Prieteni şi duşmani, cu mâna în buzunarul lui Tăriceanu. Moneda cu care se fac marile tranzacţii

Scutul parlamentar de care pot avea parte aleşii atunci când procurorii cer Parlamentului încuviinţarea începerii urmăririi penale în dosarele de mare corupţie a fost tot timpul unul din indicatorii rupturii majore dintre aleşi şi alegători, dintre clasa politică şi societate. Iar falia s-a adâncit pe măsură ce societatea civilă s-a rezumat la a constata şi a se indigna, iar politicienii au interpretat această atitudine ca un cec în alb pentru a acţiona.

În ciuda evidenţelor, figuri publice care au ocupat funcţii de prim rang în statul român cenzurează cu încăpăţânare (a se citi din interes) realitatea, recurgând în argumentare la tot felul de artificii. Unii, precum Adrian Năstase în 2011, merg până într-acolo încât să nege existenţa acestui scut invizibil, dar atât de eficient, numit imunitate a aleşilor în faţa procurorilor.

Îi trădează însă nervozitatea din exprimare: "Sunt aproape opt ani, de când diverşi idioţi continuă să vorbească despre imunitatea parlamentarilor pentru fapte penale (...) Întrebarea este cum să ridici ceva care nu mai există. Nici măcar cu Viagra nu cred că se mai poate obţine un astfel de rezultat", spunea Năstase la un moment dat, iar dacă vorbele sale vi se par cumva pestriţe, nu uitaţi că tema "corupţiei" l-a împins, nu o dată, pe fostul premier să recurgă la o retorică cu conţinut "explicit", aşadar interzis minorilor. Probabil nu întâmplător. 

Din fericire, Adrian Năstase a fost până la urmă redus la stadiul de fantomă politică. Din nefericire, ca-n poveştile cu Hidra, în politica românească se tot întâmplă ca după retezarea unui cap să apară în loc mai multe. 

Scena politică actuală e rodul acestei dinamici, la baza căreia stă, printre altele, problema nerezolvată pe deplin a imunităţii parlamentare.

Atât timp cât o anumită categorie din societate ştie din start că urmările faptelor penale sunt, în ceea ce o priveşte cel puţin, "negociabile", nu e dificil de anticipat ce comportament tinde să prevaleze printre norocoşii care populează o asemenea bulă.

Iar bula parlamentarilor e cu adevărat interesantă.

Până să fie puse pe butuci DNA şi ANI, bilanţurile arătau îngrozitor.

De exemplu, anul 2015 a fost unul grăitor. Numai în acele 12 luni numărul aleşilor condamnaţi, trimişi în judecată sau cercetaţi penal s-a ridicat la 43. După cum arăta un material publicat de Digi24.ro la vremea respectivă, "toate aceste cazuri se adaugă altor zeci, existente din anii anteriori, dar și numeroaselor cazuri de incompatibilitate sau conflict de interese constatate de ANI fără a fi sesizați procurorii". 

Nu cred că există vreo ramură în ţara asta în care procentul celor certaţi cu legea să atingă un asemenea nivel. Dar nici nu există vreo ramură în România în care cei care comit infracţiuni sau sunt suspectaţi de aşa ceva să aibă atâtea privilegii când vine vorba de suportarea rigorilor legii.

Şi nici nu putea fi altfel, în condiţiile în care cei care pot schimba lucrurile din temelie sunt tocmai beneficiarii stării de fapt. Iar aici, trebuie s-o recunoaştem, presiunea publică pentru a tăia răul din rădăcină a fost constant modestă spre inexistentă.

Fără stimuli puternici din exterior, parlamentarii nu vor face niciodată un pas înainte spre "modernizarea" atitudinii Parlamentului în raport cu procurorii. Motivele sunt multiple.

Cel mai vizibil ţine de faptul că imunitatea parlamentară fie îi fereşte de arestul preventiv, fie are darul de a tergiversa ancheta penală (uneori parţial, alteori integral, în funcţie de rolul respectivului în ansamblul afacerii şi de numărul protagoniştilor). 

Dar mai mult decât atât, ridicarea sau blocarea ridicării imunităţii parlamentare la cererea organelor de anchetă reprezintă un important instrument politic. De el se pot folosi fie un lider politic (în răfuieli interne sau externe), fie un partid, fie o întreagă coaliţie.

Cu o asemenea rangă în mână, altfel se stă la masa negocierilor.

S-a recurs la ea de multe ori în politica românească, ai cărei actori au avut ce învăţa din lecţiile pe care le pot oferi ţări cu democraţii "avansate", precum Turcia, Rusia şi altele în care despotul luminat foloseşte Parlamentul ca toporişcă, parafă, ori amândouă la un loc.

Zilele astea, Călin Popescu Tăriceanu, pe care procurorii vor să îl ancheteze pentru o mită de 800.000 de dolari, trăieşte probabil binefacerile schizoide ale sistemului la perpetuarea căruia a pus umărul.

Spre deosebire de românul de rând, boierul Tăriceanu reuşeşte de câteva săptămâni să ţină la distanţă sigură mâna lungă a justiţiei.

Dar ca politician nu poate evita inevitabilul: se vede înghesuit ca într-o celulă de 2/2 mp. Marjele sale de manevră în relaţia cu partenerul de coaliţie, cu partenerii din familia europeană din care ALDE face parte şi în relaţie cu propriul său electorat s-au îngustat semnificativ, din moment ce situaţia sa juridică este acum la mâna prietenilor, dar mai ales a duşmanilor.

Altfel spus, în cazul său, libertatea poltică a dispărut cu mult înainte să-i fie clar dacă şi libertatea propriu-zisă îi este pusă în pericol.

Sigur că are posibilitatea de a ieşi singur din paradox, cerându-le parlamentarilor să respecte principiul separaţiei puterilor în stat şi să voteze rapid încuviinţarea solicitării DNA.

Dar asta e utopie, având în vedere priceperea lui Tăriceanu în arta ipocriziei.

În 2010, făcea câteva propuneri pe tema modernizării statului, între ele şi aceea ca preşedintele ţării să nu mai beneficieze de imunitate. Curată modernizare, am putea adăuga noi, în condiţiile în care şeful statului este politicianul cu cea mai mare legitimitate care derivă din exercitarea de către electorat a dreptului de vot. 

Apoi, în ianuarie 2017, comentând recomandările Raportului MCV de la data respectivă şi cu puţin înainte de adoptarea OUG 13, Călin Popescu Tăriceanu considera că ridicarea imunităţii parlamentare este totuşi justificată uneori. "Dacă este vorba de fapte de corupţie, da, nu ne putem opune, dar nu putem să punem în discuţie oportunitatea deciziilor politice. Ca atare, şi în trecut şi sunt convins că şi în viitor, de câte ori vor veni solicitări de ridicare a imunităţii pentru acuzaţii legate de decizii politice ale membrilor Guvernului, acestea vor fi respinse de Parlament". Acuma, depinde cum defineşti "corupţia", nu-i aşa?

Partea aceea cu "dacă este vorba de fapte de corupţie, da,.." a fost cel mai probabil o rătăcire a şefului Senatului. Până la urmă, esenţa gândirii sale în privinţa imunităţii parlamentare poate fi găsită în măsura luată cu doar câteva luni mai devreme, în toamna lui 2016. Atunci, chiar înainte de alegerile legislative, Tăriceanu le-a cerut parlamentarilor să nu se mai pronunţe pe nicio solicitare venită de la DNA întrucât vin alegerile şi nu vrea să fie influenţate.

Cu alte cuvinte, preşedintele Senatului, folosind site-ul Senatului, cerea îngheţarea mersului firesc al actului de justiţie cu speranţa şi, probabil, deja cu unele certitudini că vor veni vremuri mai bune pentru penalii de toate mărimile. Şi au venit!

Au venit pentru că Tăriceanu s-a aliat cu celălalt mare jucător din industria grea a imunităţii parlamentare, Liviu Dragnea, ale cărui poziţii pe tema asta au fost, să recunoaştem, mult mai antrenante decât ale partenerului care conduce ALDE.

În primul rând, să ne amintim ce spunea Dragnea în 2015: "Dacă vom reuşi până la urmă să votăm, aprobăm, modificarea Constituţiei, o să insist să scoatem imunitatea parlamentară de acolo. (...) Mie personal nu mi-e bine, îmi face rău fizic, să decid eu".

Apoi, să ne amintim că la momentul la care făcea această declaraţie, liderul PSD era perfect la curent cu faptul că în sertarele Parlamentului zăcea, deja de doi ani, un proiect de lege depus de liberali, menit să simplifice procedura în cazul solicitărilor care veneau de la DNA. Mecanismul prevăzut? În 48 de ore de la sesizarea sa de către procurori, Legislativul încuviinţează solicitările de ridicare a imunităţii, iar votul se dă la vedere, fără studierea de către aleşi a dosarelor, căci parlamentarii nu sunt magistraţi.

În toamna lui 2016, în toiul pregătirilor pentru câştigarea lagerilor parlamentare, liderul PSD a revenit asupra subiectului, menţinând ridicată miza, dar introducând o nuanţă, care avea de-a face cu nr. 1 în stat: "Dacă vreodată în ţara asta vom reuşi să ajungem la modificarea Constituţiei, eu o să propun eliminarea imunităţilor pentru toată lumea, inclusiv pentru preşedintele României. Ori toată lumea e sub lege, adică nimeni nu e deasupra legii, ori adoptăm şi alte modele care sunt în alte ţări".

După cum se ştie, la puţină vreme după această declaraţie, PSD a câştigat alegerile. Şi ce a făcut Dragnea? În loc să rezolve problema imunităţii parlamentare pentru parlamentarii penali, a extins privilegiile castei prin abuzarea de mecanismul în vigoare concomitent cu distrugerea legilor justiţiei şi a instituţiilor de aplicare a legii care s-au dovedit eficiente în lupta cu marea corupţie. Alături de Călin Popescu Tăriceanu.

Cel care azi, ca să scape de mâna DNA, trebuie să stea la mâna lui Dragnea, pentru că asta şi reprezintă imunitatea parlamentară în România: o criptomonedă. Unde "cripto", în cazul de faţă, vine de la criptocomunism...

Şi e 2018!