Elitele politice românești au o înclinație istorică spre oportunism. În anii 1930 ele au devenit peste noapte totalitariste și rasiste (antisemitismul exista, dar fără ifosele pseudoștiințifice ale lui Hitler) – pentru că ăsta era vântul care bătea dinspre Berlin. În 1944, când naziștii erau practic învinși, elitele noastre politice au întors armele și au devenit socialiste: vreme de o jumătate de secol au luptat împotriva „obscurantismului religios”. Aproape nimeni nu s-a opus ateismului nerod – nici măcar Biserica Ortodoxă n-a exagerat cu rezistența în fața capriciilor lui Ceaușescu. Legionarii au devenit peste noapte comuniști – și gata.
După 1989, moda s-a sucit. Neavând capacitatea de a interacționa cu oamenii simpli prin discurs și prin reușite economice, elitele politice s-au apucat să bată cruci și să ctitorească biserici. Vechii socialiști din garnitura lui Iliescu s-au smerit mai cu jenă la început; dar generația lui Dragnea n-a avut nicio rezervă să se dedulcească la un „Vrednic este!” în timp ce șutea banii copiilor săraci.
Că „ce poate să strice”? Efectul mimetic a devenit atât de puternic încât, la Referendumul pentru Familie, niciun partid mare nu a avut curaj să spună NU unei măsuri antieuropene, pe care o promova identic și Rusia lui Putin.
Liberalii au oferit, pasămite, libertatea de a decide propriilor membri: dar toată conducerea s-a înghesuit să promoveze familia tradițională și să voteze la două mâini pentru salvarea acesteia din ghearele pierzaniei. În partid a existat o interdicție informală pentru parlamentari să semneze orice inițiativă privind parteneriatul civil. Singurul partid care a avut curajul să înfrunte referendumul confiscat de Dragnea a fost USR, care s-a legitimat atunci ca voce liberală autentică și necesară pe scena politică românească.
Lecția Referendumului nu a fost însă înțeleasă de liberali, care au votat alături de PMP (vârful de lance al obscurantismului religios înainte de apoteoza AUR) o sumedenie de legi inepte și neconstituționale pentru blocarea educației sexuale în școli sau pentru interzicerea teoriilor de gen în universități (da, așa s-au gândit liberalii, că universitățile au dreptul să predea doar ideile agreate la partid).
Printr-o selecție atentă a cadrelor, în partid au mai rămas doar două tabere în luptă pentru putere: una național-religioasă și una conservatoare.
Pentru a obține sprijinul Ardealului și al grupărilor creștine în acest mandat de președinte PNL, Ludovic Orban a renunțat în mare măsură la impresionantul său trecut liberal, devenind un conservator pro-Referendumul pentru familie și anti-parteneriat civil. Pentru a-i îmbuna pe religioși, el a epurat discret, cu răbdare, zvâcnirile liberale și progresiste din partid. Iar acum a rămas singur în fața național-religioșilor, care îi cer capul și au mari șanse să preia puterea la alegerile din toamnă.
Toate aceste aventuri ideologice din cadrul PNL au o relevanță majoră în contextul în care, după vechiul lor obicei istoric, elitele românești au dus din nou servilismul și mimetismul până la ultimele sale consecințe.
Încurajate în ultimii ani de excesele trumpismului și ale iliberalismului maghiar și polonez, ele au reușit să subordoneze până și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării – o instituție gândită inițial ca for progresist – intereselor religioase.
Așa se face că CNCD a ajuns să impună amenzi pentru opinii cu caracter teologic și dogmatic, pedepsindu-l pe deputatul Iulian Bulai pentru o comparație între Fecioara Maria și o mamă purtătoare (mama purtătoare nefiind, în mod evident, o jignire).
Faptul că cetățenii României au ajuns să fie sancționați pentru că au păreri nepotrivite despre Biblie nu este însă pragul de jos pe care l-am atins în aceste zile. Pragul de jos a fost atins abia prin lipsa de reacție a celui sancționat aberant, precum și a liberalilor din PNL și USR, care girează acest for de vocație islamistă.
Creștinismul autentic nu este opresiv; vocația sa inchizitorială s-a manifestat numai atunci când el a fost utilizat politic de oportuniști. Tot acest extaz religios neîmblânzit care a cuprins în ultimii ani fiecare ungher al statului român nu este decât un triumf al conformismului stalinist din anii 1950 – doar că de sens opus. Și e jalnic că liberalismul românesc, aflat în criză identitară, lipsit de vlagă, lipsit de liberalism, nu i se poate opune.
Dacă mâine un partid ortodoxist va cere interzicerea avortului, după model polonez, și în România, mă tem că nu partidele „liberale” vor spune NU, ci – ca și în cazul Referendumului pentru Familie – tot societatea românească, mai smerită și cu mai mult bun simț decât elitele care trec de la marxism la conservatorism după cum cere moda.
