O soluție „trei state” pentru Israel și Palestina?
LOS ANGELES – Obiectivul două state pentru două națiuni care să trăiască una lângă cealaltă în interiorul unor granițe sigure, a fost fundamentul procesului de pace israeliano-palestinian încă din1993, de la Acordurile de la Oslo. Însă acest principiu este acum mort și îngropat. Iar cel mai important motiv pentru acest lucru este că obiectivul existenței a două state nu mai corespunde cu faptele din teren.
Este adevărat că Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) susține încă soluția celor două state. Nu este interesată de nicio înțelegere temporară pe care, așa cum știm din experiență, coalițiile de dreapta din Israel le-ar putea extinde pe termen nedefinit prin folosirea unui proces de pace fără sfârșit ca scuză politică pentru continuarea ocupării și înființării de colonii pe teritoriul palestinian.
Însă pentru cel de-al doilea jucător cheie palestinian, Hamas, obiectivul statal este secundar față de asigurarea dominației Islamului în regiune. Refuzul său categoric de a accepta existența unui stat evreu pe pământul sacru al Palestinei exclude orice angajament sincer față de soluția două state.
În acest punct, poziția Hamas se aliniază perfect cu cea a guvernului actual de extremă dreapta, religios-naționalist, din Israel, care nu poate face concesiile necesare unei soluții cu două state fără să trădeze principiile ideologiei sale fundamentaliste. Guvernul Israelului își poate permite o înțelegere temporară dar nu și un acord de pace definitiv. În același mod, Hamas a flirtat cu ideea unui lung hudna (armistițiu) care să ducă în cele din urmă la pace cu „entitatea sionistă” (dar nu și la recunoașterea acesteia).
În ciuda unor poziții ale Israelului și Hamas care se suprapun, PLO - și mai ales guvernul Autorității Palestiniene (PA), condus de Președintele Mahmoud Abbas - este entitatea cu care Israelul colaborează în domeniul securității. Această cooperare este ultima linie de apărare a lui Abbas împotriva unei preluări din partea Hamas. În realitate, valul de atacuri efectuate de Hamas asupra țintelor israeliene din West Banks din ultimele luni au avut scopul slăbirii în continuare a controlului PLO din zonă, prin demascarea strategiei de colaborare a acesteia cu ocupantul.
În timp ce PA depinde în mare măsură de capacitatea Israelului de a-și menține puterea în West Bank, poziția sa față de Hamas este întărită de asemenea prin legitimarea sa internațională care îi asigură controlul asupra fondurilor donatorilor din restul lumii. Abbas, profitând de poziția sa, a impus în Gaza sancțiuni financiare aspre care au exacerbat consecințele umanitare deja severe ale blocadei Israelului.
Abbas pare să considere că un război total cu Israelul în Fâșia Gaza ar desființa controlul Hamas în regiune și i-ar forța pe aceștia să formeze un guvern unit cu PA. Însă fără îndoială că Hamas va privi un astfel de guvern ca pe o oportunitate de a acapara întreaga mișcare națională.
Dar această evoluție este extrem de improbabilă. În realitate, nu există multe argumente care să convingă Hamas să renunțe la capacitățile sale militare independente (care ar putea fi destul de puternice pentru a înfrunta Armata Israeliană) și cu atât mai puțin la dreptul de a le utiliza. Liderii Hamas speră probabil să poată imita modelul libanez în care Hezbollah menține o forță militară care ar putea în cele din urmă să fie deajuns pentru a obține autoritatea politică ultimă.
De asemenea, ei vor face tot ce le stă în putere pentru a evita cedarea controlului asupra Gaza care, sub autoritatea Hamas, funcționează ca un stat islamic sunnit independent, cu instituții guvernamentale, servicii publice și propria sa rețea de aliați regionali. Acești aliați - Hezbollah, Iran, Qatar și Turcia - reprezintă un model alternativ de „democrație” islamică și se opun statu-quo-ului regional (și unui PA pro-occidental care ajută la menținerea acestuia).
Din acest motiv, chiar dacă apără vehement cauza palestiniană, aceste puteri ori se opun ori nu sunt foarte entuziaste față de soluția a două state. Un acord de pace israeliano-palestinian potrivit liniilor trasate de Occidentul liberal ar corespunde legitimității regionale a Israelului și l-ar face un aliat cheie al regimurilor arabe conservatoare consolidate din regiune.
Deși niciuna dintre aceste puteri nu e prea prietenoasă cu Israelul, susținerea lor pentru Hamas este într-o anumită măsură în interesul guvernului Primului Ministru israelian Benyamin Netanyahu, iar Netanyahu știe acest lucru. De exemplu, Israelul a permis Qatarului să mențină funcțional statul din Gaza prin plățile făcute pentru salariile funcționarilor civili, subminând astfel strategia lui Abbas de opri plata acestora pentru a forța Hamas să adopte poziții mai conciliante.
Într-un sens mai larg, în timp ce guvernul Netanyahu a făcut tot ce se putea pentru slăbirea și umilirea PA, acesta a negociat respectuos cu Hamas, prin terți, schimburi de prizonieri și acțiuni de încetare a focului. Motivul este evident: un stat islamic fundamentalist condus de Hamas îi oferă Israelului pretextul decisiv pentru evitarea negocierilor de pace.
Având în vedere aceste dinamici complexe și contradictorii, există în acest moment trei „state” implicate în conflictul israeliano-palestinian: Hamas în Gaza, PA în West Bank și Israelul. Zidurile și gardurile ridicate de Israel pentru a se separa de Gaza și de mare parte din West Bank au ajutat la consolidarea acestei realități.
Conform Israelului, o mișcare națională care conține grupuri ideologice ireconciliabile nu va putea niciodată să obțină eliberarea; palestinienii vor trebui să aibă propria lor „Afacere Altalena”. În 1948, armata noului stat israelian, la ordinul Primului Ministru Ben-Gurion, a scufundat Altalena, o navă încărcată cu arme pentru Irgun, un grup paramilitar radical israelian. Irgun, condus de Menachem Begin, nu a ripostat, iar acest lucru a dus la încetarea confruntărilor violente dintre cele două tabere.
Dar fondatorul PLO, Yasser Arafat, se temea de spectrul unui acord cu Israelul care să dezbine și care ar fi putut să genereze un război civil palestinian, iar Abbas are astăzi aceeași poziție. Firește că, la fel ca Ben-Gurion, Abbas înțelege că un centru de comandă militară integrat care să implementeze o strategie unică este vital pentru crearea unui stat palestinian unificat. Dar Israelul, care a urmat atât de eficient strategia „dezbină și stăpânește”, nu a oferit nicio cale clară către o pace durabilă.
În acest context, un război civil palestinian ar fi echivalent cu o sinucidere națională - și un vis împlinit pentru guvernul de extremă dreapta din Israel. Astfel, soluția două state nu poate fi reanimată. În această poveste există acum trei tabere.
