24 de ani - Generaţia Revoluţiei. Dănuț Gavra: pentru țara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul
”Copii de 13 ani, o fetiţă de 13 ani am văzut, care Securitatea cînd a fost, a luat anchete, şi s-a dus şi a spus că "nu-mi pare rău ce-am făcut". Au fost doi băieţi cu mine care erau împuşcaţi în tălpi. S-au pus jos şi erau împuşcaţi în tălpi”. Spitalul de Ortopedie din Timișoara. Decembrie 1989. Majoritatea răniților sunt copii și tineri. Împușcați în picioare sau în tălpi pentru că stateau în genunchi. Generația Revoluției.
Decembrie 1989, Spitalul de ortopedie din Timişoara: ”Mă numesc Gavra Dănuț, am 24 de ani și pentru țara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul”.
Au trecut 24 de ani de la acel sfârșit de an tragic și miraculos. În decembrie 1989, Dănuț Gavra avea 24 de ani si era acar la CFR. Schimba mersul trenurilor. A vrut să schimbe însă și mersul țării. Si a reușit: ”Trebuia să facă cineva și eu îi numesc pe cei care au avut curajul ăsta nebuni frumoși. Numai niște oameni nebuni au putut să facă lucrurile așa, să iasă și să strige Jos comunismul, Jos Ceaușescu”.
În dimineața zilei de vineri, 15 decembrie 1989, câțiva credincioși s-au strâns în fața bisericii reformate din Timisoara. Pastorul Laszlo Tokes le spusese că va fi evacuat din oraș, iar ei voiau să împiedice acest lucru. Dănuț Gavra lucrase în schimbul de noapte și se întorcea acasă cu autobuzul. Atunci a aflat și el despre ce se întâmplă în oraș. S-a dus mai întâi acasă, a schimbat hainele de ceferist și a venit la biserica reformată unde lumea continua să se adune.
”Un tânăr dintre tinerii reformați a venit și-a spus: aici nu e manifestație anticomunistă, aici e o manifestație religioasă pentru domnul Tokes. Am spus: până acum a fost manifestație religioasă, acum este o manifestație anticomunistă”, își amintește.
În acea zi de 15 decembrie 1989 s-a aprins scânteia Revoluției. Timișorenii au ieșit în stradă pentru pâine, caldură, apă caldă și, mai ales, pentru libertate.
”Vrem alegeri libere, libertate, libertate te iubim ori învingem ori murim. Asta a fost, libertatea, nu mâncarea. Noi n-am avut nevoie de mâncare. Noi aveam nevoie de altceva, omul nu trăieşte numai cu pâine”, afirmă Dănuţ Gavra, rănit în Revoluţie.
Astăzi, Dănuț Gavra își iubește la fel de mult țara. Lipsa piciorului îi amintește mereu pentru ce a fost gata să moară: ”Și azi când mă gândesc, cred că am văzut un film sau am visat urât. Doar când pun mâna pe picior, îmi dau seama că a fost, totuși, adevărat”.
Visul urât a fost trăit de timișoreni, în acele zile în care erau singuri împotriva unui întreg sistem. În dimineața zilei de 16 decembrie, Nicolae Ceaușescu ordonă telefonic restabilirea de urgență a ordinii în orașul revoltat. Timișorenii îl sfidează însă: ies pe străzi și mai mulți și mai furioși decât cu o zi înainte. Sunt oprite tramvaie, se blochează străzi. Miliția și Securitatea intră în panică, lovesc cu bestialitate și trag cu tunuri cu apă. 650 de de oameni sunt arestați, dintre care mai bine de 130 sunt copii.
În ziua de 17decembrie, Dănuț Gavra s-a dus și el la Catedrală. Dar nu ca să se roage, ci ca să strige ”Jos Ceaușescu”. ”Mama știa că merg la biserică, iar eu m-am echipat pentru revoluție. Am luat trei perechi de pantaloni, trei perechi de ciorapi, bocanci, mănuși, trei sfetere, pulovere, geacă, o căciulă pe urechi”, ne spune Dănuţ Gavra.
Nicolae Ceaușescu trebuia să plece a doua zi în Iran și nu voia să lase lucrurile neterminate. A trimis la Timișoara câțiva generali de la București ca să rezolve situația. După sosirea lor, a început macelul: ”Aici au căzut foarte mulţi. În jurul meu erau numai cadavre, răniţi, morţi.
Treizeci și șase de oameni au fost împușcați în acea seară la intrarea pe Podul Decebal. Șapte dintre ei nu s-au mai ridicat niciodată de la pământ. Numele lor sunt săpate astăzi în marmură. Dănuț nu poate uita ce au strigat atunci, ultimele lor cuvinte: ”Vrem alegeri libere, libertate, libertate te iubim, ori învingem ori murim”.
Dănuț îi este recunoscător poporului austriac pentru că i-a salvat viața. Pe 3 ianuarie 1990 era primul român care ateriza la Viena într-un avion-ambulanță. Își amintește și azi cele trei săptămâni de coșmar petrecute la spitalul de ortopedie din Timișoara: ”Cu benzină eram dezinfectați pe picior. Cu benzină, cu vată. și prindea cu penseta și tăia, pe viu, carnea care era infectată”.
Atunci avea 24 de ani și un curaj nebun. Azi are 48 și nu s-a schimbat: ”Pentru țara pe care-o iubesc mi-am pierdut piciorul și chiar mai este încă unul dacă e nevoie îl pun la bătaie și pe ăsta. Nu, nu mi-a părut rău, că dacă-mi părea rău rămâneam şi eu acasă şi îmi vedeam de treburi. Trebuia să facă cineva şi asta”
Dupa 24 de ani ar vrea ca tinerii să știe că pentru libertatea lor de astăzi, atât de firească și de banală, Generația Revoluției și-a dat viața.
reporter: Cristian Citre
operator: Andrei Marina
editor web: Călin Țenche
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
