Mai întâi, o observație legată de modul în care ne raportăm principial și emoțional la „disputa Bâstroe”: în anumite contexte istorice, „interesul național” este servit inteligent și durabil doar prin solidaritate cu un sistem de valori. Când Germania nazistă a început, în anul 1938, prin anexarea Austriei și dezmembrarea Cehoslovaciei, să pulverizeze relațiile internaționale și granițele europene, statele din regiune au avut mai degrabă tentația să reacționeze în logica „interesului național” („cum ne optimizăm noi, ca stat, poziția în actualul context de criză?”) decât să respingă cu orice preț, și chiar cu sacrificii de etapă, pretențiile agresorului. Același lucru s-a întâmplat – noi, românii, o știm foarte bine – și în contextul Pactului Ribbentrop-Molotov sau al Dictatului de la Viena. Rezultatul: statele dispuse să-și gândească mici câștiguri individuale în marja agresiunii naziste (și cam toată lumea, să fim sinceri, gândea în spirit naționalist în epocă) au devenit ulterior, în maxim patru-cinci ani, victime ale expansiunii celui de-al Treilea Reich.
Astăzi, puterea militară expansionistă este Rusia. Strategia conciliatoristă a fost încercată și în raport cu Vladimir Putin (Georgia, Crimeea) și ea a dus la un rezultat identic cu cel din 1939: o campanie nejustificată de anexare și distrugere. Amenințările lansate de Vladimir Putin încă de la finalul anului 2021 privind retragerea NATO din Estul Europei ne arată limpede că, fără rezistenței Ucrainei și fără existența NATO, toate statele din fostul lagăr sovietic ar putea fi vizate de agresiuni similare. Din acest motiv, solidaritatea cu Ucraina și aderența la valorile democrației și ale dreptului internațional nu sunt doar moduri de a fi moral, just, principial, ci – doar aparent paradoxal – de a-ți urma propriul interes național.
Dacă nu înțelegem asta, nu am analizat suficient strategia prin care Moscova și-a impus interesele expansioniste, în ultimele secole, în dauna tuturor vecinilor săi, prin vechea tehnică a divizării. Avalanșa de informații false, de manipulări și jumătăți de adevăr pe tema Bâstroe a putut fi monitorizată în sute de articole – apărute uneori pe site-uri marginale, abia ivite, și dezvoltate apoi chiar și de o parte din media națională. Această „erupție bine organizată” indică existența – cel puțin în momentul de debut al subiectului – unei campanii coordonate, care a apărut poate la timpul potrivit pentru unii, dar într-un moment complet nepotrivit pentru România și pentru lumea occidentală: comemorarea unui an de la începerea agresiunii din Ucraina.
Pentru cineva aflat în afara polemicii, pentru cineva care a privit cu detașare de arbitru întreaga dezbatere, soluția rațională și constructivă pentru toate taberele implicate (cu excepția Rusiei) părea relativ simplă: prin dialog direct, trasabil, susținut, ministerele transporturilor agreau măsurătorile potrivit unor parametri tehnici; se realizau măsurătorile; se analizau datele; în funcție de rezultat, se trecea la următorul pas. Dacă, în scenariul optimist, aveam dragare de întreținere, cazul se încheia fără un scandal public în zilele în care președintele Biden era la Kiev. Dacă, în scenariul pesimist, aveam dragare de adâncire, prin dialog cu partea ucraineană soluționam această chestiune plecând de la tratatele internaționale în domeniu.
Astăzi, după un efort de convingere concertat, suntem în situația în care ministerul de profil din Romania – cel care gestionează domeniul transporturilor – a anunțat că a cerut și a obținut lansarea măsurătorilor începând cu data de 15 martie. Suntem, altfel spus, abia în prima faza a solutionarii acestui caz – poate pentru că locul tehnicului a fost luat de „comunicare” și „emoțional”, context în care o serie teze false au reușit să se impună (fie și pentru scurt timp). Una din aceste teze spune că, prin consimțământul privind facilitarea transportului de cerealele pentru vecinul care face obiectul unei agresiuni militare, s-a oferit automat și un acord pentru dragare de adâncire. Este, în mod evident, o dezinformare: România nu și-a oferit niciodată, în niciun context, acordul explicit sau implicit pentru acest tip de dragaj; consimțământul oferit anul trecut pentru facilitarea tranzitului cerealelor – acordat în contextul unor demersuri internaționale umanitare sub egidă ONU pentru a evita inclusiv situații de foamete în Africa sau Orientul Mijlociu – s-a dat cu păstrarea strictă a poziției României: trebuie respectat dreptul international și trebuie prezervate obiectivele de mediu – ceea ce înseamnă NU pentru dragarea de adâncire.
O altă teză care nu a putut fi susținută: „Partea ucraineană nu ne lasă să măsurăm!”. Dovada în acest sens? Faptul că Ministerul Transporturilor a cerut de la bun început – și a obținut operativ din partea Ucrainei – începerea măsurătorilor cu data de 15 martie. Comunicatul ministerului implicat arată că „participanții au convenit ca partea română să înceapă măsurătorile pe brațul Chilia și canalul Bâstroe din data de 15 martie 2023. Aceștia se vor întâlni luni, 06 martie 2023, pentru a stabili detaliile planului de efectuare a măsurătorilor pe Brațul Chilia și pe Canalul Bâstroe, acestea fiind estimate să dureze 10 zile. Cele două părți au convenit că este cea mai bună soluție care să clarifice informațiile contradictorii pe tema dragării Canalului Bâstroe și a Brațului Chilia”.
O altă teză invoca o notificare făcută anul trecut – conform procedurii de evaluare de impact de mediu – vizând modernizarea portului Ismail, drept un anunț al părții ucrainene privind săpături pe ansamblul canalului; dar, pe de o parte, notificarea nu implică automat lansarea unui dragaj de adâncire, ci este doar o etapă inițială a procedurii Espoo; în al doilea rând, această notificare vizând un port (cu specificul său tehnic) nu implică sub nicio formă intenția de a adânci tot brațul Chilia, cum a susținut intepretarea neîntemeiată. În sfârșit, pentru a putea avea o concluzie obiectivă, asumată de ambele părți, ne trebuie un reper din trecut în funcție de care să se constate un eventual dragaj de adâncire. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o măsurătoare comună din anii anteriori. Ori, de la ultimele măsurători ale AFDJ (Administratia Fluviala a Dunarii de Jos) au trecut aproape două decenii (se întâmpla în 2005 – moment din care canalele au fost afectate de aluviuni care sunt specifice zonei).
Discuțiile tehnice pot fi extinse și complicate la nesfârșit. Mai importantă îmi pare, cum spuneam la început, atitudinea cu care le purtăm. Iar această atitudine e determinată și de modul în care definim „interesul național” în acest context istoric. Nu suntem, în acest moment și pe această speță, într-o logică de tip „sau – sau”. Putem să urmărim și sănătatea comorii de mediu din Deltă, și sprijinirea unui efort de apărare just al Ucrainei în fața unei invazii sângeroase, efort care asigură securitate inclusiv pentru România și Republica Moldova. Experiența din ultimul an ne arată că, în parcursul său eroic către Uniunea Europeană, Ucraina s-a comportant deja – în fața unui agresor irațional – ca un stat procedural și bine intenționat (în ciuda presiunii dramatice sub care acționează) – și nu avem niciun motiv să bănuim că ar proceda altfel în raport cu România, un partener care și-a dovedit categoric solidaritatea în această perioadă.
