Nu doar gloanțele, obuzele sau rachetele ucid o populație, ci și măsurile administrative sau politice conștiente precum colectivizarea forțată, impusă cu strictețe și fără milă de regimul sovietic pe scară largă după ce Stalin și-a consolidat puterea deplină în URSS imediat după 1929. Confruntat cu rezistența țăranilor în fața eforturilor de a-și realiza obiectivele privind colectivizarea, regimul sovietic ia decizii drastice în privința unor comunități întregi, distruge sistematic pe toți cei mai înstăriți din zonele rurale într-o campanie de „deschiaburire”.
Într-o carte cutremurătoare, un cercetător de talie mondială precum Robert Conquest scria că „între 1932 și 1933, în Ucraina, regiunea Kuban și regiunile de pe Don și Volga, foametea „științific organizată” a lovit nu doar populația recalcitrantă sau rezistentă la colectivizare, ci întreaga populație, ducând la episoade apocaliptice, de teroare în masă, canibalism, epidemii. Numărul victimelor acestei sinistre campanii l-a depășit pe cel al morților din primul război mondial, în toate țările participante.”
Vorbim aici despre una dintre cele mai cutremurătoare catastrofe naționale a ucrainenilor, Holodomor – foametea de dimensiuni apocaliptice declanșată de Stalin în mod direct și conștient asupra unui popor întreg pentru a strivi ceea ce el numea „naționalismul ucrainean”. Din 1929 până în 1932 bolșevicii finalizaseră „deschiaburirea” și colectivizarea, cele două teribile operațiuni de strivit destine umane.
Însă în 1932-1933 liderii sovietici au generat teroarea prin foamete în Ucraina și regiunea Kuban prin metode precum impunerea unor cote excesiv de ridicate la grâne, confiscarea oricărei resurse alimentare și stoparea oricărui ajutor din exterior de a ajunge la cei înfometați. Această sinistră acțiune a fost dublată de un amplu atac asupra centrelor și liderilor culturali și intelectuali ucraineni, precum și asupra bisericilor ucrainene. Prin urmare, o acțiune deliberat planificată, nu poate fi vorba despre o foamete generată de cauze naturale.
Pierderile în vieți omenești au fost de ordinul a peste 10 milioane, conform unor estimări. Cifrele reale nu vor fi cunoscute niciodată pentru că autoritățile sovietice și NKVD nu doar că au șters urmele și datele acestei crime în masă, dar au și negat constant existența ei. Dramatismul acestor vremuri din Ucraina nu va putea fi redat niciodată cu adevărat, orice suflet curat a fost cutremurat de amploarea tragediei, iar scriitorul Boris Pasternak a fost atât de șocat de ceea ce a văzut în câteva sate încât un an întreg nu a mai putut să scrie nimic.
Probele aduse de istorici astăzi sunt imbatabile și ele oferă o imagine a genocidului: peste 850 de gropi comune, 3500 de probe documentare ale Guvernului și ale Partidului Comunist, 3200 de registre cu decese, 1730 de mărturii ale martorilor și victimelor actelor criminale ale regimului totalitar, 400 de documente ale Arhivei de Stat SSU, 735 de localități, ferme colective, consilii sătești și regiuni ale Ucrainei închise și isolate complet, documente de arhivă ale misiunilor diplomatice ale statelor străine și sute de fotografii terifiante. Toate demonstrează științific foametea artificială, de factură genocidală produsă de autoritățile staliniste asupra populației ucrainene.
Nu multe state au cunoscut teroarea sovietică, torturile, crimele, deciziile arbitrare care au mutilat destine, au rupt teritorii, au separat familii și comunități, au transformat orașele și satele în lagăre și au furat cantități inimaginabile din avuțiile naționale sau din patrimoniu. Jaful făcut de Uniunea Sovietică națiunilor din Estul Europei este incomensurabil, în termeni materiali, umani și de demnitate națională. România a fost una dintre aceste țări asupra cărora prigoana sovietică s-a năpustit. Începând cu invazia samavolnică a Basarabiei, în 1940, Uniunea Sovietică a început în 1944, cea mai lungă ocupație pe care a suportat-o țara noastră în ultimii 300 de ani. Ea s-a întins pe o perioadă de 14 ani, din 1944 până la retragerea Armatei Roșii în 1958. Peste un milion de soldați sovietici au contribuit la instaurarea unui regim de ocupație, ce avea să fie cu adevărat doborât în 1989.
De aceea, Parlamentul României face un pas decisiv, solidar și solemn, în a se alătura popoarelor democratice și curajoase, care prin reprezentanții lor naționali aleși, decid astfel să se solidarizeze și mai mult cu suferința, cu tragedia și cu dorința de libertate a Ucrainei. Prin recunoașterea Holodomorului, România trasează o nouă linie de demarcație cu trecutul și se angajează și mai mult în construirea unei narațiuni europene comune, care condamnă criminalii și onorează memoria victimelor regimurilor totalitare.
Ucrainenii se luptă pentru propria memorie, pentru dreptul de a-și plânge victimele acestui șoc istoric încă imposibil de cuprins de mintea umană sau de redat în cuvintele cele mai potrivite. Parlamentul ucrainean a votat din 2003 o rezoluție prin care foametea din 1932-1933 a fost declarată genocid organizat deliberat de autoritățile centrale sovietice împotriva națiunii ucrainene, iar ulterior guvernele și parlamentele mai multor țări au recunoscut oficial Holodomorul ca un act de genocid. Genocid împotriva poporului ucrainean.
România a condamnat cu toată fermitatea războiul declanșat de Rusia împotriva Ucrainei încă de la începutul acestuia, a acționat constant și coordonat alături de aliații săi occidentali pentru a sprijini poporul ucrainean, a respectat înțelegerile și a oferit ajutor părții ucrainene, românii și statul român s-au autodepășit și au acordat prompt tot sprijinul umanitar necesar refugiaților din țara vecină afectată de bombardamente.
Asistăm astăzi la crime împotriva umanității la granița României. Invazia ilegală, neprovocată, barbară și criminală a Federației Ruse în Ucraina a produs deja cel mai mare rapt teritorial și cea mai mare criză a refugiaților în Europa după al doilea război mondial. Peste 14 milioane de ucraineni au fost forțați să-și părăsească casele, iar atacurile sistematice, gropile comune și asasinatele au întors continentul în urmă cu 90 de ani. Distrugerea deliberată a infrastructurii energetice, a alimentării cu apă și gaz a Ucrainei are o țintă deliberată, de a înfometa, de provoca suferință și o moarte lentă a poporului Ucrainean și de a determina un exod în masă, fără precedent. Toate aceste metode ne demonstrează că Vladimir Putin și elita militară și politică de la Kremlin a reluat de fapt planul lui Stalin de a distruge națiunea ucraineană. Și acest lucru trebuie să provoace nu doar revolta, ci și solidaritatea umanității.
Astăzi, România mai face un pas în această direcție și intră în rândul statelor care recunoaște în mod oficial Holodomorul ca un genocid împotriva poporului ucrainean.
