Curajul unui tânăr uitat. 100 de informatori de Securitate pe urmele elevului Mugur Călinescu
La 24 de ani de la căderea comunismului suntem liberi sa gândim, să spunem şi să scriem orice. Până nu demult însă, pentru libertatea de exprimare trebuia să plăteşti scump.
3 septembrie 1981. Botoşani. Pe zidurile din oraş apăreau sloganuri antisistem. Mugur Călinescu, de 16 ani, elev în clasa a XI-a cerea lucruri absurde, pentru comunişti: democraţie şi libertate.
Securitatea s-a sesizat imediat şi a pus peste 100 de informatori pe urmele tânărului. Misiunea poliţiei secrete era clară: să-l identifice pe cel care vrea să dea peste cap ordinea socială a oraşului şi să îl pedepsească.
„Era conştient de ceea ce făcea, chiar dacă pentru un copil de 16 ani pare incredibil, el era foarte foarte conştient de gesturile sale”, a afirmat Mihail Bumbeş, fost cercetător la IICCMER şi activist.
Ofiţerii de securitate lucrau zi şi noapte pentru a-l prinde pe Mugur în flagrant. Când descopereau un slogan, îl fotografiau, puneau dovada la dosarul care se numea „Panoul", apoi îl ştergeau. Erau numai o mică parte din cei aproape 11.000 de agenţi şi 500.000 de informatori pe care Securitatea i-a avut până la sfârşitul regimului, în 1989.
„Ofiţerii de securitate care se ocupau de caz ajunseseră la concluzia că cel care scria seară de seară ar fi putut fi un cetăţean cu studii superioare, absolvent de teologie eventual, un tip foarte isteţ, foarte educat, care ascultă radio europa liberă”, a mai povestit Mihail Bumbeş.
„Era un copil foarte cuminte, înţelegător, citea mult la şcoală, acasă citea, era liniştit, nu făcea niciun fel de probleme, îl consideram ca o fată”, spune mama lui Mugur Călinescu.
În noaptea de 17 spre 18 octombrie, Mugur a fost prins în timp ce scria pe un perete „Jos comunismul". A fost dus la Securitate şi interogat o noapte întreagă.
I s-a întocmit dosarul de urmarire informativă cu numele „Elevul". A fost începutul unui coşmar care nu s-a mai terminat niciodată! Mama lui Mugur îşi aminteşte că li s-au pus microfoane în casă, telefonul le-a fost ascultat, au fost obligaţi să dea declaraţii peste declaraţii, iar ea a avut probleme la serviciu.
„Au venit două persoane, doi securişti, şi mi-au controlat toată casa, tot apartamentul, toate cărţile, tot dormitorul, în dormitor aveam aparat de radio, era postul blocat pe Europa liberă, că el ascultă Europa liberă. Eu, la fel, chemată la securitate imediat, chemată la partid, chemată la mine la conducere, la director, a început calvarul pe capul meu”, mărturisește Rodica Uncescu, mama lui Mugur Călinescu.
Fiul ei a început să fie chemat la Miliţie de cel puţin trei ori pe săptămână, prietenii şi colegii nu au mai vorbit cu el, iar profesorii l-au umilit.
Din acel moment, Mugur nu a mai fost niciodată la fel. Persecuţiile Securităţii l-au transformat într-un băiat apatic, abătut, fără chef de viaţă. A vrut ca lumea să ştie care sunt valorile în care credea, însă nu şi-a imaginat niciodată că avea să plătească atât de scump pentru toate astea. Era doar un adolescent.
„Nu trebuia sa fie umilit în halul asta. Vedeam pe ochii lui, nici nu mânca”, mai spune mama lui Mugur.
Cu toate că dosarul lui Mugur a fost închis după un an de persecuţii, în august 1982, coşmarul lui nu se sfârşise. În 1983 a fost diagnosticat cu leucemie. Mama lui Mugur crede că moartea fiului ei se trage de la cafeaua pe care era obligat să o bea de fiecare dată când mergea la Securitate.
„Circula aceasta teorie că el a fost iradiat de securitate. Lumea interpreteaza ca i-ar fi fost pus ceva în cafea”, mărturisește Mihail Bumbeş, fost cercetator la IICCMER şi activist.
„Când am aflat diagnosticul lui, am leşinat acolo, pe o bancă, afară şi mi-au dat medicamente şi el: „Nu, mamă, că mă fac bine, să nu fii necăjită, că mă fac bine mamă”, își amintește Rodica Uncescu.
Mugur Călinescu nu s-a mai făcut însă bine. A murit în februarie 1985, la numai 20 de ani. Deşi, oficial, nu mai era urmărit de poliţia secretă, ofiţerii de securitate au venit până şi la înmormântare.
A fost nevoie să treacă 20 de ani de la Revoluţie pentru ca povestea lui Mugur să însemne ceva. În 2008, mama lui Mugur a obţinut un certificat prin care se atestă calitatea de luptător anticomunist al fiului ei. În timp ce bucata de hârtie nu mai are nicio valoare, curajul lui Mugur rămâne, pentru noi toţi, o lecţie de viaţă.
„Într-o societate în care vedem foarte clar că nu prea mai avem valori reale, o asemenea poveste e un punct de sprijin pentru orice tânăr care doreşte să acţioneze în spaţiul public românesc”, a mai spus Mihail Bumbeş.
„Să fie dreptate, sa poţi fi liber, sa poţi comunica liber, să spui ce te doare, ce ai nevoie, asta îşi dorea el”, a mai afirmat mama băiatului.
„Nu am nimica de dorit, nimica de-a petrece, decât pe mama ce-am iubit-o, şi-apoi mormântul rece". Sunt cuvintele scrise pe crucea lui Mugur Călinescu. Ele sunt singura alinare pe care o mamă îndoliată o mai poate avea. Pentru noi, restul, Mugur rămâne un exemplu de demnitate. El este vocea care a cerut răspicat libertatea pentru o generaţie cufundată în tăcere şi resemnare. Pentru asta, a plătit cu viaţa!
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
