne un centimetru aşa din tine de cum ai venit.”
Prima slujbă de Înviere de la Jilava nu o poate uita nici acum. 3000 de condamnaţi stăteau în faţa lui şi aşteptau să ia lumină.
Dumitru Beşleagă: „Era prima dată când îndrăzneam să facem slujba la miezul nopţii. Erau 3300 de oameni în acest stabiliment, o curte interioară... Ne-am oprit să ducem nişte cozonaci la câteva cadre, pe la dispecerat, că aşa-i frumos. Când am auzit gălăgia aia, mi s-a făcut frică. Şi chiar m-am văzut ca fiind inconştient. Cât ai fi de curajos şi de bine instruit, tot ţi-e frică.
Facultatea de Teologie nu are secţie specială să te pregătească pentru asemenea zone.Ei, de fapt, persoanele private de libertate - deţinuţii - ne urăsc. Pe angajaţi, pentru că facem parte din societatea liberă care i-a condamnat, şi atunci suntem ca într-un război. Linia întâi suntem aici.”
Deţinuţii despre angajaţii închisorii: „Ei sunt la fel de închişi ca şi noi”
Alin Ghiţă este psiholog la Jilava de 11 ani. În prima săptămână de muncă a avut parte de cel mai înfricoşător caz din cariera lui: un deţinut revoltat s-a automutilat. În scurt timp avea să afle că poveştile cu puşcăriaşi care îşi bat cuie în cap sunt gesturi la ordinea zilei:
„Suntem într-un mediu masculin, unde agresivitatea, violenţa, reprezintă un mod de comunicare. Dacă un deţinut într-o zi nu are ţigări şi a jucat la jocuri de noroc într-o seară tot ce a avut, în momentul respectiv el poate să refuze să plătească ce a promis şi atunci conflictul este deschis.”
Alin Ghiţă: „Noi suntem cei care plecăm la ora 3 acasă, ei sunt cei care rămân aici şi după 3. Ceea ce înseamnă că este tot timpul foarte greu să rupi bariera. Cel mai greu este să rupi bariera de izolare, de depărtare socială, şi să înceapă să aibă încredere în tine că respecţi secretul profesional, că îl înţelegi, că poţi să înţelegi că tu eşti liber şi el a greşit şi e aici.”
Gabriel Băzăvan, condamnat la 23 de ani de închisoare pentru omor: „Ei sunt mai condamnaţi ca noi, sunt condamnaţi pe viaţă. Vin, pleacă, vin, pleacă, dar tot rămân aici până când ies la pensie. Ei sunt la fel de închişi ca şi noi. Cum suntem noi, deţinuţii de rând.”
Teodor Olteanu, trei ani de închisoare pentru criminalitate informatică (hacker): „Nu ştiu dacă aş rezista să fac faţă stresului la care sunt supuşi dumnealor. Îi văd aici pe şefii mei de la club şi au un stres deosebit de mare. Pentru că trebuie să aibă în grijă 200, 300 de deţinuţi pe zi, să stea să discute cu fiecare, oameni fără cultură, fără carte, care înţeleg mai greu, şi trebuie să stai să le explici la fiecare.”
În acest moment, în închisorile din România se afla aproximativ 33.000 de deţinuţi, deşi oficial sunt 27.000 de locuri. Mai puţin de 10% dintre ei se află acum la jilava. Acum zece ani însă, situaţia era cu totul alta.
Alin Ghiţă: „Acum 11 ani, în penitenciar era mare supraaglomerare, era foarte mare mizerie. Fiind foarte mulţi oameni, nu se putea realiza actul de ecologizare. Supraaglomerarea predispune şi la agresiune, şi la violenţă. Spaţiul foarte mic dintre persoane presupune ca ele să se confrunte cu toate problemele lor. Chiar şi acum spaţiul este foarte mic pentru o persoană normală. Însă atunci conflictele erau obligatorii.”
Prejudecăţile legate de închisoare nu l-au ocolit nici pe psiholog. În primele săptămâni, Alin Ghiţă venea cu sticla de spirt medicinal de acasă şi orice apropiere de vreun deţinut îi dădea fiori. Nu a trecut mult timp însă şi s-a obişnuit.
Alin Ghiţă: „Nu mai eşti aşa obsedat de infectii, de viruşi. Ei există în continuare, dar fiecare dintre noi ne construim o imunitate. Vin de la serviciu cu un virus, în trei zile se vindecă. Îl duc pe picioare. Şi dacă îl dau acasă, trei săptămâni îi am pe toţi la pat, sunt în carantină, şi cel care l-a adus n-are nimic, ca şi cum nu a fost niciodată bolnav.
Ca psiholog trebuie să te uiţi şi la elementele exterioare, dar în acelaşi timp trebuie să te pui şi în pielea celui care a fost aici. Şi iţi dai seama că, în momente vulnerabile, fiecare dintre noi, dacă ni se depăşeşte limita de rezistenţă la frustrare, dacă ni se ia confortul social, putem să ajungem într-o situaţie similară. Şi atunci înveţi să devii mult mai înţelegător, mai permisiv, tolerant mai degrabă, şi să lucrezi mult mai mult cu tine, în momentele de înţelegere a vieţii şi de înţelegere a celorlalţi.”
Psihologul a apelat la ajutorul unui psiholog. A învăţat lecţia esenţială în închisoare: familia nu trebuie să ştie nimic despre munca lui.
„Familia nu cunoaşte exact. Nu poţi să te duci să spui toate problemele cu care... şi atunci de multe ori [familia] are o viziune limitată. Şi poate că e mai bine aşa. Eu pot să mă duc cu un conflict de la serviciu, a doua zi îl rezolv, dar familia nu are cum să îl rezolve. Şi atunci ea rămâne cu conflictul, eu sunt foarte vesel şi bine dispus, iar ei continuă interacţiunea cu problemele mele de la penitenciar.”
Restricţii →nemulţumiri →revolte
În cabinetul lui Alin a intrat un deţinut condamnat pentru omor. A ispăşit deja 11 ani din pedeapsă şi este unul dintre condamnaţii model ai Jilavei. Se plânge că nu poate dormi de o săptămână. Angajaţii închisorii îi apreciază stăpânirea de sine. În realitate însă, multe lucruri îî lipsesc aici. Ca de exemplu, familia şi... pizza.
Legea este extrem de restrictivă în privinţa obiectelor ce pot fi introduse în camera de detenţie. În pizza, ca şi în orice mâncare gătită, pot fi ascunse droguri. De altfel, colecţia de obiecte interzise găsite asupra deţinuţilor sau vizitatorilor este copleşitoare. Droguri intrate în măsline fără sâmburi, între legături de pătrunjel, în maioneză sau în cârnaţi, au obligat la modificarea regulilor privind pachetele. Schimbările au provocat revolte.
Cristi Micu este comisar de penitenciar. Lucrează la Jilava de 11 ani, iar din anul 2005 este purtătorul de cuvânt al acestei unităţi.
Cristi Micu, comisar de penitenciar şi purtător de cuvânt: „Revolte... Cred că din 2003 le-am prins pe toate. În general, nemulţumirile deţinuţilor sunt în momentul în care se restrânge ceva. În 2009 ştiu că au fost mişcări în sistemul penitenciar la Jilava... Atunci revolta a pornit din cauza abrogării ordinului privind durata vizitelor şi greutatea pachetelor. Din cauza faptului că fenomenul de introducere în sistemul penitenciar a obiectelor interzise luase amploare, s-a luat decizia de a restrânge anumite articole alimentare la vizită. Şi asta a creat o stare de nemulţumire.”
Cea mai renumită revoltă a deţinuţilor din Jilava a fost în primele luni după evenimentele din 1989, când condamnaţii voiau să fie eliberaţi. În ultimii ani însă, condamnaţii îşi doresc lucruri ceva mai mărunte: să aibă un televizor în cameră, mai multe pachete sau o vizită de acasă.
„Vin şi aruncă efectiv peste gardul penitenciarului pungi cu telefoane”
În fiecare săptămână, lucrătorii din penitenciar organizează o razie în celule, menită să descopere cele mai periculoase obiecte: telefoanele. Să ai un mobil funcţional în celulă este o miză uriaşă pentru un deţinut. Iar pentru asta foloseşte orice mijloc: pachetele de acasă, mituirea unui gardian sau forţarea unui coleg de celulă.
Cristi Micu: „Este interzisă deţinerea, iar introducerea este considerată infracţiune. Se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, pentru că prin comunicarea cu telefonul mobil se pot coordona reţele infracţionale în afara penitenciarului. Telefonul în închisoare, ca aparat, nu este periculos. În schimb, acţiunile care se pot desfăşura cu telefonul mobil în camera de deţinere sunt periculoase şi vedeţi tot mai des în presă metoda accidentul, flanco, prin care foarte mulţi oameni sunt înşelaţi din interiorul penitenciarelor.”
Cazuri deja celebre arată însă că telefoanele încă ajung la deţinuţi:
Cristi Micu: „În faţa mea este şoseaua de centură. Am avut foarte multe situaţii când [oamenii] vin şi aruncă efectiv peste gardul penitenciarului pungi cu telefoane. Avem peste 100 de deţinuţi care ies zilnic din penitenciar, muncind la diverse puncte de lucru din Bucureşti, avem foarte mulţi beneficiari care intră în penitenciar pentru a face aprovizionare la magazia de alimente.”
Muncă plătită şi zile-câştig. Opt ore pe zi, 20 de ore pe săptămână
O statistică internă arată că 70% din hrana deţinuţilor este produsă chiar de ei. Penitenciarul Jilava a deschis de câţiva ani şase solarii în care cultivă toate legumele necesare în cantină. Legea le interzice să le scoată la vânzare, însă le permite deţinuţilor să fie recompensaţi.
Cristi Micu: „Ei primesc ca urmare a muncii lor zile-câştig, care se scad din durata de executare a pedepsei. Din câte ştiu, acest sector este plătit şi cu salariul minim pe economie - opt ore pe zi, 20 de zile pe lună.”
Legea permite majorităţii deţinuţilor din închisoarea Jilava să iasă la muncă. Din încasările lunare, 60% din sumă intră în fondul închisorii, iar restul de 40 de procente se transformă într-un fond de economii pe care deţinutul le primeşte la eliberare.
Şcoala de după gratii. „Nu mai merge cu opt ani”
Cătălin are 27 de ani şi este închis din septembrie 2011 pentru tâlhărie. A citit o singură carte în viaţa lui - şi aceea în închisoare:
„Am citit o carte. Se numeşte Crimele lui Van Gogh. Şi de ce citesc? Ca să-mi treacă timpul şi, totodată, să acumulez ceva bun. Nu prea am avut timp să citesc cărţi afară. Ah, şi totodata fac şi şcoala aici - clasa a IX-a.”
Colegii lui, Florinel şi Gabriel, se pregătesc pentru teză. Sunt în clasa a XI-a şi îi aşteaptă o lucrare din poezia lui Mihai Eminescu.
Gabriel Băzăvan, deţinut: „Liceul e pentru cultura mea generală. Să îmi desăvârşesc studiile. Şi se cer afara, am înţeles, studii cât mai înalte. Nu mai merge cu opt ani. Se uită la CV-ul tău şi, dacă vede că ai numai opt sau cinci clase, nici nu se uită la tine. Zice: nu avem nevoie de inculţi din ăştia, avem nevoie numai cu studii superioare.”
Florinel Pentelei, deţinut: „Eu sunt acum la şcoală în clasa a XI-a. Trebuie să dăm o teză despre MIhai Eminescu, deci avem o lucrare cu Luceafărul, cu Floare albastră, sunt vreo trei...”
Gabriel Băzăvan: „Eminescu este un poet filozofic... Luceafărul este o poezie care a scris-o după un basm. Are 98 de strofe şi redă iubirea dintre o pământeancă şi un zeu... semizeu. O fiinţă neomenească. Şi atâta de mult se îndrăgosteşte acest zeu, încât vrea să renunţe la nemurirea lui ca să trăiască pe pământ cu femeia iubită. Dar tatăl lui nu-i dă voie şi se întoarce înapoi de unde a plecat, iar fata rămâne singură, ca muritoare de rând.”
Cursurile pentru deţinuţi, de la clasa I până la cursuri universitare, fac parte dintr-un program mai amplu de reintegrare socială a deţinuţilor. Lor li se adaugă atelierele de creaţie şi exerciţiile de forţă pe care le fac în fiecare zi, după ora prânzului.
Cristi Micu: „Îşi descoperă vocaţia aici. Îşi descoperă abilităţi ascunse pe care înainte nu şi le găseau. Învaţă să picteze, să coasă goblenuri, învaţă să facă artă din fire colorate. Creează modele sau jucării pentru copii. Îşi folosesc în chip util timpul pe care îl au la dispoziţie sub îndrumarea şi supravegherea colegilor mei de la educaţie.”
Teodor Olteanu a fost închis acum doi ani. La Jilava şi-a descoperit pasiunea pentru artizanat: construieşte jucării din lemn:
„Trece timpul. Trece mult mai repede decât dacă aş fi stat pe camera. Pe cameră mă iau gândurile, stress şi aşa mai departe. Aici vin, lucrez cu pretenii mei şi aşa mai departe.”
Colegul lui a lăsat în urmă o afacere cu bijuterii. Este închis pentru o infracţiune economică, iar meseria de afară şi-o continuă aici.
Teodor Olteanu: „Avem anumite expoziţii. Penitenciarul organizează anumite expoziţii. Mergem cu produsele afară şi vindem. Sunt mai multe secţii în penitenciar care produc. De exemplu, noi aici facem lemn, bijuterii şi sticlă. Mai sunt şi pe alte secţii care fac şi, la o anumita perioadă, doamna director organizează expoziţii şi mergem cu ele şi le vindem. Banii nu-i ia nimeni. Banii îi luăm, iar din ce vindem cumpărăm material.”
Sport, condiţie fizică, disciplină
În încăperea alăturată, comunitatea terapeutică a intrat la cursurile de sport. Instructorul lor este un deţinut condamnat pentru violare de domiciliu. Munceşte 20 de zile pe lună şi primeşte în compensaţie şapte zile de libertate.
Dumitrel Gherghe, antrenor: „Acum sunt comunitarii. Sunt pe mai multe secţii. E un program stabilit şi sunt zile diferite. De la 8:30 la 11 seara, cu pauză de la 11 la 1. Le arăt cum să facă exerciţiile, să nu se certe, să nu fie discuţii. Îi ajută foarte mult mentalitatea de sportiv pe care am învăţat-o afară: să fie disciplinaţi, să crească armonios şi, în primul rând, condiţia fizică. Să fie sănătoşi - sportul ajută foarte mult la sănătate.”
Membrii comunităţii terapeutice sunt privilegiaţi în închisoare. De ce?
Cristi Micu: „Sunt trei comunităţi terapeutice în sistemul penitenciar: una este la Penitenciarul pentru Femei Târgşor, una la Rahova şi una la Jilava. Ele sunt compuse, sunt formate din rezidenţi foşti consumatori de droguri. Au spus că sunt consumatori de droguri şi vor să renunţe la acest flagel, la acest viciu. Sunt cazaţi pe un tronson de secţie separată de ceilalţi deţinuţi, trebuie să respecte regulamentul de ordine interioară, regulile casei - cum ar fi să nu ia legătura cu alti deţinuţi. Să îşi menţină într-o ordine desăvârşită patul destinat şi, prin rotaţie, ca serviciu, să facă curăţenie, să gătească. Au în cadrul comunităţii o mică bucătărie unde, prin rotaţie, cei cu abilităţi învaţă să gătească şi să îi servească şi pe ceilalţi. Trebuie să nu fumeze decât în spaţiile anume destinate.”
Consumul de droguri. „Aici, avantajul este că eşti văzut de ceilalţi”
Drogurile în închisoare sunt încă un motiv de îngrijorare pentru angajaţi. Introduse în cantităţi mici, trec neobservate de cele două controale de siguranţă ale penitenciarului.
Alin Ghiţă: „Datorită anumitei neizolări sociale, aici, într-o cameră cu 20 de persoane nu ai cum să fii izolat social. Şi atunci ai cumva 20 de conştiinţe - unele mai deschise către consumul de droguri, altele... Şi începi să gândeşti cumva prin aceste conştiinţe, prin aceşti martori. Şi începi să-ţi dai seama că ei te judecă. Te văd. Pe când afară, te izolezi, te bagi în propria ta casă, te izolezi în propriul tau anturaj care consumă, şi acolo poti să consumi fără grijă. Aici, avantajul sau partea bună a delimitării de adicţii este faptul că eşti văzut de ceilalţi. Şi atunci, vrând-nevrând, începi să te gândeşti cum te percep ceilalţi. Nu ai cum altfel.”
„Deţinutul depinde de tine”
Comandantul Marian Diga verifică gamela de mâncare. Este o procedură standard care poate scoate la iveală obiectele interzise. Ofiţerul lucrează de când se ştie în sistemul penitenciar şi a învăţat un lucru esenţial: deţinutul depinde de tine.
Marian Diga: „Marea majoritate a deţinuţilor care au trecut pe la Jilava mă cunosc. Între personal şi deţinuţi există un respect, şi prin prisma corectitudinii meseriei pe care o faci, şi prin prisma corectitudinii tale faţă de deţinuţi. Sunt realităţi dure în care ai reuşit să determini un deţinut să renunţe la un act sinucigaş, de exemplu, în care a vrut să-şi dea foc. Pentru mine, cel mai fascinant lucru este următorul. (Nu este legat de o acţiune directă.) Deţinutul vine la tine cu o problemă personală, o suferinţă, o durere a lui. Când vine la tine, vine ca la ultima persoană care îl poate ajuta.”
Comandantul secţiei este un adevărat Dumnezeu şi puţini pot să îi conteste decizia. Practic, totul depinde de semnătura lui. Marian Diga crede că în închisoare singura regulă posibilă este dialogul. Iar acest lucru îi aminteşte de cel mai trist eveniment care s-a petrecut de când lucrează în închisoare.
„A fost undeva în 2005 când un deţinut a vrut să-şi dea foc. Eram la (Penitenciarul) Rahova. Era hotărât să-şi dea foc. Şi-a turnat lichid volatil. (...) Am discutat cu el circa zece minute. (...) Şi avea bricheta aprinsă. În momentul în care a înţeles şi a acceptat ceea ce spun eu, în sensul că a considerat că nu mai e cazul să-şi dea foc, mi-a spus cu totul detensionat: domnu' ofiţer de serviciu... îmi pare rău, am vrut să... şi şi-a aprins bricheta ca să-mi arate cum a vrut să facă... Şi în momentul când îmi explica ce a avut să facă, şi-a aprins bricheta şi i s-au aprins hainele.
Bineînţeles că s-a acţionat imediat şi autoincendierea a fost prevenită la timp...
Cu toate acestea, deţinutul a murit la spital, cinci zile mai târziu.”
Ora 15:30. Poarta penitenciarului se deschide. Angajaţii de la Jilava pleacă acasă. Pentru condamnaţi a mai trecut o zi până la eliberare. Pentru angajaţi, una până la pensie. Închisoarea, un loc damnat în ochii noştri, este pentru cei 500 de angajaţi ai ei singurul spaţiu în care se pot transforma destine.
Din|interior
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
