Când am fost unul dintre cei care am susținut intrarea la guvernare alături de liberalii care se compromiseseră prin două guverne și doi premieri, m-am contrazis cu unii colegi care, în numele pragmatismului și invocând atitudinea iohannistă față de PSD, au spus că ar fi mai bine să ne ducem crucea opoziției și să așteptăm să se ducă dreapta și PNL unde a dus mutu' iapa și surdu' roata. Era simplu și tentant. Cei care am ales să mergem la guvernare am argumentat nevoia unei majorități care să poată face reforme, chiar sub un premier liberal și sub un președinte antipesedist, și să nu lăsăm România să intre în colaps. România a trecut peste crize, chiar dacă reforme structurale nu s-au făcut, acum însă a venit momentul rotației premierilor.
Cu sarcini destul de complicate, partea ultimă a guvernării, înainte de alegeri, moștenește sarcini mai dificile decât începutul de mandat. Nu aceasta este problema cea mai mare, ne așteptam la aceasta. Deranjantă este însă indicația care, se zice în presă, vine din partea Președintelui: în guvernul Ciolacu merge garda a doua, nivelul unu al leadershipului se ocupă de partid. Nu ar trebui să ne intereseze strategia liberalilor, până la urmă, fiecare pasăre pe limba ei piere, dar trebuie făcute câteva observații de interpretare a acestei situații.
Înseamnă, în primul rând, o formă de deresponsabilizare, o solidaritate parțială a partidului care a condus timp doi ani și jumătate România, prin 3 premieri și Președintele României și care declară cu mândrie că au adus bunăstare României. Poate există tentația naivă de a crede că, dacă vor sta pe margine liderii PNL, doar PSD ar putea face, singur, decontul guvernării. Nici vorbă, în criză oamenii nu fac distincții prea fine, guvernanții sunt acuzați în bloc. Nici ideea ca ar putea exista un moment oportun înainte de alegeri când liberalii ar putea să se retragă de la guvernare nu cred că este o alternativă viabilă, pentru că atunci PSD ar declanșa alegeri anticipate și nu văd prea bine partidul care se află și la finalul unui deceniu de președinție fără un proiect de societate promis și realizat.
În al doilea rând, a retrage liderii din guvern pentru a se ocupa de partid presupune că partidul este mai important decât România? Nu cred că asta au vrut să transmită partenerii noștri liberali, dar asta se vede. Sau, dacă nu este valabilă această ipoteză, atunci devine importantă alta: este leadershipul compromis ca imagine și competență si trebuie retras în spatele frontului? Un partid face politica cea mai eficientă și mai dătătoare de imagine în acțiunea politică guvernamentală. Acolo un partid arată ce poate, își profilează liderii și își fortifică legătura cu electoratul. Acolo arată pe cine reprezintă, dar și cum administrează sau cum pune în practică valorile pe care le clamează prin statut sau alte documente de partid.
În fine, un asemenea gest pare că este parte a atitudinii de dispreț suveran pe care Președintele României îl arată nu doar față de PSD, dar și pentru profesori sau chiar colaboratori, actuali sau foști. Din păcate, aceasta nu este un caz izolat, disprețul politic este una dintre atitudinile destul de răspândite în viața politică. în relația dintre competitori, dar chiar și în interiorul partidelor, între partenerii și membrii echipelor din același partid.
Disprețul pentru generațiile mai vechi din partid este aproape o regulă, foștii președinți sau secretari generali sunt eliminați fără scrupule.
Când un lider pierde alegerile, de multe ori, el trebuie să plece și din partid. Oameni veniți peste noapte, aduși în partid, devin Președinți și arată un dispreț suveran pentru tot ce s-a făcut până la ei. Când vine un guvern nou sau un ministru nou (în treizeci de ani, am trecut de treizeci de miniștri pentru domenii precum sănătatea sau educația), nu continuă proiecte, șterge cu buretele tot ce s-a făcut și de aceea România nu are niște priorități de dezvoltare urmărite măcar timp de un deceniu care să lase ceva în urmă. Un fel de complex al Meșterului Manole face ca disprețul pentru munca celorlalți să dărâme tot ce s-a construit înainte.
Disprețul nu este o atitudine doar pentru ceilalți, dar, de multe ori, ne lovim de disprețul față de valori. Valorile sau instituțiile, regulile, principiile sau Constituția sunt elemente mai puțin importante decât emoția de respingere a unui lider sau disprețul prezidențial.
Disprețul este distrugător pentru viața politică chiar dacă efectele lui nu pot fi cuantificate exact. Unii psihologi recenți sesizează importanța lui, chiar dacă psihologia clasică nu integrează această emoție printre emoțiile de bază.
Disprețul ucide solidaritatea minimă necesară în interiorul politicii, lasând doar interesele, nelegitime, de multe ori, sau rudeniile (atitudine tribală) să structureze echipe sau grupuri mai mari. Disprețul este una dintre atitudinile care duce la trădări și la migrație de la un partid la altul, la lipsa de încredere între oameni politici, la spargerea de coaliții și alianțe. Pană la urmă, această atitudine a liderilor mai mari sau mai mici creează marea discontinuitate și imposibilitatea de a ne aduna în jurul unui proiect de țară.
Însă mai este un efect distrugător care apare sub zodia disprețului: disprețul dinamitează stima de sine a celor care se simt disprețuiți și îi împinge la o mare singuratate și la frică. Oamenii politicii nu au curajul să facă reformele adevărate pentru că le este frică de alegeri, de electorat, de adversari, chiar de colegii de partid. Partidele și guvernele sunt populate de oameni singuri, care se simt izolatii și mereu amenințați, mereu hărțuiți și eliminați la timp de șefi pentru a nu deveni periculoși. În locul unei atitudini olimpiene și a unei nonșalanțe necesare atunci când îndeplinești o sarcină socială de mare responsabilitate, oamenii singuri ai politicii se leagă între ei doar prin disprețul reciproc și au parte doar de neîncrederea oamenilor și mai ales de un feedback pe care nu-l înțeleg, dar este evident: disprețul general al românilor.
Aș vrea ca oamenii politicii de azi să înțeleagă că băltim cu toții într-o mlaștină istorică care se împute tot mai mult pentru că fiecare dintre noi ne închidem în partide, în grupuri, în familii sau în triburi politice, în timp ce lumea din jurul nostru se transformă extrem de rapid. Depinde de noi dacă vom fi, împreună, actori ai transformării sau, fiecare separat, doar simpli spectatori pentru că nu înțelegem să participăm împreună la nașterea unui fluviu care să ducă spre undeva.
Iar România va ieși din băltire atunci când va avea primul Președinte care se va ridica deasupra acestei emoții distrugătoare și va înțelege sensul complex al termenului de sinergie ori măcar cea mai simplă descriere a efectului sinergic: combinarea energiilor poate să însemne mai mult decât suma părților.
