REPORTAJ în Cisiordania. Școală în deșert

Prima săptămână de vacanță m-a găsit anul acesta într-unul dintre cele mai cunoscute sate de beduini, în centrul Cisiordaniei, la vreo 20 de km de Ierusalim. Khan al Ahmar a ajuns în presa din toată lumea, după o lungă bătălie în instanță cu guvernul israelian care a încearcat în repetate rânduri să îl dărâme. Decizia instanței ar putea fi pusă în aplicare până la sfârșitul acestui an, după alegerile legislative din toamnă.  

Satul e un dâmb acoperit cu pietre și nisip iar din loc in loc bucăți de tablă, carton presat, șipci, țiglă și plasă de sârmă sunt puse laolaltă și fac adăposturi pentru oameni și animale. La intrarea în sat, pe stânga, e un copac imens înflorit. Sub crengile încărcate de flori roșii, paște o capră și se joacă în liniște niște copii.

Ceva mai încolo, flutură steagul Brazilei. Amintire, probabil, de la voluntari din toate țările care au trecut pe aici și au adus tot felul de ajutoare – de la materiale de construcții la haine, jucării și mâncare. Beduinii spun că toate sunt confiscate de autoritățile israeliene care nu le dau voie să păstreze nimic.

O ceată zgomotoasă de copii răsare de niciunde, întinde repede o masă pliantă pe care o acoperă cu păpuși de cârpă, 50 shekeli bucata. Șefa lor pare să fie Asma. Îmi spune că are 10 ani. Sau, poate, 12. Nu se alintă, doar că nu e foarte sigură de numere în engleză. E înaltă, poartă un hijab grena cu lame și zâmbește larg, cu încrederea celui obișnuit să fie ascultat. O întreb dacă îi place la școală. Îi place. Și când o să crească mare vrea să fie dentist. Deocamdată nu știe cuvântul în engleză, așa că îmi arată dinții cu degetul și, cu gesturi largi, îmi explică ce face un stomatolog. 

Școala din Khan al Ahmar a fost ridicată în 2009 și e făcută din chirpici și caciucuri vechi. Și asta nu numai pentru că beduinii sunt obișnuiți să folosească tot ce au și să protejeze lumea în care trăiesc. Satul e situat în ceea ce se numește aria C, sub controlul militar al autorităților israeliene care nu le permit beduinilor să ridice construcții cu ziduri de ciment mai groase de 10 cm. Așa că oamenii au găsit un arhitect italian care s-a inspirat din construcțiile ecologice din America Latină și a făcut școala cu materialele pe care le aveau la îndemână: lut și anvelope uzate. Până atunci, copiii beduinilor ajungeau foarte greu la școală pentru că trebuiau să străbată pe jos distanțe foarte mari. 

În jur de 200 de copii vin si din satele din jur să învețe în Khan al Ahmar, iar, seara, de 4 ori pe săptămână in bancile joase se asează cuminti și bâtrânii satului care vor să învețe să scrie și să citească. Tot aici, o dată pe săptămână, vine un medic voluntar. 

Curtea e acoperită cu mochetă verzuie, așa cum sunt terenurile de sport betonate ale multor școli din România. Pereții sunt vopsiți în culori vesele, cu înscrisuri și steaguri palestiniene alături de personaje din desenele animate. Un minion hlizit pare că se uită la sărăcia lucie din jur.

Copiii fac cursuri în sat până la ceea ce în sistemul românesc este gimnaziul. Manualele sunt oferite de Autoritatea Palestiniană care emite și diplomele de studii. O parte dintre profesori, cei palestinieni vin din Ramallah, capitala administrativă a Palestinei și din Betleem. Voluntari din Italia, Franța, Marea Britanie, Danemarca sau Finlanda vin și ei și predau diverse materii, de la limbi străine, la filozofie. 

Odată terminat gimnaziul, o parte dintre băieți mai merg la școală, în orașele din apropiere. Fetele, nu. Satul e lângă o autostradă foarte circulată și nicio mașină nu ar opri să ducă o fată până în oraș. Liderul beduinilor din Khan al Ahmar îmi spune că încearcă de mai mulți ani să obținută un autocar din donații, și nu a reușit. De altfel, în praful gros din sat se văd doar urme de capre și de papuci. La intrare strălucește un camion pick-up Isuzu roșu. Ar fi al unui prieten al căpeteniei beduinilor care mai vine din când în când în vizită. Mașina pare destul de nouă și le-a luat ochii copiilor care tot încearcă să-și vândă păpușile de cârpă. 

Nada, o fetiță care îmi zice că are 7 ani, se învârte pe lângă ea și-mi spune că visul ei, când o să fie mare, este să aibă și ea o mașină mare. Și ar mai vrea și să fie profesoară de engleză, așa cum e profesoara ei favorită care vine să predea aici din Ramallah. Face ore bune pe drum, nu pentru că distanțele sunt mari, ci pentru că restricțiile impuse de autoritățile israeliene palestinienilor înseamnă controale și rute separate care fac drumurile mai lungi decât sunt. Sunt două căi sa intri in sat: oprești mașina pe autostrada foarte circulată care leagă Iersalimul de Marea Moartă și traversezi printre mașini sau ieși de pe autostradă, pe niște cărări desfundate și prăfuite și treci prin tunelul de scurgere pe care e construită șoseaua de mare viteză. 

Palestinienii sunt foarte mândri că au o populație tânără, care știe carte. Educația pentru ei e foarte importantă, în ciuda obstacolelor de tot felul. Potrivit datelor UNICEF pentru 2018, 95,4% dintre copiii palestinieni merg la școală în ciclul primar. Pe măsură ce copiii cresc, accesul la educație devine mai dificil. Mai puțin de jumătate dintre ei termină o facultate. Rata șomajului în rândul tinerilor în Cisiordania este de 40% și depășește 60% în Fâșia Gaza (mai multe statistici, și aici).

Peste „drum” de școală, un generator hârâie infernal. E partea „administrativă” a satului. O terasă acoperită cu prelate, cu covoare pe jos și perne moi pe bănci servește de loc de întâlnire și de discuții cu grupuri de jurnaliști, activiști și voluntari care ajung aici.

Eid abu Khamis este activist și se prezintă drept purtătorul de cuvânt al beduinilor Jahalin din Khan Al Ahmar. Oamenii au ajuns în zonă în anii 50, după ce au fost alungați din deșertul Negev. Satul nu are acte de propietate asupra locului pe care și-au ridicate corturile, colibele și școala. Așa cum este tradiția tribului, pământul e împrumutat de la o altă comunitate. Argument pentru autoritățile israeliene să le ceară să plece. Doar că multe voci recunosc că este aproape imposibil ca palestinienii să obțină orice fel de autorizații de construcție. Beduinii spun și că sunt înconjurați de colonii israeliene și sunt singurul obstacol ca întreaga zonă să fie ocupată de coloniști. Abu Khamis insistă că beduinilor nu le trebuie decât apă, iarbă, să-și crească animalele și un loc unde să-și vândă produsele și animalele. Sunt oameni ai deșertului și nu suportă uși încuiate și ferestre închise. Iar mutarea ar însemna să renunțe la viața lor, să fie „mai puțin beduini”.

La plecare, autocarul își face greu drum printre caprele și oile pe care le mână un băiat care nu pare să aibă mai mult de 12 ani. Te uiți la el și nu poți să nu te gândești că viitorul lui, de beduin în primul rând, dar și de școlar, e ca potecile pe care le străbate măgarul pe care-l călărește pe pietrele ascuțite ale deșertului: cu multe capcane.