Mai sunt populismul și naționalismul în ascensiune?
Mai este populismul în ascensiune? Această întrebare se va tot pune în următoarele două luni în alegerile din Israel, India, Indonezia, Filipine, Spania și Uniunea Europeană. Întrebarea este însă inadecvată pentru că adevărata competiție va fi între naționalism și internaționalism.
Este adevărat, polarizarea naționalist-internaționalist este utilizată chiar de populiști, în special de Președintele SUA Donald Trump, al cărui dispreț instinctiv la adresa reglementărilor și instituțiilor internaționale este evident de multă vreme. Însă acest aspect a fost exploatat și de politicienii mai moderați, inclusiv în cea mai multilaterală dintre instituții, Uniunea Europeană, care trece printr-o schimbare profundă în dinamica politicii sale interne.
Termenul populism descrie doar o tehnică de campanie electorală folosită de politicieni rebeli de toate culorile. Din acest motiv, forța sa de epitet politic s-a diminuat, mai ales în anii care au trecut de la referendumul pentru Brexit și alegerea lui Trump. Ajunși la putere, populiștii trebuie să guverneze pe placul alegătorilor sau să riște altfel să fie înfrânți la alegerile următoare.
Să luăm ca exemplu Mișcarea Cinci Stele (M5S), care a ajuns la putere în iunie 2018 ca partener în coaliția de guvernare din Italia, dar a pierdut de atunci o serie de alegeri regionale din cauza scăderii de popularitate. Însă acest declin nu reflectă dezamăgirea alegătorilor față de propunerile de politici populiste ale M5S. În definitiv, partidul a reușit să implementeze măsura sa de introducere unui venit minim pentru șomeri. Participarea M5S în coaliție a fost mai degrabă pusă în umbră de retorica puternic naționalistă a partenerului de guvernare de dreapta, Liga Nordului.
Să privim însă la Primul Ministru indian Narendra Modi, la Președintele filipinez Rodrigo Duterte și la supraviețuitorul perfect, Binyamin Netanyahu, Prim-Ministru al Israelului. Spre deosebire de M5S, toți cei trei s-au promovat în campanie ca populiști, dar au guvernat ca naționaliști autoritari. În alegerile de pe 9 aprilie (Israel), 11 aprilie - 19 mai (India) și 13 mai (Filipine), abordarea naționalistă va fi cea care va fi supusă testului. Modi, Duterte și Netanyahu au folosit fiecare teama - de atacurile teroriste din Pakistan, de cartelurile de droguri sau de rachetele Hamas - și apelul la mândria națională. Scopul lor declarat este să consolideze statul național împotriva amenințărilor interne și externe, prin mijloace economice și politice. Nu respectă instituțiile și reglementările internaționale și nu țin cont de situația internațională decât prin prisma relațiilor bilaterale cu Statele Unite și/sau China.
Situația este similară înaintea alegerilor prezidențiale de pe 17 aprilie în Indonezia, unde Președintele actual, Joko Widodo („Jokowi”) și rivalul său, Prabowo Subianto, pot fi amândoi descriși drept „populiști”. Jokowi încearcă să obțină un nou mandat de 5 ani, iar Prabowo adoptă o poziție mai naționalistă (în stil Duterte) decât a avut în 2014.
În Europa, politica este diferită, dar clivajele sunt surprinzător de similare. Termenii de populiști și eurosceptici nu sunt suficienți pentru a explica ascensiunea partidelor de extremă dreapta precum Vox din Spania, Partidul Libertății din Austria sau Alternativa pentru Germania (AfD) și nici pentru a înțelege politicile promovate de Primul Ministru ungar Viktor Orbán sau de Partidul Lege și Justiție (PiS) din Polonia.
Într-adevăr, toate aceste partide sunt naționaliste, conservatoare și, în general, ostile imigrației. Dar, prin referirea constantă la „lege și ordine”, acestea exploatează temeri mai degrabă culturale decât militare sau geostrategice. Din acest motiv, dacă extrema dreaptă va crește semnificativ în alegerile din aprilie din Spania și apoi în alegerile pentru Parlamentul European din mai, acest lucru nu va trebui să fie considerat un fenomen anti-UE.
O reechilibrare a puterii spre dreapta naționalistă ar reprezenta o schimbare de viziune cu privire la UE, dar nu o respingere brutală în stil Brexit. Ar putea însemna îndepărtarea de obiectivul integrării către o strategie interguvernamentală ad hoc pentru rezolvarea problemelor din domeniul imigrației și al statului de drept. Aria politicilor decise la Bruxelles ar fi semnificativ mai restrânsă. Și, pe măsură ce statele membre UE vor începe să urmeze politici individuale față de Rusia, Libia și alte țări din lumea a treia, vom asista la o diminuare a eforturilor de negociere a unor politici externe și de securitate comune.
Deci nu este vorba despre populism. Adevărata competiție din alegerile de anul acesta, ca și în cele prezidențiale din SUA din 2020, va fi între naționalism și internaționalism. În contextul tensiunilor geopolitice tot mai mari, al fluxurilor de imigranți în creștere și al efectelor crizelor financiare precedente, întrebarea este dacă apelul la o ordine internațională bazată pe reguli mai poate să câștige încrederea alegătorilor și să le alunge temerile. În lipsa unui lider ca SUA, care să dea credibilitate acestei idei, este greu să dăm un răspuns.
