Am stat pe gânduri dacă să folosesc o expresie din limba engleză referitoare la știință economică, dismal science – ce vine din secolul XIX, mai ales din raționamente malthusiene, ce puneau în contrast dinamica demografică cu resurse naturale limitate (o tema reluată de Clubul de la Roma). Fiindcă acea denumire poate fi văzută ca forțată, că nu are sens să fie comparată civilizația științifică-tehnologică actuală cu perioada în care avea loc revoluția industrială în Marea Britanie; că o lume descrisă în romanele cenușii ale lui Charles Dickens nu poate fi comparată cu lumea modernă, care a însemnat ieșirea multor cetățeni din afară Europei și a continentului nord-american din sărăcie abjectă.
Pe de altă parte, sentimente și aspirații, mulțumiri vs. insatisfacții ale oamenilor, au izvor principal în viața lor, în relații sociale și economice în care sunt implicați, în modul în care puterea publică acoperă nevoi de bază –ce se raportează la necesități derivate din situații concrete actuale. Iar tehnologii avansate nu automat duc la mai bine pentru toți. Telefoane smart în buzunarele multora nu înseamnă prin definiție acces la civilizație, șanse egale. Iar exemple de acest fel pot continua.
Știința economică nu poate rezolva multe…
Ce s-a întâmplat în unele domenii în lume, în ultime două decenii, poate induce perceperea științei economice că dismal science, că o știință a tristeții, a dezamăgirilor. Atât că interpretare a mersului societății, cât și că predicție și terapie –apropos de remarcă reginei Elisabeta a ÎI a că economișții nu au fost capabili să anticipeze criză financiară globală.
Știri rele sunt numeroase, chiar dacă nu puțini oameni consumă din plin produse și servicii ce definesc modernitatea, caută să trăiască normal în pofida unor evenimente rele; viață culturală este bogată, competiții sportive se desfășoară, oamenii călătoresc peste granițe chiar întâmpinând restricții, televiziuni abundă în emisiuni de divertisment, etc. Și ceea ce importă foarte mult, mari și mici bucurii de familie ocupă viață omului; cum se întâmplă și cu necazuri. În același timp, “nouă revoluție industrială” parcă a ieșit din dezbaterea publică că soluție atotcuprinzătoare la mari probleme.
Este o prostie să învinovățești știința economică pentru calamități, dezastre naturale, pentru evenimente ce nu întră în sfera acțiunii omului, sau, între altele, pentru acțiuni nesăbuite ale unor oameni politici, pentru conflicte inter-etnice, inter-religioase, conflicte armate. Economia nici nu este o știință exactă, chiar dacă este considerată regina a științelor sociale. Și în permanentă a fost brăzdată de lupte de idei, de controverse. Poți arată însă cu degetul acolo unde practici de management, de intervenție de urgență, nu sunt adecvate, din varii motive, inclusiv diin ignorarea datelor științifice (ex: când se neagă schimbările climatice, sau pandemii). Iar știință economică, idei ce guvernează în anumite perioade (paradigme dominante) pot stă la originea unor eșecuri în politici publice –cum s-a întâmplat în domeniul financiar, cu dereglementare orbească, chiar dacă adesea se invocă inevitabilitatea ciclurilor financiare, cu alternanțe de avant și prăbușire (boom and bust).
O perioadă presărată cu șocuri mari
Șocul crizei financiare globale, pandemia, criza energiei, efectele schimbărilor climatice și, nu în cele din urmă, războiul din Ucraina, au zguduit arii mari ale economiei mondiale și se concretizează în inflație înalta persistența (cu nivele namaintalnite de la criză țițeiului de acum mai bine de patru decenii), o redresare economică post-lockdown tot mai fragilă, dereglări în lanțuri de aprovizionare (ce sporesc inflația), regionalizare de fluxuri comerciale și economice ce măresc costuri de producție, intrare în prim plan a considerentelor de securitate economică și militară și care influențează funcționarea economiilor.
Criză globalizării a început cu ani buni înainte de pandemie și de invadarea Ucrainei. “The world is flat” a lui Thomas Friedman s-a dovedit o naivitate, cum au fost și alte reflecții pripite (precum “The end of history”, a lui Francis Fukuyama). Ascensiunea Chinei în ultimele decenii a bipolarizat (unii ar spune multipolarizat) economia mondială. SUA au văzut că supremația lor industrială și tehnologică este amenințată de progresul economic/industrial rapid al gigantului populational din Asia. Totodată, în acei ani s-au adâncit fisuri în țesuturi sociale și economice și s-a conturat o confruntare între modelul liberal și cel illiberal/autocrat --că arhetipuri de guvernanță publică.
Războiul din Ucraina a raliat țările democratice într-o confruntare ce prefigurează un nou război rece în Europa și în alte regiuni ale globului; tendința de formare de blocuri economice și comerciale se va accentua probabil. Pledoaria lui Janet Yellen, Secretar al Trezoreriei SUA, de resurecție, într-o varianta nouă, a acordurilor de la Bretton Woods, edificate pe valori și principii ale lumii libere, merge în această direcție. Implicațiile vor fi numeroase, cu strat și substrat economic, strategic și geopolitic. Deja se vorbește despre pierderea “dividendului păcii”, care a însemnat reducerea cheltuielilor militare (că pondere în PIB) după al doilea război mondial și după căderea Zidului Berlinului. Inferență este că bugetele naționale vor alocă mai mult pentru apărare, securitate, se vor restructura. Europenii nu mai vor putea fi free-riders în raport cu SUA în cadrul NATO. Economii vor capătă trăsături, fie și camuflate, că în stare de mare urgență, de război; deja pandemia a obligat la măsuri extreme sui generis. Țări europene, între care și România, au anunțat cheltuieli de apărare crescute. Iar planul european de redresare, NGEU, va fi probabil reexaminat prin prisma nevoilor legate de securitatea energetică și militară.
De ce creșterea PIB nu se simte totuși pentru mulți…
Este legitimă o întrebare: de ce mulți cetățeni nu au văzut (nu văd) o ameliorare a standardului de viață atunci când dinamică PIB este ascendentă – că înainte de pandemie, sau în 2021 (anul redresării)? Sunt persoane pentru care economia poate apare că o “știință a tristeții”, ce aduce prevalent știri rele --în corespondență fiind politici economice ce par anchilozate, mult suboptime. Fiindcă, mai cu seama începând cu 2021, inflație în creștere, venituri reale diminuate, șocuri adverse precum cel al prețurilor la energie, etc. anemiaza discursul privind redresarea economică, sau creșterea economică. Este de pus la socoteală aici ceea ce poate fi numit “efectul Puțîn” (implicațiile multiple ale invadării Ucrainei), dar analiză trebuie să fie mai adâncă.
Sunt câteva aspecte de notat că posibile explicății la întrebarea de mai sus și care privesc nu numai ultimii ani; după criză financiară izbucnită în 2008 se spunea de altfel că perspectiva se încețoșează pentru generațiile ce vin. Astfel, în lume se constată, desigur cu diferențe între țări:
- schimbările climatice se văd în înmulțirea de evenimente mai mult sau mai puțîn extreme, care reclamă intervenție publică pentru limitarea stricăciunilor; această intervenție consumă resurse ce ar fi fost alocate pentru alte utilizări (nevoi presante)
- criză financiară globală a lăsat sechele majore –între care datorii publice și private crescute;
- efecte distributionale intense și care se văd în îngustarea clasei mijlocii, în creșterea inegalităților;
- societăți mai divizate și în care se alimentează o alunecare politică către extreme;
- abuzuri de poziție dominantă pe piețe, inclusiv “optimizări fiscale”ale unor companii mari (internaționale) care privează statele lumii de venituri bugetare importante;
- șocul energetic foarte puternic, ce exprimă o creștere masivă a prețului relativ al energiei și care face viață mai scumpă pentru majoritatea cetățenilor. Câștigă numai țările care sunt exportatori neți de energie.
- situația este și mai complicată dacă introducem în ecuație prețuri ale materiilor prime de baza (dintre care unele sunt “geopolitizate”), la alimentele de baza;
- riscuri sistemice neconvenționale în proliferare, între care cele cibernetice și cele care au izvor în piețe financiare nebancare (inclusiv criptoactive);
- economiile emergente, care nu emit moneda de rezervă și care au datorii publice mari sunt mai vulnerabile, iar corecțiile unor dezechilibre sunt mai dureroase;
- PIB-ul potențial este afectat negativ de șocuri adverse iar creșterea economică potențială este erodată;
- stocul de capital uman este erodat de șocuri adverse;
- inteligență artificială (AI) poate accentua dislocări/înlocuiri de forță de muncă și polarizare de venituri.
- neclarități statistice (inclusiv privind inflația –ce este simțită în funcție de coșuri de consum diferite ale diverselor categorii de persoane) și ale modului în care se măsoară standarde de viață;
Alegeri foarte complicate în politica economică --spectrul stagflației
Politică economică pare adesea copleșită de situații parcă fără ieșire. Numeroși oameni politici ezită să afirme cu voce tare așa ceva. Nici nu prea au cum deoarece sunt la putere pentru a rezolva treburi publice. În plus, ei trebuie să insufle încredere. Dar ceva întotdeauna se poate face, chiar dacă nu în mod spectaculos; se pot atenua dureri pentru cetățenii mai vulnerabili și se pot limita stricăciuni, chiar pe un trend de deteriorare a situației de ansamblu. Iar sinceritatea poate ajută. Contează deci mult alegerile făcute și dacă există o perspectiva de inversare a unei tendințe negative -- dacă se dau oamenilor speranțe.
În crize acute, alegerile sunt adesea de tipul: între rău și mai rău. Acesta este contextul care explică apariția programelor QE în politică monetară (achiziție de active financiare guvernamentale și private). Reforme în sistemul de intermediere financiară, care fusese deraiat de proliferarea activelor toxice și leverage excesiv, de neglijarea riscurilor sistemice, este de judecat din această perspectiva. Pandemia a obligat la o suspendare temporară de reguli fiscale pentru a se evita colapsul economiilor. Dar au crescut iar datorii publice și private, s-au accentuat deficite structurale. Sunt stări ale finanțelor publice care nu sunt sustenabile mai ales având în vedere că politici monetare se întăresc. O inflație foarte înalta poate ajută execuții bugetare pentru un timp limitat, dar nu poate fi o rezolvare definitivă, credibilă. Oricum, se discuta despre regândirea regulilor fiscale în UE.
Acum se cere guvernelor și băncilor centrale să lupte cu inflația, să o reducă rapid. Este misiune quasi imposibilă pe termen imediat. Cei care susțîn rate real pozitive “mâine”, nu știu ce vorbesc…Ce ar fi, de exemplu, dacă Fed și BCE ar duce subit rată de baza la 8-9%, iar BNR la peste 14%? Este drept însă că băncile centrale au subestimat impactul dereglărilor provocate de pandemie și de criză energetică; se vorbea costant despre temporaritatea inflației înalte. Iar invadarea Ucrainei, cu toate reverberațiile, a dat multe calcule, evaluări, peste cap.
Șocul inflaționist din ultima perioada este esențialmente pe partea ofertei și nu este generat strict de emisiunea monetară masivă de după 2008 –adică de QE. Dacă o logică monetaristă simplistă ar fi valabilă ar fi trebuit să avem acum inflație mult mai mare (că să nu zic hiperinflație) având în vedere că, de pildă, baza monetară în SUA a crescut de peste șapte ori după izbucnirea crizei financiare --de la cca. 840 miliarde USD în iunie 2008 la cca. 6,2 trilioane USD în martie 2022. Și acum stocul mult crescut de moneda de baza (cash și rezerve ale băncilor comerciale deținute la Fed) este însoțit de preferință înalta pentru lichiditate ( velocitatea banilor a scăzut mult) și fiindcă piețele financiare operează cu multe sincope. Este adevărat însă că Fed ar fi putut să fie mai alertă în reducerea operațiunilor sale neconvenționale (QE), iar stimulii fiscali (guvernamentali) să fie mai mici. Creșterea explozivă a bazei monetare după 2008 poate fi observată și în bilanțul BCE, cel al Băncii Angliei, cel al băncii centrale a Elveției, etc.
În economie este cunoscut un indicator al “nefericirii” (misery index), ce aduce laolaltă rată inflației cu cea a șomajului. Se poate merge mai departe cu descrierea unor relații (trade-offs) în preajma unor praguri extrem de delicate, când a lupta contra inflației înalte poate cauza o recesiune profundă –este ceea ce s-a întâmplat în SUA după șocurile prețului țițeiului, acum mai bine de patru decenii.
Combinația stagnare economică/recesiune și inflație înalta a revenit că obsesie pentru bancheri centrali și guverne. Lumea reală este a “echilibrelor multiple”, care pot fi relativ bune, sau foarte precare. Dar tratamente magice guvernele și băncile centrale nu au, întrucât cauzele situației grave din prezent sunt de ordin structural. Aceste cauze s-au acumulat în timp și au origine în asimetria între ieșirea și intrarea pe piețe (exit și entry), cu alocare mai puțîn bună a resurselor –ceea ce Jaime Caruana, șef al Băncii Reglementelor Internaționale, semnala în 2014, în prociclicitatea unor măsuri, în neglijarea politicilor structurale, ignorarea efectelor nefaste ale schimbărilor climatice, într-o globalizare neînfrânată, etc. Războiul din Ucraina este parte a constelației de cauze, care face și mai complicate, exacerbează, dileme și trade-off-uri pentru guverne și bănci centrale.
O situație fără precedent
Avem de-a face cu o situație fără precedent (suită de crize mari), care va testa foarte sever stabilitatea socială și economică din numeroase țări. Unde există mai multă incluziune, solidaritate, transparență, finanțe publice mai solide, respect față de lege (stat de drept) și de reguli, progres tehnologic intens (ce depinde de instituții) și competiție onestă pe piețe, există șanse mai bune de a răzbate cu costuri mai mici.
Că abordare de politică publică, adecvată nu este contrapunerea unor alternative de genul: soluție individuală/individualistă, care să însemne fiecare pentru sine, iar restul nu contează; sau o rezolvare centralizatoare/administrativă prin excelență. În perioade de vitregie mare (că în pandemie), mai multă intervenție publică este necesară pentru a asigura bunuri publice esențiale pentru funcționarea societății, pentru a evita dezagregarea socială, haosul. Dar, totodată, trebuie să fie aparate valorile și condițiile ce permit unei societăți libere să fiinteze, cu spiritul civic și cel întreprinzător necesar vitalității economice și inovației. Dar nu este simplu de optimizat, de calibrat politici. Măsuri concrete privesc situații concrete. Însă aceste măsuri depind de funcționarea democrației, de opțiuni care nu pot fi impuse în mod discreționar, în mod constant, de guverne; societățile mai divizate pot ușor cunoaște tensiuni puternice și derapaje periculoase.
Privind România, este o constatare că așa cum se cuvine să se facă cât se poate de mult pentru a înlesni inovația și afaceri corecte, statul de drept, nu mai puțîn trebuie să se încerce asigurarea de bunuri publice de baza în volum adecvat. Cu cca. 26% din PIB venituri fiscale (inclusiv contribuții de asigurare), statul român este la coadă clasamentului UE; este un stat cu resurse puțîn spus firave, un stat slab (ce se vede și în funcționarea instituțiilor). Creșterea veniturilor fiscale/bugetare a devenit o problema de securitate economică națională.
Trebuie să cheltuim cu chibzuință banii publici, să reușim să capitalizăm la maximum PNRR (devenit o cauza națională, un instrument de lupta contra crizelor). Să valorificăm resursele energetice pe care le avem și să dezvoltăm agrobusiness-ul –securitatea energetică și securitatea alimentară sunt implicate. Să încercăm să ajutăm pe cei mai vulnerabili (întrucât nu are sens să fie asistată toată populația).
Trebuie să realizăm consolidarea bugetară în câțiva ani. România nu are (încă!) o datorie publică mare –dar care a trecut de 50% din PIB în februarie, a.c,( de la cca 35% la finele lui 2019). Deficite mari (structurale și primare), deficite externe mari, nu pot fi susținute la nesfârșit. Chiar în vremuri de mare vitregie piețele financiare discriminează, penalizează. Această se vede în costul finanțărilor pe piețe. A miza numai pe inflație (inflation tax) și reduceri de cheltuieli în a efectua o corecție bugetară de peste 4% din PIB (de la deficit ESA de puțîn peste 7% în 2021 la cca 3% în 2024/2025) nu este fezabil dacă judecăm situația în mod amplu. Având în vedere provocările actuale și cele viitoare o creștere a veniturilor fiscale este absolut necesară.
Gânduri finale
Știință economică poate ajută decizii de interes public prin algoritmi de raționalitate, asumand că nu este tributară fundamentalismelor, unor simple lozinci. Practici de afaceri sunt și vor fi obligate să se adapteze la condiții de criză de durata, guvernanță publică va fi un exercițiu prelungit de gestionare a crizelor –cu dezideratul de crește robustețea/reziliența sistemelor, mari și mici. Dar miracole nu sunt posibile, iar știință economică nu poate fi alchimie.
Winston Churchill este cunoscut și pentru declarația să din 13 mai 1940, că nu poate promite altceva decât “blood, toil, tears and sweat” --pornind de la anvergură provocării pentru Regatul Unit în confruntarea cu mașînă de război nazistă. El a parafrazat atunci pe Theodore Roosevelt și Giuseppe Garibaldi care, în alte momente istorice, se adresaseră concetățenilor cu cuvinte de încurajare. Există în asemenea vorbe un îndemn la răbdare și credință că vremuri mai bune vor veni, că merită să luptăm pentru libertate, demnitate umană.
Este de înțeles apelul multor oameni la ajutor –ceea ce face parte din natură umană, dar să și găsim tărie interioară, fiecare dintre noi, pentru a sprijini un efort colectiv. Acest efort privește treburile din fiecare țară cât și sprijinirea unei ordini internaționale care să nu fie dominată de arbitrariu, de agresiuni ale celor mai puternici militar, care să se bizuie pe reguli de drept internațional.
Știință economică și practică economică au cicluri proprii, învață mai mult sau mai puțîn din erori, sunt în relație cu mersul ideilor în societate; aceste cicluri depind de și influențează evoluția societății, iar pesimism poate alterna, sau coexistă, cu optimism în etosul social și cultural, în spiritul vremurilor.
