Un semnal de nota 10
„După 10 ani de intruziune politică în şcoală credem că este momentul pentru reprofesionalizarea managementului şcolar”. Sub o formă sau alta, această frază s-a regăsit în ultimele două decenii pe buzele tuturor cetăţenilor cu minim bun simţ, sideraţi de nivelul pe care politizarea l-a atins în zonele de decizie ale şcolii româneşti.
Din fericire, însă, de data asta fraza nu a mai fost rostită doar de vreun analist, jurnalist sau părinte supărat, ci chiar de ministrul de Educaţiei, Mircea Dumitru. Mai mult decât atât, oficialul guvernamental nu s-a rezumat la o constatare, ci a anunţat o intenţie şi un start programat a fi dat în perioada imediat următoare. Iată continuarea, în cuvintele ministrului Mircea Dumitru: „În luna octombrie vom organiza concursuri de directori pentru toate unităţile de învăţământ, de la grădiniţă la liceu. Vom trimite observatori care să se asigure de desfăşurarea în condiţii de intransigenţă şi corectitudine a acestor concursuri”.
După ştiinţa mea, de la predecesorul său, Daniel Funeriu, încoace niciun alt ministru în afara lui Mircea Dumitru nu a mai ieşit la rampă cu o iniţiativă atât de „neprietenoasă” după standardele grupurilor de interese politico-economice din acest domeniu.
Grupuri care de dragul profitului reciproc de pe urma căpuşării pe palier economic şi electoral a sistemului de învăţământ, au scos din şcoală cel mai de preţ lucru pe care aceasta din urmă îl putea oferi societăţii: deschiderea drumului spre performanţă.
Schema logică e foarte simplă: nu poţi avea tineri orientaţi spre performanţă dacă cei plătiţi să-i înveţe CE şi CUM se simt ei înşişi straniu în preajma acestui concept/obiectiv. După cum absurd este ca, în condiţiile în care în eşaloanele superioare – directori, inspectori, funcţionari din minister – acţionează discreţionar şi strict în virtutea unor cutume şi înţelegeri subterane cu substrat politic, să emiţi pretenţia ca, în ansamblul său, corpul profesoral de la catedră să se ghideze după criterii de performanţă teoretice şi să furnizeze servicii optime. În fine, un cutremur care să zgâlţâie sistemul în zonele de vârf nu ar fi posibil fără un semnal şi o intervenţie directă de la înălţimea ministrului de resort şi, foarte important din perspectiva randamentului, nu fără o decizie politică asumată chiar mai sus, la nivel de Guvern.
Dată fiind profunzimea pe care politizarea a atins-o în teritoriu – ea curge practic de la inspectoratul judeţean şi până la şcoala din ultimul sat - e greu de estimat în ce măsură operaţiunea demarată de ministrul Mircea Dumitru se va încheia cu succes.
E limpede, însă, că va fi un foarte interesant test de rezistenţă şi, în aceeaşi măsură, de coeziune pentru actualul Guvern. Totodată, vom avea ocazia să evaluăm în ce măsură o structură guvernamentală centrală, management
precum Ministerul Educaţiei, va fi capabilă să păstreze control total pe acest proces de evaluare (se derulează la nivel naţional, iar ideea va fi întâmpinată în zonele vizate cu ostilitate).
E drept că acest exerciţiu de curăţenie strategică nu va însemna şi evaporarea tuturor problemelor care, pe fond, ţin evoluţia educaţiei naţionale în parametri care nu îi oferă o perspectivă. În schimb, iniţiativa are o valoare de semnal căruia rar i-ai putea găsi echivalent în mandatele celorlalţi miniştri. Iar acest lucru ar trebui să îi încurajeze în primul rând pe acei dascăli care doresc să îşi facă meseria în mod onest, care se simţeau sufocaţi de dictatura bunului plac, care sufereau în primul rând de pe urma faptului că într-un asemenea mediu nu îşi puteau creiona măcar conturul unui plan de carieră.
Ministrul vine şi pleacă. Dacă din interior, de la nivelul firului ierbii, oamenii nu vor începe să-şi apere zi de zi profesia, măsurile de curăţenie luate azi de un ministru dispus să lupte cu sistemul vor fi şterse rapid de următorul cu un apetit mai redus spre aşa ceva. Aşa au sfârşit câteva dintre ideile bune din mandatul fostului ministru Funeriu.
