ROMÂNIA FURATĂ. Povestea uzinei care, pe vremea comuniştilor, producea aur din cenuşă
35 de hectare de ruine au mai rămas din singura uzină din România care transforma deșeurile industriale în fier. În 26 de ani de existenţă, Uzina de Valorificare a Cenuşelor de Pirită din Turnu Măgurele a produs 2 milioane de tone de minereu de fier şi două tone de aur din haldele de cenușă piritică strânse din toată țara.
Construită ca obiectiv strategic, a funcţionat o vreme cu ajutoare de stat. Apoi, tot statul a decis brusc că nu mai are la ce o folosi şi i-a retras ajutorul. A ajuns pe mâna unei firme care a dezmembrat-o pe bucăţi. Nici ea n-a reuşit să câştige prea mulți bani. Acum, un lichidator se chinuie să vândă ruinele fostei Uzine, dar nimeni nu vrea să le cumpere.
Singurul lucru care le mai aminteşte foştilor angajaţi de Uzină sunt cele 600.000 de tone de halde de cenuşă de pirită aflate în apropiere. Sunt materia primă, deşeurile venite de la fostul Combinat de Îngrăşăminte Chimice Turnu Măgurele, închis după ce patronul său, omul de afaceri Ioan Niculae, a ajuns în arest.
Combinatul de Îngrăşăminte Chimice de la Turnu Magurele a fost înfiinţat în 1962, imediat după terminarea colectivizării. Era parte a rețelei de combinate chimice construite în toată țara pentru a servi agricultura. La Arad, Victoria, Făgăraş, Piatra Neamţ, Bacău, Târgu Mureş, Slobozia, Năvodari, Valea Călugărească şi Turnu Magurele se produceau îngrăşăminte chimice complexe, amoniac şi uree. Ultimele trei aveau şi fabrici de acid sulfuric, un compus de bază în fabricarea fertilizatorilor agricoli.
Din producerea acidului sulfuric rezulta un praf roşiatic - cenuşă de pirită. În 20 de ani, fabricile de acid sulfuric au produs peste 7 milioane de tone de cenuşă de pirită.
Deşeurile, extrem de toxice, erau depozitate pe câmp, sub formă de halde.
În 1978, statul comunist decide să reducă poluarea. Pentru reciclarea haldelor de cenușe piritice se înfiinţează, la Turnu Măgurele, Uzina de Valorificare a Cenuşelor de Pirită (UVCP), ca secţie a Combinatului Chimic. Uzina transforma haldele de pirită în pelete minereu de fier destinat combinatelor siderurgice. Ministerul Chimiei trimite un proiectant să aleagă, din elicopter, amplasamentul Uzinei.
Constantin Bâciu, fost director UVCP : „S-a plimbat cu elicopterul prin zonă, a văzut aici un deal numit Dealu Bulgarul şi a stabilit: aici va fi Uzina de Valorificare a Cenuşilor de Pirită”.
Constantin Bâciu a asistat la ridicarea uzinei. Era unică în Europa la momentul acela.
Constantin Bâciu: „Licenţa de producerea a cenuşelor de pirită era deţinută de firma japoneză Kovaseico. Kovaseico avea în Japonia o uzină similară”.
Cenuşa de pirită este un deșeu care conţine oxid de fier în proporţie de 75% şi în cantităţi mai mici - aur şi argint, cupru, zinc, plumb, sulf şi arsen.
Constantin Bâciu: „Cenuşa de pirită se trecea prin nişte mori cu bile, se măcina într-o granulaţie mai fină decât pudra folosită de femei, ca să poată fi peletizată în amestec cu clorura de calciu. Se obţineau acele pelete”.
80.000 de tone de pelete minereu de fier plecau an de an spre Combinatele Siderurgice din Hunedoara şi din Reşiţa, unde intrau în procesul de fabricaţie al fontei. Din cenuşa de pirită, Uzina mai extrăgea şi concentrat de aur. Aproape două tone de aur a livrat Combinatului de rafinare a cuprului şi aurului de la Baia Mare. Aici era transformat în lingouri.
Ion Năstăsescu, fost director UVCP: „Au obţinut concentrate aurifere cu un conţinut de 50 de grame la tonă cel mai bun. Din minerit, în cenuşă era în jur de un gram la tonă”.
Constantin Bâciu: „Întotdeauna aurul se expedia până la ultima găleată. Era foarte căutat şi beneficiarii noştri veneau şi îl luau din curte. Şi îl puneau în saci. Şi apoi cu maşina se cântărea cantitatea plecată mai departe”.
Uzina ajuta şi la depoluarea râului Olt, unde Combinatul de Produse Sodice Govora deversa clorura de calciu. Uzina prelua anual 100.000 de tone din clorura de calciu, adică 10% din toată cantitatea produsă. O transporta până la Turnu Magurele şi o folosea în prelucrarea minereului de fier şi a aurului.
Pentru statul comunist, UVCP nu a fost o afacere încă de la început. A acceptat din prima zi o pierdere de 3,5 dolari pierdere pe tona de minereu fabricat.
Guvernul comunist susține uzina pentru rolul ei strategic: curăţă deşeurile din industria chimică şi contribuie la rezerva de minereu de fier în caz de conflict. Ca să o ţină în viaţă, statul îi pompează un milion de dolari pe an.
Şi după 1990, executivul continuă programul de ajutoare de stat, stabilite prin hotărâri de guvern.
Proprietarul Uzinei devine Fondul Proprietăţii de Stat. Iar ajutorul anual de la buget scade până la 200.000 - 300.000 de dolari, motiv pentru care jumătate din cei 1000 de angajaţi sunt concediaţi, rând pe rând.
Tot prin hotărâre de guvern, statul reconsolidează poziţia Uzinei în 1994, după un episod de poluare cu gaze a Combinatului Chimic de la Turnu Măgurele.
„Prelucrarea deşeurilor (n.r: de cenuşă de pirită) se va face de către Societatea Comercială "Uzina de Valorificare a Cenuşilor de Pirită" - S.A. Turnu Magurele. Acţiunea de prelucrare a deşeurilor este considerată ca fiind de interes naţional, statul urmând să acopere parţial cheltuielile efectuate de societatea comercială care obţine din prelucrarea acestor deşeuri produse de importanţa deosebită pentru nevoile economiei".
(Sursa: HG 511din 1994)
Uzina primeşte ajutorul de stat cu acordul Consiliului Concurenţei.
Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Ajutorul de stat înseamnă orice sprijin pe care îl dă statul în mod discriminatoriu unei companii. Adică nu e un ajutor pe care îl dă tuturor cum ar fi o reducere a impozitului pe profit, care s-ar aplica întregii industrii. Statul i-a permis acest mod de supravieţuire nişte ani. I-a permis ca să-i ajute pe ăilalţi. Companiile care poluau erau obligate prin lege să se asigure că deşeurile lor sunt tratate. Că nu ajung să polueze mediul. Deci în mod normal, uzina trebuia plătită de cei care produceau acele materiale poluante. Nu de către stat”.
Susţinută de stat, Uzina continuă să producă pelete şi în anii 2000. Graţie unei metode de lucru moderne, reuşeşte să crească producţia până la 100.000 de tone de pelete pe an, cu 20.000 de tone mai mult faţă de anii 80. Materie primă are din belşug: mai sunt 11 milioane de tone de halde de cenuşă de pirită de la cele trei combinate chimice. Chiar şi aşa, tot are pierderi, din cauza unor tranzacţii păguboase cu Combinatul Siderurgic din Galaţi, devenit unic client după Revoluţie. Pierderile vin de la trocul cu tablă făcut cu firmele intermediare agreate de Combinat.
Ion Năstăsescu, fost director UVCP: „Le dădeam pelete şi ei ne dădeau produse din Sidex. Galaţiul nu avea bani să ne plătească. Şi atunci se găsea un individ acolo de la Galaţi, care lua tablă de la Galaţi şi se făcea o compensare între noi, Galaţi şi firma respectivă. Şi noi trebuia să primim bani de la ăştia sau un alt produs de care avea nevoie UVCP-ul. Şi foarte multe creanţe le-am avut de la astfel de indivizi de la care n-am reuşit să recuperăm. Pentru că intrau în lichidare, intrau în insolvenţă”.
În ciuda ajutorului primit an de an, Uzina de la Turnu Măgurele face afaceri proaste, mai ales cu Combinatul Siderurgic de la Galați, principalul beneficiar al peletilor de minereu.
Scumpirea păcurei, combustibilul principal al Uzinei, dă ultima lovitură. În 2004 datoriile şi pierderile ajung la aproape 2 milioane de dolari, de o dată și jumătate mai mult decât capitalul social.
Consiliul Concurenţei îi retrage definitiv ajutorul de stat, la recomandarea Comisiei Europene, în momentele în care România se pregătea de integrarea în UE.
Bogdan Chiriţoiu: „Uniunea Europeana spune că ajutorul de stat e interzis. Deci în UE statul nu are voie să ajute vreo companie. De ce? Pentru că dacă ajuţi pe una, e echivalent cu a-i face rău concurentului ei. Logica întregii legislaţii este: nu ajut pe cineva să polueze. Deci companiile care poluează trebuie să ia măsuri să nu mai polueze. Trebuie să se retehnologizeze, trebuie să suporte ele costul poluării. Nu era posibil să continui să le dai bani ca să continue să polueze ca şi înainte”.
În acest caz, poluatorul este proprietarul haldelor de pirită care ajungeau la combinat pentru a fi prelucrate. SC Donau Chem SRL, fostul Combinat de Îngrăşăminte Chimice de la Turnu Măgurele, proaspăt cumpărat de omul de afaceri Ioan Niculae, era unul dintre poluatori.
Rămasă fără principala sursă de venit, Uzina intră în blocaj. În 2004 se închide. Nu mai produce nimic şi 400 din cei 550 de angajaţi sunt concediaţi. Un an mai târziu, AVAS o scoate la privatizare de trei ori, dar nicio firmă nu o vrea. Emilian Hainagiu, Lucian Becheanu şi Petre Crăciun au fost printre ultimii lucrători concediaţi.
Directorul Uzinei, Ioan Năstăsescu, începe să taie utilaje şi să le vândă la fier vechi.
Constantin Bâciu, fostul director al UVCP: „Practic, certificatul de deces al uzinei a fost semnat odată cu vânzarea ca deşeuri a multe sute de tone de materiale şi piese de schimb. În valoare de sute de milioane, miliarde, unicate. Unele cu termen de producţie 6 luni de zile, au fost vândute la fier vechi. Cărămizi de cuptor 21.000 de bucăţi de forme speciale produse cu matriţe speciale”.
Ion Năstăsescu spune că el a vândut maximum 3000 de tone de fier şi numai din câteva instalaţii care stăteau nefolosite din anii 80: cea de spălare a gazelor, de purificare şi dezarseniere.
Ion Năstăsescu, fost director al UVCP: „Am fost obligat să fac aceste lucruri. N-aveam cum să păzesc uzina. Eu am tăiat atât cât mi-a trebuit să-mi acopăr cheltuielile, atât cât mi-a trebuit să nu intru în insolvenţă. Că le-am făcut cu aprobarea AVAS-ului, că le-am făcut prin licitaţie. A trebuit să fac asta”.
În 2006, din vânzarea utilajelor la fier vechi, Uzina încasează un milion de euro, cu care îşi acoperă datoria de 400.000 de euro şi face şi profit. În următorii doi ani mai strânge în jur de 300.000 de euro datorie. AVAS decide că uzina este inutilă, iar aceasta intră în lichidare voluntară. La licitaţie participă SC Viromet SA, controlată de Ioan Niculae, şi SC Khamsin SRL. Prima este asociatul unic al SC Donau Chem SRL, care a cumpărat în 2004 activele fostului Combinat de Îngrăşăminte Chimice din Turnu Măgurele. Cea de a doua, cu 20.000 de lei capital social, se ocupă de recuperarea deşeurilor şi demolarea construcţiilor.
Patru milioane de euro avea de plătit SC Khamsin SRL pentru cele 35 de hectare de clădiri şi terenuri ale uzinei. De două ori şi jumătate mai mult decât preţul de pornire.
SC Khamsin SRL nu reia producţia. În schimb, taie toate utilajele şi le vinde la fier vechi.
Astăzi, Uzina, cândva unicat în România, mai înseamnă doar ruine, câteva palme de pelete uitate pe lângă ziduri şi mormane întregi de arhive abandonate.
Proprietarul ei, firma Khamsin, se află în lichidare. Ghinionul i s-a tras chiar de la UVCP, cumpărată chiar la început de criză, atunci când a picat piaţa fierului vechi. La cele două sedii din Constanţa nu mai răspunde nimeni.
Lichidatorul se chinuie acum să vândă cele 35 de hectare de ruine de la Turnu Măgurele cu suma de 100.000 de euro. Dar deocamdată nu le vrea nimeni.
Fostul director Ion Năstăsescu recunoaşte astăzi rolul său în lichidarea Uzinei: înainte de licitaţia din 2008, le-a vândut acţionarilor de la Khamsin o poveste frumoasă.
Ion Năstăsescu, fost director UVCP: „Eu aveam o discuţie pe tema asta care era o poveste... nu neapărat o poveste. Le-am spus că din punctul meu de vedere poate că ar fi viabilă o repornire. Pe următoarea idee: să aducem minereu din Ucraina, care are un preţ destul de mic. Îl transportam pe Dunăre, îl descărcam la Turnu Măgurele şi aicea scoteam pelete de calitate superioară. Nu din deşeu. Când vine cineva la tine, eu director general, şi întreabă ce se poate face cu uzina asta, de ce o vindeţi? Nu poţi să-i spui: băi, tăiaţi şi voi fierul vechi de aicea şi vă scoateţi banii. Dacă eu sunt ăla care am vândut pielea ursului din pădure şi ei, săracii au dat faliment, chiar îmi pare rău. Eu trebuia să vând mortul din curte”.
România mai deţine şi astăzi în jur de 7 milioane de tone de cenuşă de pirită, strânsă în haldele de la Valea Călugărească, de la Năvodari şi mai nou, de la Galaţi. Dar nu mai are cine o recicla.
În cei 26 de ani de funcţionare, UVCP a reciclat aproape 1, 3 milioane de tone de cenuşă de pirită. A transformat-o în 2 milioane de tone de pelete. A înghiţit de la buget aproape 30 de milioane de dolari, care s-au dovedit într-un final un măr otrăvit. Statul român a construit-o din start nerentabilă financiar, ca să îi servească interesele strategice, şi tot el a omorât-o, atunci când i-a retras subvenţia.
Uzina de Prelucrare a Cenuşelor de Pirită nu a interesat niciun investitor cât timp a fost în viaţă. A devenit interesantă, graţie fierului vechi, abia după ce a încetat să mai funcţioneze.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
