Penitenţa Theresei May

Tornada Brexit pare inevitabilă. Toate eforturile Theresei May de a mai obține încă o concesie, încă o favoare de la Bruxelles pentru a domoli furtuna de la Westminster atârnă acum de o promisiune cât se poate de politicoasă, dar la fel de efemeră privind o dată exactă pentru startul negocierilor post-Brexit, în loc de una limită pentru interimatul de la granița irlandeză. Un artificiu atât de subțire, încât Bruxelles-ul a avertizat că săptămâna viitoare va anunța planul UE pentru un Brexit dur. Fără acord. Ca și când tornada va lovi fără avertizare meteo.

Cu asta se întoarce Theresa May la Londra.

Momentul de respiro până la reluarea votului pe acord în ianuarie ne va demonstra dacă doamna May mai are puterea de a supraviețui în cea mai toxică atmosferă postbelică din regat.

În toată această săptămână a patimilor, altceva mi-a atras însă atenția. Filmul zilei de 12 decembrie, când chiar conservatorii doamnei May au fost la un pas de linșarea ei politică. M-a fascinat mereu stilul acesta "british", pentru aerul său de turnir, de cavalerism, chiar și atunci când confruntările politice erau în mod evident nemiloase. "Vă mulțumesc că mi-ați lansat această provocare, am onoarea să vă răspund". O artă a competiției, chiar a confruntării, care se bazează pe reguli adânc înrădăcinate în mentalul britanic și care par să reziste și presiunii uriașe a Brexitului. 

În dimineața zilei în care unii dintre colegii săi se pregăteau să-i pună pielea în băț, în cel mai elegant mod posibil, Theresa May a spus câteva lucruri fundamentale pentru o clasă politică stabilă. "Sunt membru al partidului conservator de peste 40 de ani", a spus doamna May. "Și în acest timp am fost activist, consilier, deputat, ministru și premier." Evident, și președinte de partid. Asta înseamnă carieră politică, avans din treaptă în treaptă, în ani, nu de pe o zi pe alta, formare continuă, nu aventurism, clientelism și amatorism, nu apariții de niciunde pe liste electorale.

Stabilitatea și aș zice stoicismul și capacitatea de luptă a clasei politice britanice pleacă de la acest parcurs obligatoriu pentru orice politician. La fel cum se întâmpla în Roma antică. Și cum se întâmplă și acum și în alte democrații stabile, în care un Trump sau un Macron sunt excepții meteorice.

În Camera Comunelor sunt 650 de deputați și dacă îi iei la bani mărunți vei observa cum au muncit ca niște furnicuțe pentru locul din parlament. Pe scurt, dacă vrei să ajungi premier sau ministru, mai întâi trebuie să fii relevant la nivel național, în primul rând pentru electorat, abia după aceea pentru bisericuțele din partid.

Ca să fii relevant la nivel național, trebuie să contezi mai întâi la nivel local. Să te cunoască alegătorii, să fi ocupat sau să fi câștigat posturi prin ceea ce ai promis și ai și făcut. Dacă asculți declarațiile politicienilor britanici nu  poți rata expresia "în circumscripția mea". Totul se învârte în jurul acestui pivot. Nu-i reprezinți în primul rând pe alegătorii tăi direcți, nu reprezinți de fapt pe nimeni.

Când un politician britanic spune că în circumscripția lui nu va admite x ori y lucru, nu înseamnă că-și însușește pe persoană fizică fieful electoral, și poate face doar ce-i trece prin cap, fără să dea socoteală nimănui, cu excepția șefului de partid, cum vedem adesea la noi. Înseamnă că își asumă faptul că un grup de oameni i-a încredințat un mandat și el trebuie să le dea socoteală pentru asta în permanență, altfel nu-l va mai alege nimeni.

Exact asta a spus și Theresa May după ce a supraviețuit votului de neîncredere din propriul partid. Oamenii au anumite așteptări de la noi, ei ne-au trimis aici, iar noi suntem datori să le îndeplinim aceste așteptări pentru că așa am promis. Altfel... Înaintea votului, când nimeni nu știa cât de șifonată ar putea ieși doamna premier din această provocare, BBC a mers exact în circumscripția în care Theresa May este aleasă de vreo două decenii.

A considerat necesar ca milioane de britanici să afle ceva, orice, despre Theresa May, direct de la oamenii care o știu poate de o viață. Theresa May o fi premier, dar înainte de toate este reprezentantul alegătorilor ei direcți. Semn clar că declarațiile politicienilor au un corespondent real. Și pentru presă, și pentru public contează această legătură directă dintre ales și alegători, singura care îi conferă de fapt legitimitate unui politician în cadrul unei democrații autentice.

Faptul că însuși prim-ministrul nu poate scăpa de această legătură directă care îl raportează pe politician la prima lui bază electorală de-a lungul întregii sale cariere dovedește cât de importantă este păstrarea legăturii cu alegătorii, dar și să ai un cazier politic curat, fără fantome care să te bântuie la fiecare scrutin. Asta arată că toate segmentele societății britanice - politicieni, corp electoral, mass media - funcționează în aceeași logică a responsabilității. Că politicienii cred în ea, contează mai puțin. Important este că acționează în această logică, altfel zboară negreșit în anonimat.

Pe de altă parte, dacă Theresa May pierdea bătalia cu rebelii (căci războiul abia dacă a luat o pauză), conservatorii porneau la alegerea altui lider în timp ce ea asigura guvernarea.

Cum? Doritorii își anunțau candidatura și după ce treceau prin mai multe voturi eliminatorii, rămâneau doar doi. Fără congrese sforăitoare, enervante și costisitoare, rezervate campaniei electorale, membrii partidului își votau preferatul direct din, ați ghicit, circumscripția în care locuiesc. Prin poștă. Da. Ca și când ar fi trimis o felicitare, exact așa trimiteau și votul. Simplu și eficient.

Acest tip de implicare la orice nivel, dar și faptul că fiecare om și fiecare vot contează și merită respectat, conferă sistemului stabilitate și forță, iar liderului rezultat - încredere, credibilitate.

Nu e nimeni naiv încât să nu vadă că la fel ca în orice partid, și la conservatorii sau laburiștii britanici există grupări în sânul aceleiași formațiuni și că totul este o negociere și o competiție permanentă pentru influență și putere. Deosebirea vine din modul în care se raportează toți la vot. Și la omul din spatele lui.

Vă închipuiți cum ar suna la Westminster derapaje de genul "mai lăsați-ne cu poporul"?