Ne deranjează. Și ce dacă?
Ne deranjează o sumedenie de lucruri în viața noastră de zi cu zi. Dar, nu reușim să vedem adevărata cauză a sărăciei care ne înconjoară și a umilințelor la care suntem supuși. Și nici nu ne dăm seama că putem schimba ceva.
Ne deranjează, chiar ne scoate din minți, faptul că suntem prost tratați când pășim în vreun spital. Când așteptăm, ținând în brațe copilul bolnav, ore întregi la ușa unui medic obosit, blazat sau, după caz, disprețuitor. Când băgăm mâna adânc în buzunar pentru a scoate bani ca părinții ori bunicii noștri să fie consultați cu ceva mai multă atenție sau să fie internați și tratați. Ne deranjează și înjurăm sistemul când suntem trimiși să plătim pentru orice analiză și pentru orice medicament. Pentru că, nu-i așa, sistemul este sub-finanțat, cadrele medicale sunt prost plătite, iar sănătatea a devenit un lux în România. Taxată, ca orice produs de lux, ca atare, lună de lună.
Banii se duc în gaura neagră a sistemului și, din când în când, mai aflăm ce s-a întâmplat cu ei. O „Vrăbi” a unui manager susținut politic, ca mai toți de altfel, și-a cumpărat bijuterii și s-a lăfăit pe coaste însorite din banii care ar fi trebuit să fie folosiți pentru a cumpăra medicamente bolnavilor și a dota spitalul. Un alt manager de spital, cu binecuvântarea aceluiași primar, a refuzat ca instituția pe care o conduce să fie controlată de experți străini, pe care-i mai și amenință prin intermediul avocaților, doar pentru a nu ieși la iveală informații despre cum a cheltuit banii primiți de la autoritățile locale și centrale. Alți șefi, de la un alt spital, au cumpărat echipamente la prețuri supraevaluate de la o firmă apropiată de un fost primar general.
Și exemplele pot continua la nesfârșit. Citim și ne enervăm. Fără a face mai departe legătura cu politicienii care i-au susținut, promovat și acoperit pe toți aceștia. Politicieni care, unii dintre ei, ne zâmbesc în continuare parșiv de pe ecranele televizoarele, promițându-ne doar lapte și miere dacă îi vom vota încă o dată.
Ne deranjează că, la grădiniță și la școală, copiii noștri sunt tratați cu indiferență sau, și mai rău, maltratați. Că învață în condiții de multe ori mizere și că trebuie să scoatem bani pentru materiale igienico-sanitare, rechizite și micile-mari atenții date cadrelor didactice. Dar, facem toate acestea din obișnuință, frică și resemnare. Obișnuința de a tăcea, deși ar trebui să ne apărăm drepturile noastre și ale copiilor noștri. Frica să nu fie tratați și mai prost copiii, dacă îndrăznim să ne opunem sistemului. Resemnarea că astfel de lucruri se întâmplă de mult timp și că ele nu pot fi schimbate. „În alte părți este și mai rău!”, ne place să ne spunem pentru a ne scuza lipsa de reacție.
Am înghițit și în privința învățământului românesc pilula „sistemul este sub-finanțat”. O fi, dar nu din vina noastră, cei care plătim, lună de lună, impozite și taxe. Tot din vina politicienilor. Ei au împărțit mereu banii și funcțiile în sistem. Ei folosesc autobuzul școlar în campanie și au grijă să taie panglici înainte de alegeri.
Ne deranjează și că nu avem drumuri pe care să circulăm, dar ne uităm indiferenți la cifrele cu multe zerouri care au fost date ca șpagă, cui trebuie, pentru ca lucrările să nu se termine niciodată. Sau, dacă se termină, să fie nevoie de reparații ample după doar câteva luni.
Ne deranjează și că orașele sunt poluate și murdare, că nu putem circula nici pe trotuare, nici pe străzi. Dar, ne este prea greu să căutăm adevărații responsabili. Este mai ușor să ne îmbulzim pentru a-l privi pe primar cum, sub lumina camerelor și a blitz-urilor, învârte în cazanul cu fasole și dă indicații câți mici să fie dați fiecăruia de pomană. „Maică, ăsta măcar ne dă ceva!” este constatarea superficială care ne mulțumește.
Și ne mai deranjează multe lucruri. Că stăm cu orele la cozi pentru a ne plăti taxele și impozitele sau pentru a obține o amărâtă de hârtie. Că funcționarul de la ghișeu ne tratează cu dispreț când îndrăznim să întrebăm de ce trebuie să plătim cutare sumă. „Sistemul așa dă, asta e” este răspunsul pe care îl înghițim și plecăm acasă.
Uităm însă că sistemul este format din oameni. Că el a fost creat și perfecționat pentru a satisface anumite interese. Ne complacem în sistem și ne auto-convingem că nu se poate schimba nimic. Pardon, că noi nu putem schimba nimic!
Ba chiar este bine, pentru confortul nostru psihic, ca după atâtea ore de muncă să ne izolăm în pătrățica noastră, să ne mulțumim cu pisicile și cățeii drăgălași de pe Facebook, cu o carte bună și o ieșire în oraș. „Nu mă interesează politica!” a devenit un refren tot mai la modă. Ca și cum am putea să facem cu adevărat abstracție de politică. Ca și cum dacă ignorăm noi politica, nu ne afectează faptele politicienilor. Ca și cum minciunile unora dintre ei, exersate îndelungat și șlefuite cât să ne ia ochii, ar schimba un fapt indubitabil: sunt atâtea lucruri care nu merg bine în România nu pentru că nu sunt bani, ci pentru că politicienii și clientela lor de partid i-au furat și continuă să-i fure! Fără scrupule, fără teamă!
Dacă vrem ca măcar unele din lucrurile de mai sus să nu mai existe, să nu le mai lăsăm moștenire copiilor noștri, trebuie să ne intereseze politica. Măcar din când în când, înainte de alegeri. Pe 11 decembrie, putem alege între politicieni cu ștate vechi și multe dosare penale și politicieni încă nepătați. Ba chiar, pentru prima dată, avem în ofertă și oameni care intră în politică după ce și-au construit cariere solide în diferite domenii. Avem de unde alege.
Să „irosim” o oră din timpul nostru prețios pentru a-i cunoaște pe cei care, după 11 decembrie încolo, vor forma guverne, vor face și desface legi, vor propune amnistii penale și fiscale, vor împărți bugete și funcții. Și să facem analiza sperând să nu ajugem acolo unde ne indica un anume politician condamnat la patru ani de închisoare: „Când o lege este încălcată de prea multă lume, înseamnă că legea trebuie schimbată. (...) Dacă toți suntem corupți, înseamnă că nimeni nu e corupt”.
Pentru cei indeciși încă există mai multe instrumente menite să-i ajute, AICI și AICI.
