România furată | Bumbacul românesc, o industrie moartă
„În anii '80, toată Europa cumpăra ţesături de la Bucegi Pucioasa. Au început să dărâme pereţii. Instalaţiile de cupru şi aluminiu din pereţi au fost trase şi vândute la fier vechi”, spune Ioan Negulescu, fost angajat al fabricii Bucegi din Pucioasa.
„Interesul a fost „o iau, gata, o vând şi-mi iau banii şi-mi iau valea””, spune şi Ion Ciocşan, fost director la Întreprinderea Textilă Trainica.
România nu mai produce astăzi nici 2% din firele de bumbac de care ar avea nevoie ca să-şi îmbrace populaţia. În anii '70, era al cincilea mare exportator mondial. Ţesăturile şi textilele româneşti ajungeau, sub formă de prosoape, lenjerii sau metraje în magazine de pe toate continentele.
Astăzi importăm ţesături din ţările în care, cândva, vindeam mii de tone în fiecare an.
Din cele 820 de fabrici de textile de dinainte de '89, mai funcţionează astăzi câteva zeci. Din 86 de filaturi şi tesătorii de bumbac, mai avem opt. Restul au fost devalizate şi demolate pentru a deveni materie de schimb în afaceri imobiliare.
Aşa s-a întâmplat cu două dintre secţiile ţesătoriei Suveica din Bucureşti, odinioară cel mai mare producător de prosoape din ţară.
Prima ţesătorie mecanică din România: Un atelier de ţesut pânză din fire de bumbac, cu şase războaie
Istoria industriei textile începe în anii 1600, odată cu înfiinţarea breslelor ţesătorilor în Moldova, Muntenia şi Transilvania. Abagiii, postăvarii, pâslarii şi mătăsarii îşi deschid mici ateliere în care fac haine, covoare, pături şi ştergare. Bumbac încep să cultive în anii 1700. O cultură considerată exotică, de care iniţial au beneficiat doar bogaţii. Fiindcă nu e originar din România, ci e aclimatizat, îl consideră produs de lux şi îl vând bogaţilor.
Viitoarea Întreprindere Textilă Bucegi apare în 1885, când întreprinzătorul Stan Rizescu înfiinţează lângă Pucioasa prima ţesătorie mecanică din România - un atelier de ţesut pânză din fire de bumbac, cu şase războaie.
„A fost un ţăran care a plecat în Germania, în Belgia, în Franţa. Lucra doar pentru masă şi dormit şi învăţa meserie. Visul lui a fost să înfiinţeze o ţesătorie aici”, povesteşte Ion Ciocşan.
În 20 de ani, Stan Rizescu ridică şi o filatură care să îi dea materia primă pentru ţesătorie - fire din bumbacul adunat de la ţăranii care locuiau în zonă. În 1935, ţesătoria avea 700 de războaie care produceau pânzeturi, în special pentru Armată. Patronul ei intră în istorie ca întemeietorul industriei de prelucrare a bumbacului, inului şi cânepii. La scurt timp, începe să producă şi lenjerie de pat.
„Lucra pe profit, cu banii ăştia un patron putea să mai facă anul următor încă o fabrică”, mai spune Ion Ciocşan.
Textila Bucegi şi Textila Trainica
În 1948, fabrica este naţionalizată şi inclusă în Centrala Industrială a Bumbacului. Din Textila Bucegi se desprinde Întreprinderea Textilă Trainica, specializată în ţesături din in şi bumbac pentru prelate de camioane şi corturi militare. În anii '70, partidul comunist investeşte în industria uşoară şi extinde fabricile de la Pucioasa.
Prin decret de stat, se stabileşte că 80% din producţia de la Bucegi şi Trainica va merge la export.
10 mii de tone de fire de bumbac şi 16 milioane de metri pătrati de ţesături pleacă, în fiecare an, în 60 de ţări din Europa, Asia şi America.
„Făceam spre milionul de dolari până în anul 1989. Erau bani!”, îşi aminteşte Victor Nedelcu, fost director la Bucegi.
Ioan Negulescu a fost unul dintre cei 4.000 de angajaţi ai fabricii Bucegi. S-a angajat ca maistru, apoi a ajuns lider de sindicat.
„În anii '80, aproape toată Europa cumpăra ţesături de la Bucegi Pucioasa. Se compara cu ţesătura de pat de lux din străinătate. Aveam maşină modernă care putea să vopsească în 16 culori. Deci era, practic, un tablou”, spune Ioan Negulescu.
Şi Trainica, întreprinderea-soră aflată alături, intră în planul cincinal. Marin Rădulescu a fost director din anii '60. A lucrat chiar la înfiinţarea filaturii. În anii de început, la cele două fabrici munceau 2.000 de oameni, ţărani din satele din apropiere.
„Erau aşa, şuvoi, oamenii. Veneau peste deal, cu făclii. Le şi plăcea şi prinsese ideea asta că aşa sunt mai plăcuţi, să vină cu făcliile peste deal”, rememorează Marin Rădulescu.
Ion Ciocşan, tot fost director la Trainica, spune că, în anii '80, fabrica producea şi ţesături în dungi pentru mobilier de grădină, pe care le vindea în Suedia, firmei Ikea.
„Am livrat milioane de metri de prelată în URSS, zeci de milioane de prosoape imprimate în URSS, milioane de ţesături de prelată în Irak pentru confecţionarea de corturi”, spune Ion Ciocşan.
Unul dintre proiecte prevedea că, până în 1990, pentru optimizarea producţiei celor două fabrici, maşinile de ţesut trebuiau înlocuite. Revoluţia încurcă planurile. Cele două fabrici rămân cu războaiele sovietice, uzate moral şi depăşite fizic. În anii '90, vechile utilaje nu mai fac faţă. Fabricile pierd clienţi şi contracte. În 1991, devin societăţi comerciale şi trebuie să se descurce singure, pe o piaţă invadată de ţesăturile chinezeşti şi turceşti, de două ori mai ieftine, dar şi mai proaste. Victor Nedelcu conduce fabrica Bucegi în primii ani după Revoluţie.
„Am rămas fără materie primă, am rămas datori, am luat materii prime din altă parte, n-am plătit-o, s-a lucrat în pierdere. Mai mergeam la bancă să ne mai dea nişte bani, nu puteam să-i mai dăm înapoi”, explică Victor Nedelcu situaţia fabricii din acea perioadă.
În 1995, datoriile explodează. Sub Guvernul Nicolae Văcăroiu, preţurile gazelor şi ale curentului electric sunt majorate. Întreprinderea nu-şi mai poate plăti facturile. Opreşte o parte din cazanele cu abur, face concedieri, taie salarii şi, în cele din urmă, nu le mai plăteşte deloc. Cei mai buni textilişti emigrează.
„Am rămas fără comenzi. Asta ne-a îngropat”, mai spune V. Nedelcu.
Majorarea taxelor vamale pentru importul de bumbac, in şi cânepă, precum şi datoriile distrug industria
În 1996, statul dă lovitura de graţie tuturor ţesătoriilor şi filaturilor din ţară. Majorează taxele vamale pentru importul de bumbac, in şi cânepă.
„Şi, atunci, au dispărut toate filaturile de bumbac, au stat vagoanele de bumbac şase luni în vamă şi au dat faliment. Ei s-au gândit să strângă bani, nu aveau bani la buget. Nu poţi să pui taxe vamale pe un produs care nu creşte în România, să omori toată industria”, spune Mihai Pasculescu, preşedintele Federaţiei Patronale a Textilelor, Confecţiilor şi Pielăriei (FEPAIUS).
Fabrica Bucegi caută salvarea la Bancorex, de unde împrumută 2,3 milioane de dolari, bani pe care nu-i va restitui niciodată. Banii se termină repede. Fabrica dezmembrează şi vinde utilaje. Producţia de ţesături şi lenjerie de pat se micşorează de trei ori faţă de anii '90.
În 1999, Fondul Proprietăţii de Stat scoate Bucegi la privatizare. Singurul ofertant este SC Romano-Export SA, moştenitoarea fostei Centrale a Bumbacului. O cumpără în baza unei datorii mai vechi.
„Care datorie a generat majorări şi penalităţi. În timp, s-a ajuns la o valoare destul de mare şi aproape că a fost luată pe degeaba întreprinderea”, spune Ioan Negulescu.
Noii patroni încearcă să producă în continuare ţesătură de bumbac şi lenjerie de pat. În lipsa unei pieţe de desfacere, încep concedierile. În 2006, fabrica intră în faliment. Statul scoate activele la vânzare. Le cumpără ultimul director general al fabricii, Mirel Nica, despre care muncitorii spun că ar fi fost interesat doar să vândă utilajele la fier vechi.
„A început să dărâme pereţii de jur împrejur”, spune I. Negulescu.
„Prin anii 2000 se vindea fier vechi foarte bine. Erau tot felul de depozite subterane pline de produse foarte vandabile la momentul respectiv”, mărturiseşte Ionel Blănculescu.
În 2013, Mirel Nica devine director executiv al Agenţiei de Protecţie a Mediului Dâmboviţa. Un an mai târziu, este arestat la domiciliu pentru şantaj şi luare de mită de la patronul unei firme de combustibil. Reporterii Digi24 l-au căutat la sediul firmei însă acesta a transmis, prin intermediul paznicului, că nu e dispus să discute cu presa.
Bucegi, prima ţesătorie mecanică din România, astăzi: 27.000 de metri pătraţi de hale pustii
Astăzi, prima ţesătorie mecanică din România înseamnă 27.000 de metri pătraţi de hale pustii. Şi Întreprinderea Trainica este în aceeşi situaţie, tot din cauza datoriilor şi a unei privatizări eşuate. Până în 1999, urmează acelaşi traseu ca şi fabrica Bucegi.
În 2000, Trainica se împarte în două - Ţesătorie şi Filatură. Secţia Ţesătorie este cumpărată de omul de afaceri Corneliu Tănase. Pentru patrimoniul de 500 de miliarde de lei, plăteşte de 100 de ori mai puţin.
„Asta a fost o bătaie de joc. N-a prevăzut în contractul de vânzare-cumpărare că profilul fabricii se va menţine minimum 10 ani”, spune Ion Ciocşan.
Ajuns stăpân pe utilaje şi hale întinse pe 30.000 de metri pătraţi, Corneliu Tănase se îmbogăţeste brusc. Firma sa, Itancar Trading, îşi triplează cifra de afaceri şi numărul de angajaţi într-un singur an. Iar utilajele din fabrică dispar fără urmă.
În aceeşi perioadă, Corneliu Tănase mai cumpără o întreprindere de textile la Vălenii de Munte: SC Valden SA, fosta Ţesătorie de mătase. Fabrica este astăzi în faliment.
La ţesătoria Trainica Pucioasa, Corneliu Tănase încearcă să producă lenjerie. Face credite la bănci, nu le mai poate achita, iar activele încep să fie executate silit.
Din 2.000 de angajaţi, câţi avea în 1990, în 2003 mai are doar 200. În trei ani, fabrica se întoarce la stat pentru nerespectarea contractului de privatizare şi intră în faliment. Bunurile scoase de stat la vânzare pentru plata datoriilor ajung tot la o firmă a lui Corneliu Tănase.
„În toată fabrica sunt pereţii goi şi totul se distruge zi de zi”, spune I. Ciocşan.
Astăzi, fosta mare ţesatorie Trainica mai înseamnă o secţie de confecţii cu câteva zeci de angajate, care cos lenjerii de pat din materie primă importată. Corneliu Tănase a anunţat că vrea să vândă platforma Trainica şi refuză orice dialog.
Povestea ţesătoriei se repetă şi în cazul Filaturii Trainica, privatizată în 2002. Investitorul este firma SC Phoenix Serv SRL, deţinută de Linda Maria Mărgineanu, fost membru în corpul de control al Guvernului Emil Boc şi vechi partener de afaceri al lui Corneliu Tănase. Prin intermediul unei firme la care Linda Maria Mărgineanu deţine participaţiuni, Corneliu Tănase reuşeşte să cumpere şi foste spaţii alimentare din Bucureşti.
Moştenitoarele tradiţiei textile din Pucioasa sunt astăzi cele şapte fabrici mici de confecţii din oraş, care lucrează, printre altele, şi lenjerie de pat.
Ioan Negulescu a deschis în anii 2000 o fabrică, şi cu muncitori de la Trainica. Vinde în Anglia şi în hipermarketurile româneşti. Are 30 de angajaţi şi produce pilote, cuverturi, lenjerii, feţe de masă şi de pernă, cu materie primă importată.
„Mai proastă, dar nu avem de unde din altă parte. Chiar dacă ar fi o mică ţesătorie să zicem, aduce firul gata făcut din Turcia. Dacă într-un raft dintr-un magazin sunt cinci lenjerii cu provenienţe diferite, oamenii întreabă de lenjeria de pat de la Pucioasa”, spune Ioan Negulescu.
În locul filaturilor şi ţesătoriilor care produceau materia primă, avem astăzi 5.000 de fabrici de confecţii în lohn. Nimeni nu mai investeşte în producţia de ţesături şi nici statul nu o sprijină.
„Investiţia să faci o filatură modernă este de 15 milioane de euro, să faci o ţesătorie cu finisaj cu tot este de 50 de milioane de euro, să faci o fabrică de confecţii este de 500.000 de euro şi, dacă nu merge, o pui într-o maşina şi o duci în Transnistria”, spune Mihai Pasculescu, preşedintele FEPAIUS.
Întreprinderea Textilă Suveica din Bucureşti: Din 1.350 de angajaţi mai are 30
O altă ţesătorie din care se mai păstrează câteva secţii este Întreprinderea Textilă Suveica din Bucureşti, unde se făceau prosoape. Este înfiinţată în 1893, ca societate anonimă de ţesături textile, apoi ca manufactură şi este împărtită în trei unităţi, în cartiere diferite. Astăzi mai există o singură secţie, care produce de trei ori mai puţine prosoape decât în 1990. Din 1.350 de angajaţi mai are 30. Celelalte două unităţi au fost falimentate, demolate şi transformate în apartamente de lux.
Cu fire de bumbac cumpărate de la filatura din Slobozia, Suveica ţesea, în anii '80, prosoape pentru ţările arabe şi pentru armata Irakului. Secundar, mai producea şi satinuri, damasc, poplin, pluşuri, perdele de tren pentru vagoanele CFR şi saci de legume.
Foşti angajaţi îşi amintesc faptul că angajatorii le puneau ceasuri la picioare, ca să vadă câţi kilometri se parcurgeau în cele opt ore de lucru, la războaie. Fetele care alergau zi de zi erau cronometrate şi nu exista pauză de masă, astfel că mâncau „cu scama în gură”.
Imediat dupa Revoluţie, Suveica pierde pieţe şi comenzi, din cauza utilajelor învechite, pe care nu are bani să le modernizeze.
În 1993, se transformă în SC Frottierex SA, societate comercială cu capital de stat. Doi ani mai târziu, se privatizează prin metoda MEBO. 410 angajaţi cumpără acţiuni de la Fondul Proprietăţii de Stat şi devin stăpânii fabricii.
Asta, în teorie. În fapt, până astăzi, acţionar majoritar rămâne tot directorul, iar angajaţii deveniţi mici acţionari nu se aleg cu nimic.
Foştii angajaţi spun că directorii fabricii i-ar fi deposedat de acţiuni, organizând adunări generale fictive şi falsificându-le semnăturile.
„Au copiat o coloană de semnături după listele de prezenţă vechi, au ataşat-o la lista nouă şi au furat în unanimitate. Ba nu numai atât, m-au trecut şi pe mine că mi-am semnat să-mi fure 3.290 de acţiuni”, spune Nicolae Obaciu.
„Sunt susţineri false, nimeni nu poate să facă falsificarea altcuiva, ei au venit, au semnat”, afirmă Aurelia Nica, de la Frottierex.
În 2001, Întreprinderea Suveica vinde Casei de Pensii Bucureşti 11 clădiri şi un teren de 4.500 de metri pătraţi, din cei 23.000 de metri pătraţi pe care îi deţine. Casa de Pensii îi plăteşte 1,57 milioane de dolari, adică de două ori şi jumătate valoarea la care fusese privatizată Suveica. Curtea de Conturi intră pe fir şi decide că tranzacţia este paguboasă pentru statul român, care este prejudiciat, astfel, cu aproape trei milioane de dolari.
„Noi am negociat un preţ, ni s-a dat”, spune Aurelia Nica.
A doua unitate a Întreprinderii Suveica, fosta SC Tehnicotex SA, a urmat aceeaşi reţetă a prăbuşirii ca majoritatea ţesătoriilor. Ghinionul ei a fost că s-a aflat într-una dintre cele mai vânate zone imobiliare din Bucureşti, aproape de Dorobanţi.
În 2006 dă faliment, este demolată şi transformată în Washington Residence, un complex cu 10 clădiri, dezvoltat de omul de afaceri Sorin Creţeanu, unul dintre cei mai importanţi investitori de pe piaţa apartamentelor de lux din Capitală. Cu o avere estimată la 80 de milioane de euro, Sorin Creţeanu este proprietarul firmei Comnord, principalul constructor al proiectului imobiliar Băneasa, controlat de oamenii de afaceri Gabriel Popoviciu şi Radu Dimofte.
„Au demolat tot ce mai era şi, atunci când au demolat, am constatat şi noi ca erau nişte pivniţe, nişte galerii dedesubt, mari de tot, şi s-au construit trei ani de zile aceste vile”, spune Elena Popescu.
Sunt 93 de apartamente a câte 200 de metri pătraţi fiecare.
Apartamente de lux în loc de ţesătorii sau ruine în loc de filaturi. Este tot ce mai păstrăm astăzi din industria bumbacului, după ce fabricile au fost rase, iar utilajele topite la fier vechi. Niciunul dintre guvernele de după Revoluţie nu a reuşit şi nici măcar nu a încercat să salveze industria care, odinioară, urcase România pe locul cinci în lume la exportul de pânzeturi din bumbac.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
