Salvarea lui Oprea şi înfierarea lui Cioloş. Cine a fost de fapt ţinta

Cum se mai aliniază astrele în politica românească!

Luni, în Parlamentul României, s-au consumat două episoade-gemene, două momente desprinse din acelaşi trunchi, s-a dat timpul cu un an înapoi şi ni s-a reamintit că uitarea este invariabil sinonimă cu rătăcirea hibernală pe drumuri înfundate.

Avertismentul cu manta dat premierului

În ciuda aspectului formal, de dezbatere, dat iniţial de PSD şi Liviu Dragnea invitaţiei făcute premierului Dacian Cioloş de a prezenta situaţia economică a României în faţa aleşilor, în esenţă nu de dezbateri fusese vreo clipă vorba în mintea lor.

Liviu&Friends au pregătit momentul pentru cu totul altceva. L-au conceput ca pe o demonstraţie de forţă la adresa guvernului tehnocrat, au amenajat scena pentru un soi de execuţie în direct (căci în mare măsură evenimentul a fost transmis la TV), au condus ostilităţile în sensul ducerii în derizoriu a termenului „tehnocrat” şi a conceptului care îl încarnează.

În esenţă, cel mai mare partid de după PCR a ţinut să îi arate celui pe care îl percepe drept cel mai mare inamic al său pe termen mediu, premierului Dacian Cioloş aşadar, că puterea reală, cu toate sincopele înregistrate până acum de penali în exercitarea ei, nu va fi cedată uşor.

De fapt, ni s-a dat tuturor de înţeles că înfrângerile în reprize suferite începând cu vara lui 2012 şi mai cu seamă cele la care a contribuit ratarea preşedinţiei de către Victor Ponta, în noiembrie 2014, sunt în continuare percepute la nivelul PSD şi al aliaţilor săi de pripas, precum ALDE, drept pierderi circumstanţiale. Dar şi că paşii înapoi făcuţi în mod voluntar, în acest interval, au fost de fapt cedări tactice, suficiente în zilele mai proaste, necesare în planificarea zilelor bune.

Ceea ce înseamnă că lupta continuă în aceiaşi termeni, că obiectivele strategice au rămas neschimbate din 2012 şi 2014.

PSD putea recurge la o gamă largă de coregrafii pentru a-şi promova mesajul iliescianist, de tipul „nu ne vindem ţara”, putea găsi formule infinit mai atrăgătoare decât tribuna Parlamentului pentru a promite pomeni peste pomeni şi a acuza guvernul în exerciţiu, oricare ar fi fost el, de lipsă de omenie, lipsă de performanţe, incompetenţă crasă, înţelegeri cu terţi care ar dezavantaja ţara. Şi în vremea lui Năstase, şi în mandatul lui Ponta, şi acum, când la butoane stă Liviu Dragnea, PSD a demonstrat că dispune deopotrivă de bani şi de consultanţa adecvată pentru a pune în operă asemenea exerciţii de manipulare a electoratului captiv.

Doar că nu de aşa ceva a fost nevoie de data asta.

Miza lor azi (căci de o simplă răfuială nu a fost niciodată vorba) este aceea de a-l timora pe Cioloş, iar prin ricoşeu de a timora acea parte a societăţii pe care mafia de pe orbita PSD o consideră vinovată de dezastrul înregistrat la prezidenţiale, de sprijinul acordat luptei anticorupţie, în general, de păcatul de a se împotrivi modernizării ţării.

Motivul real nu ţine doar de faptul că Dacian Cioloş nu este unul de-al lor, ci de simbolistica asociată tot mai mult premierului, o simbolistică la baza căreia stă conjunctura specială în care fostul comisar european a ajuns la Palatul Victoria.

Social-democraţii au dat în repetate rânduri dovadă că îi roade nespus acest coşmar, că prin instalarea Guvernului Cioloş s-a întâmplat ceea ce era de neconceput: acea parte a societăţii pe care PSD nu o controlează şi care, totodată, se arată şi foarte exigentă cu celelalte forţe politice, inclusiv cu PNL, a reuşit la sfârşitul lui 2015 să influenzeţe, mai mult ca oricând în ultimii 25 de ani, actul de guvernare.

Pe de o parte, prin catalizarea schimbării de guvern, iar pe de alta prin impulsionarea introducerii unei anumite etichete, a adoptării unui anumit cod de conduită la nivelul celor vremelnic instalaţi la Palatul Victoria.

Luni, Liviu Dragnea a spus-o franc şi de la tribuna Parlamentului: „Am plecat de la guvernare pentru că am fost forţaţi să o facem. Am fost scoşi de la guvernare într-o manieră nedemocratică. Preşedintele Iohannis, protectorul dumneavoastră a înlocuit un guvern desemnat de popor cu <<guvernul meu>>, un guvern pretins independent”.

DNA, pe plan secund în votul din cazul Gigină

Celălalt moment consumat ieri a fost salvarea lui Gabriel Oprea, un nou abuz făcut de parlamentari în raport cu o putere în stat, aceeaşi ca de obicei, justiţia.

Refuzul atât de categoric al aleşilor de a încuviinţa începerea urmării penale împotriva lui Oprea, pentru ucidere în culpă în dosarul morţii poliţistului Bogdan Gigină, va rămâne în istorie. Însă în cazul de faţă faptul de a pune beţe în roate chiar şi unei anchete menite să elucideze circumstanţele în care un om şi-a pierdut viaţa depăşeşte doar aparent orice putere de înţelegere.

Spun aparent întrucât votul de luni poate fi totuşi descifrat dacă îl ataşăm aceleiaşi logici de care pomeneam mai sus, când despicam rostul aducerii în Parlament a premierului Cioloş.

Cazul Gigină a fost momentul zero al prăbuşirii lui Gabriel Oprea.

Emoţia pe care a stârnit-o la acel moment şi care se aşternea pe un fundal deja încărcat de scandalul votului din diaspora, a contribuit substanţial la ieşirea la suprafaţă a unei atmosfere de profundă revoltă.

După cum bine ştim, totul a explodat pe fondul incendiului din clubul Colectiv. Abuzurile Guvernului Ponta din timpul alegerilor din noiembrie 2014, coroborate cu cele două tragedii din octombrie 2015 au generat, în plan politic, efecte în cascadă, au măturat un guvern, au dus la instalarea unuia pe care niciciun partid nu şi l-a dorit cu adevărat, dar pe care toţi s-au văzut nevoiţi să-l accepte - unii 100% de frică, alţii dintr-un amestec de teamă şi pură neputinţă.

Logica ariciului a salvat atunci politicul, iar intrarea pe pilot automat, prin guvernarea tehnocrată, a fost acceptată şi de partide, şi de partea activă a societăţii. Cei dintâi, în virtutea unui obiectiv meschin, pe termen scurt – asigurarea unui paratrăsnet pe timpul furtunii şi aşteptarea cu calm a zilelor însorite. Cei din urmă, în virtutea unui obiectiv pe termen lung - în condiţiile în care deşi se aspira la o schimbare de profunzime a modelului politic şi de guvernare, oamenii au înţeles că lucrurile nu pot fi schimbate peste noapte, iar etapele intermediare şi soluţiile-tampon nu pot fi, practic, ocolite.

La nivelul partidelor, resemnarea, vedem deja de câteva luni, nu a durat mult.

Apropierea alegerilor generale este percepută, în primul rând la nivelul PSD şi ALDE, drept o ultimă şansă de a inhiba deschiderea actului de guvernare spre nevoile reale ale societăţii şi, propriu-zis, spre societate.

Privind din această perspectivă, refuzul parlamentarilor de a încuviinţa urmărirea penală a lui Gabriel Oprea în cazul Gigină este mai degrabă un semnal de luptă împotriva părţii active a societăţii. Împotriva celor care vor modernizarea instituţiilor, a spaţiului public, iar prin asta ruperea definitivă a României de moştenirea FSN, de anii lui Iliescu, Năstase şi Ponta, de hazardul moral în care politicieni cu dosare penale şi condamnări la activ dau ora exactă unei ţări pe care abandonarea tuturor principiilor o vor costa falimentul pe toate liniile.

Ca atare, îndrăznesc de data asta să pun rămăşag că scutul în jurul lui Gabriel Oprea a avut în primul rând această conotaţie, iar în plan secund, sigur, trebuie interpretat ca o lovitură, încă una, dată DNA.

A treia capcană

Necorelarea celor două episoade petrecute luni în Parlament ar fi o eroare.

Acum aproape un an, aceiaşi politicieni care azi şterg pe jos cu guvernarea tehnocrată, cu diaspora activă, cu memoria poliţistului Bogdan Gigină şi cea a zecilor de victime din clubul Colectiv, făceau sluj în faţa unei societăţi înfuriate şi a unui preşedinte care, înţelegând bine momentul, începuse să-i plimbe la consultări.

Victor Ponta şi-a dat demisia de la Palatul Victoria într-un moment de disperare amestecată cu teamă, Liviu Dragnea a renunţat o vreme la gândul guvernării tot într-un asemenea moment, Gabriel Oprea nu s-a mai plimbat cu coaloane oficiale şi apoi a dispărut din prim-plan în condiţii similare.

Azi, îi vedem din nou îndrăzneţi, ca şi cum ghemuiţi ca aricii nu erau ei, ci alţii, acum mai puţin de un an.

La fel ca Iliescu şi ca părinţii spirituali şi ideologici ai acestuia, Liviu&Friends mizează totul pe uitare.

Din nou, tentaţia de a rescrie istoria şi a perverti viitorul i-a „mobilizat exemplar”. În 2014 şi în 2015 au căzut în groapa săpată altuia.

Cum va fi oare în 2016?