Zilele acestea, în timp ce căutam printre documente, postări, texte, fotografii, pentru raportul privind activitatea parlamentară, m-am lăsat absorbit de istoria ultimilor ani. Ajunsesem la două filmulețe din 2018, unul de pe 10 august și altul de pe 11 august.
În cele câteva minute de video de pe 10 august, filmate la începutul după-amiezii, apare un grup de entuziaști, toți nerăbdători să se întâlnească cu oameni din Diaspora care le împărtășesc idealurile, viziunea despre România, nemulțumirile, temerile. Nu apare nimic din tristețea represiunii din acea seară. Însă, în cel de pe 11 august văd oameni determinați să nu lase uitată încă o nedreptate, încă o agresiune nepedepsită din partea statului.
În zilele acelea s-a produs un miracol. Nu pe 10, ci pe 11 august.
Puțini sunt cei care i-au acordat importanța cuvenită. După șocul de pe 10, după scenele de groază cu gaze, bastoane, scuturi, tunuri cu apă, șarje ale poliției călare, oameni fără suflare sau răniți de grenadele lacrimogene, adunarea de pe 11 august a părut oarecum anostă. Nimeni rănit, nicio salvare sau mașină de poliție în plină acțiune. O demonstrație «de rutină», așa cum au fost multe altele în ultimii ani.
Pentru mine, însă, lucrurile au arătat altfel. Pentru că fac o comparație cu ce s-a întâmplat în urmă cu 20 de ani, pe 13-15 iunie 1990.
Secvența de atunci a fost, până la un punct, similară: pretextul regizat, cu auto-incendierea unui autobuz al milițienilor, invocarea unei lovituri de stat care ar necesita intervenție în forță. Transformarea victimelor în agresori și invers. Apoi, violența adevărată, barbaria așa-zișilor mineri.
Dar, pe 16 iunie 1990 nu s-a mai întâmplat nimic. Nimic public. Nicio manifestație. S-au întâmplat multe la nivel personal. O generație întreagă de absolvenți de facultate și-a pus întrebarea dacă mai e cazul să rămână în România. Foarte mulți au plecat după câteva luni. Eu încă eram în facultate, student în anul doi. Atunci, a fost momentul când mi-am spus că România e pierdută, că ar trebui să plec și eu.
Pesimism peste tot. Dezolare. Sentimentul unei țări pierdute. Atunci, am intrat în lungă iarnă a iliescianismului securisto-fesenist care ne-a dat înapoi, ne-a dat brânci pe scări către o subdezvoltare patronată de hoție, de corupție, de incompetență. Atunci, a început să se ridice unul dintre cele mai mari valuri de migrație din istoria modernă. Se dădea startul unuia dintre cele mai șocante exemple de golire a unei țări. Un val care, din păcate, încă nu s-a oprit. Sunt milioane de români care trăiesc și muncesc «afară» și pentru câteva milioane dintre ei sunt slabe șanse să se mai întoarcă, să se restabilească în România.
După 10 august 2018 a existat, însă, un 11 august 2018. În Piața Victoriei și în marile orașe din țară, zeci de mii de români au arătat că nu le este frică, au ieșit în stradă și au arătat solidaritate cu Diaspora, cu cei atacați de jandarmi cu o seară înainte. Au arătat curaj si, cel mai important, au arătat optimism.
Iunie 1990 a dat semnalul plecării. În mod paradoxal, cred că august 2018 a pus sâmburele tendinței inverse. Atunci, am ajuns la un milion de semnături pentru Fără Penali în Funcții Publice, zeci de mii veniseră de la diasporeni.
Acum, după doi ani, se încearcă îngroparea «cazului 10 august», așa cum a fost îngropată și confirmarea adevărului privind Mineriada din iunie '90. Dar, ce nu se poate îngropa sau ascunde este faptul că românii din Diaspora sunt hotărâți să transforme România, indiferent de atenția care li se acordă de către autorități. Un exemplu puternic este implicarea diasporenilor în alegerile locale. Prin programul «Diaspora Candidează Local», susținut de USR PLUS, câteva sute de români din afara țării s-au implicat în cursa electorală în multe județe și o parte sunt acum candidați la consilii și primării. Alte sute au început să ajute candidați din orașele din care provin. Sunt oameni care s-au săturat să plângă departe de țară și care vor să pună umărul direct la transformarea ei, începând cu comunitățile de unde provin, stradă cu stradă.
A murit speranța PSD și a acoliților, a tuturor celor care hulesc Diaspora și își doresc ca toți românii «recalcitranți» să plece și să nu se mai întoarcă.
Primul lucru pe care l-am avut în gând la intrarea în Parlament a fost să ajut românii din Diaspora să aibă și să își exercite puterea politică pe care ei o merită, și pe care România o merită. Cele aproape un milion de voturi de la alegerile prezidențiale, de anul trecut, reprezintă un jalon important. Implicarea Diasporei în alegerile locale la fel. La alegerile parlamentare, Diaspora poate înclina balanța, cu exemplul unei prezențe masive, cu o susținere masivă a votului din țară.
După 20 de ani, valul se poate întoarce. 11 august 2018 a dat semnalul.
