1866 | Război între Prusia și Austria
În 1866, câteva zeci de state din centrul Europei se pregăteau de război. Acesta este motivul pentru care prinţul Carol de Hohenzollern a călătorit spre Principatele Române incognito. Lumea germană era disputată de Viena familiei de Habsburg şi de Berlinul prusac al familiei Hohenzollern Brandenburg. Cu 2 ani înainte, în 1864, Austria şi Prusia fuseseră totuşi aliate într-un scurt război contra Danemarcei de la care câştigaseră două ţinuturi. Dar chiar administarea comună a noilor cuceriri i-au oferit cancelarului Otto von Bismarck pretextul ideal pentru tranşarea chestiunii germane. Marea victorie a Prusiei de la Koniggratz a asigurat Berlinului statutul de viitoare capitală a Germaniei unificate:
În primăvara lui 1866, toate negocierile purtate de trimișii români Ion Brătianu, Carol Davila și Ion Bălăceanu la Berlin sau Dusseldorf sunt marcate de ştirile privind izbucnirea iminentă a războiului. Neînțelegerile dintre Austria Habsburgică și Prusia regelui Wilhelm priveau administrarea comună a două teritorii preluate în urmă cu doi ani de la Danemarca, Schleswig și Holstein. Aceste tensiuni vor influenţa în modul cel mai direct şi discuţiile cu tatăl, seniorul Carol Anton, şi acceptul tânărului Carol de Hohenzollern Sigmaringen de a veni la Bucureşti:
Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „La Dusseldorf, chiar de la prima întrevedere cu Ion Brătianu, Carol de Hohenzollern îl avertizează că e chemat rapid la Berlin pentru că începe războiul. Brătianu a înţeles imediat că ofiţerului prusac îi va fi greu să renunţe la uniforma dragonilor de gardă exact în momentul în care Austria declară război fostei sale aliate, Prusia. Boierul de 45 de ani îşi va pune la bătaie toată elocvenţa şi franţuzeasca impecabilă ca să îi explice lui Carol că în lipsa unui domnitor cu autoritate europeană, ocupaţia ruso-turcă a Principatelor este inevitabilă şi cu efecte dezastruoase. Inspirat, doctor Carol Davila îi va vorbi apoi prinţului de 27 de ani despre perspectivele de unificare ale României. Tema a atins probabil o coardă sensibilă. De cel puţin 30 de ani, politica germană însemna exclusiv planuri pentru Unificarea unei Germanii mai mici sau mai mari. Cu sau fără Austria.”
Ca şi în cazul Italiei, unificarea Germaniei începuse cu mişcările de eliberare contra lui Napoleon. Între mulţimea de regate, ducate şi principate germane, regele Prusiei a fost acela care a chemat poporul german la "război pentru cucerirea independenţei". În 1815, la redesenarea Europei după înfrângerea împăratului francez, Congresul de la Viena a decis înfiinţarea Confederaţiei Germane, primul pas spre Unire. Dar diferenţele între cele 39 de state membre erau frapante. Cele mai puternice, Austria şi Prusia, aveau dreptul la un vot, ca şi regatele Bavaria, Saxonia, Wurttemberg sau oraşele libere Frankfurt, Hamburg sau Bremen. Dar 23 de state mici îşi negociau poziţia pentru numai cinci voturi.
În acest sistem desuet, Prusia - bine organizată, cu învăţământ primar generalizat şi serviciu militar obligatoriu de 3 ani - a început să joace rolul unui nucleu al modernităţii. În timpul Revoluţiei de la 1848, lumea germană era astfel în situaţia de a alege între proiectul unei Germanii mari, care să cuprindă şi Imperiul Habsburgic, cu multele sale etnii răsăritene, şi proiectul unei Germanii mici, alcătuite numai din statele locuite de germani, în jurul Prusiei.
Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „În octombrie 1848 Parlamentul de la Frankfurt a adoptat soluţia Germaniei mari. Era însă un compromis. Unificarea urma să cuprindă şi Austria, dar numai cu acele teritorii locuite de germani. Ferdinand I de Habsburg a declarat însă Austria indivizibilă. În primăvara lui 1849, deputaţii i-au propus atunci coroana lui Frederic Wilhelm al IV lea al Prusiei. Dar acesta a declinat oferta. Regele Prusiei refuza astfel să accepte principiul liberal al suzeranităţii poporului, exprimat printr-un Parlament ales prin vot democratic, şi reafirma dreptul divin, cel al eredităţii nobiliare. Refuzul i-a obligat pe deputaţi să-şi dizolve adunarea. Dar propunerea privind Unirea Principatelor Germane sub conducerea Prusiei s-a impus ca singurul proiect de ţară viabil.”
Reluarea în forţă al proiectului unificării este legată de demisia cancelarului prusac, Carol Anton de Hohenzollern, tatăl viitorului rege al României. Deşi un foarte abil politician, acesta este confruntat în 1862 cu refuzul Parlamentului de a spori bugetul armatei. Regele Wilhelm însuşi ia în calcul abdicarea. Criza este rezolvată de contele Otto von Bismarck, personaj emblematic pentru ascensiunea junkerilor spre vârful politicii de la Berlin. Junkerii, mici nobili angajaţi în cariere militare, vor fi principalul sprijin al politicii noului cancelar. Bismarck spune Adunării că în precedentele decenii, Prusia a ratat să-şi lărgească frontierele şi că în viitor, problema unificării va fi rezolvată "nu prin discursuri şi majorităţi parlamentare, ci prin fier şi sânge".
Este probabil motivul pentru care Bismarck a privit cu răceală perspectiva unui prinţ german în Principatele Dunărene. Pentru cancelar, prioritatea numărul 1 era unificarea germană prin forţă, nu această echilibristică diplomatică incertă în zona suzeranităţii turceşti.
Silvian Ionescu, istoric: „Bismarck nu a fost foarte pozitiv. Chiar era rezervat în a-i da undă verde principelui Carol. Dar a luat situaţia, cum s-a spus şi în vremea respectivă, ca un fapt împlinit, un fait accompli. A fost o lovitură sub centură.”
Cancelarul i-a dat totuşi asigurări tânărului prinţ de Hohenzollern care se temea de o intervenţie habsburgică în Principate. "De Austria mă voi ocupa eu o perioadă", a spus Bismarck .
Războiul dintre foştii aliaţi, Prusia şi Austria, a fost aşadar un moment favorabil pentru proiectul de ţară românesc. Viena nu va avea timp să blocheze instalarea unui prinţ occidental la Bucureşti. Dar acelaşi război a fost şi motivul pentru care prinţul Carol a riscat o călătorie incognito până la Turnu Severin, primul port românesc de la Dunăre:
Silvian Ionescu, istoric: „În 1866, când Carol I de Hohenzollern la vârsta de 27 de ani, îşi făcea drumul spre ţinuturile româneşti, era războiul între războiul între Austria şi Prusia. Şi el ca ofiţer putea oricând să fie arestat ca spion şi să devină prizonierul trupelor cezaro-crăieşti. Când a coborât de pe navă, căpitanul de pe nava austriacă, comandantul a spus: Să mă bată Dumnezeu, asta a fost prinţul de Hohenzollern, cum l-am scăpat!!”
De-a lungul călătoriei, mai ales în gările de la Viena şi Budapesta, Carol şi micul său anturaj au trecut prin momente de mare tensiune. Prinţul de Hohenzollern a văzut printre ofiţerii austrieci care se îndreptau spre teatrele de operaţiunui din Boemia vechi camarazi alături de care luptase în 1864 în Danemarca. Primejdia de a fi recunoscut a fost reală, dar depăşită cu bine. Iar înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia, a împiedicat Viena să se intereseze îndeaproape de Principate vreme de zece ani.
Silvian Ionescu, istoric: „Supranumit "Războiul de şapte săptămâni", conflictul dintre Prusia şi Austria a fost în fapt o provocare aruncată de Bismack Vienei în speranţa unui rezultat care să reafirme dominaţia Berlinului asupra lumii germane. Administrarea teritorilor luate de la Danemarca a fost doar un pretext. Prusia şi-a asigurat alianţa Italiei lui Victor Emanuel, alături de sprijinul oraşelor Bremen şi Hamburg şi al unor ducate precum Saxa Coburg Gotha. De cealaltă parte, Austria era susţinută de regatele Bavaria, Saxonia şi Hanovra şi de alte câteva state germane mai mici. Începute în iunie 1866, operaţiunile s-au desfăşurat mai ales în Boemia, dar bătălia decisivă s-a dat la Koniggratz, pe 3 iulie. Prin tratatul de la Praga, semnat pe 23 august, Schleswig Holstein revin Prusiei care va anexa ulterior Hanovra, Nassau şi Frankfurt, iar în toamna Italia primeşte Veneţia.”
Victoria de la Koniggratz, atât de folositoare Prusiei şi intereselor româneşti, a însemnat pentru familia de Hohenzollern Sigmaringen o tragedie. Fratele lui Carol, Anton, a murit pe câmpul de luptă. În preajma Crăciunului, tatăl îi scrie cu resemnare domnitorului României că în anul de graţie 1866, familia de la Sigmaringen şi-a făcut cu prisosinţă datoria.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
