Mai poate apărea fascismul în societățile noastre?

De-a lungul campaniei electorale din SUA un număr important de comentatori de diferite orientări politice (de la stânga radicală până la dreapta conservatoare de „modă veche”) l-au analizat pe Donald Trump prin raportarea la figuri autoritare legate în mare parte de mișcările fasciste ale Europei secolului trecut.

L-au alăturat pe Trump fie lui Mussolini, fie lui Hitler, sau, la limită, au insistat asupra asemănării izbitoare între situația economică, socială și politică a interbelicului și vremurile noastre tulburi.

Pe de altă parte, unii istorici s-au grăbit să contrazică această comparație: Trump e problematic, s-ar putea să fie anti-liberal, multe dintre propunerile lui se aseamănă cu pozițiile variilor mișcări fasciste, dar fascismul e altceva, iar anii 30 sunt anii 30 — există aspecte sociale, politice și economice structural deosebite de registrul nostru istoric: lipsa unei mișcări serioase de stânga este fundamentală.

Note asupra politicii-spectacol

Poziția experților pare să ne lase într-un impas. Dacă fascismul nu e cheia de lectură pentru fenomenul la care asistăm, care ar fi? Avem de-a face doar cu o altă punere în scenă a politicii spectaculare cu personaje în linia Berlusconi-Sarkozy-Băsescu-Klaus? Sau Kaczynski-Orban-Erdogan-Putin?

Teoriile asupra fascismului ne spun sub forma unui consens relativ că fascismul e o formă de ultranaționalism ce se bazează pe o ideologie a renașterii naționale, ca un soi de paliativ față de încercările unui prezent perceput ca decadent și amenințător.

Ceva din ideea de recuperare a unei forme de demnitate bazată pe coordonate naționale regăsim cam peste tot. “Make America Great Again!”, spune Trump mai clar decât o spunea motto-ul de tristă amintire al României Mari. Definirea națiunii în termeni cât se poate de exclusivi, ca o comunitate de bărbați albi, trecând printr-o constantă poziție polemică față de varii inamici, nu vine decât să întărească ideea că am avea de a face cu un soi de repunere în scenă a unei piese deja cunoscute și încercate – uniformele suporterilor din undergroundul neofascist și KKK completând scenografia.

Ar trebui să ne întrebăm ce anume produce revenirea trecutului sub asemenea forme în noiembrie 2016 și care e sensul său la momentul de față?

Globul de cristal

Chiar dacă Trump e o expresie a unui proiect de renaștere națională (după cum sună una dintre definițiile curente ale fascismului), planurile acestuia rămân incerte. Știm că apar: percepția prezentului ca amenințare, tendința refugiului într-un trecut mitizat, încercarea de a readuce acel trecut în prezent. Dacă în cazurile lui Erdogan, Kaczynski, Orban sau Putin avem o idee despre acel trecut, în cazul lui Trump lucrurile rămân cel puțin obscure, după cum la fel de obscure rămân modul în care el își imaginează noul corp politic al Americii, precum și pozițiile sale asupra politicilor sociale.

La nivel declarativ avem de-a face cu o serie de idei ce îmbină continuarea ideilor conservatorismului american (piață și mai liberă, eliminarea urmelor de intervenționism) cu un relativ suport social (păstrarea anumitor aspecte ale Obamacare, poziția față de costurile educației) și o determinare către un protecționism în materie de politici comerciale.

Legalitatea susținută mai degrabă prin acțiuni de poliție și cvasi-militare - decât prin referințe constituționale - pare să fie noul cuvânt de ordine.

Probabil aici va trebui să ne canalizăm atenția — asupra modului în care eșafodajul noului sistem se va construi prin utilizări selective ale forței și ale discursului juridic. Spre exemplu, insistența asupra legalității imigrației, referința la zidul care va separa SUA de Mexic, expulzarea sau interdicțiile privind musulmanii vin să completeze modul în care vor avea loc redistribuirea resurselor (în cazul în care ea chiar se va produce) și obținerea plus-valorii.

Pe de o parte apare susținerea unor grupuri pe bază de apartenență la o comunitate specifică de valori (American way of life?) pe de altă parte e invocată scăderea costurilor privind minima protecție juridică pe care o primește un imigrant legal — ce antreprenor nu se bucură de oportunitatea de a avea sweatshopuri lângă casă, nu în locuri ca Bangladesh sau India? Prin urmare, statism și represiune pe de o parte, capitalism pe pâine pe de alta.

Viziunea reprezintă cam ceea ce visează mulți din tabăra Brexit și anume muncitori est-europeni fără protecție juridică, ca în vremurile bune ale anilor 90, gata să muncească pentru nimic și eventual să fie mulțumiți că li se permite să trăiască pe tărâmuri democratice.

Din această perspectivă ne putem aștepta la o serie de presiuni asupra sistemului juridic mai ales în direcția redefinirii conceptului de egalitate.

Faptul că președintele va avea puterea să numească judecători la Curtea Supremă, că dispune de o majoritate în Congres și Senat, nu poate decât să ne îngrijoreze. Din punct de vedere pur legislativ sunt mari șanse să asistăm la o răsturnare a progreselor timide din anii 70 încoace.

Trump în context

Cele spuse până acum ne conduc către alte aspecte care mi se par esențiale, atât în a corecta grila de lectură propusă inițial, cât și pentru a înțelege „momentul Trump”.

Dacă într-adevăr Trump reprezintă o ruptură cu modul de a face politică și o amenințare pentru un praxis politic zis liberal, fundamentat pe stat de drept și protecție a drepturilor civile, în ce ar putea consta aceste rupturi? Mai mult, nu produc ele un soi de glorificare a unui prezent politic ce e pe cale să se stingă în fața ochilor noștri și care, la urma urmei, l-a produs pe Trump? Să fim bine înțeleși, deocamdată Trump poate beneficia de prezumția că multe din declarațiile sale sunt doar declarații, deși extrem de problematice. Un vechi dicton englez ne spune, pe undeva înșelător, cum „a thing said is a thing done”. Să sperăm că nu va fi așa. Discursul său îl situează în zona rasismului, sexismului și stă ca mărturie pentru o poziție cât se poate de puternică în materie securitară.

Dar oare au fost întotdeauna lucrurile atât de roz în America și – mutatis mutandis – în restul lumii, înainte de Trump?

Guantanamo, Abu-Ghraib, the torture memos, casele conspirative CIA, detenția administrativă pe perioadă nedeterminată, toate astea își au originea nu în reality-show-ul lui Trump, ci în politica post 9-11 pe care câștigătorul premiului Nobel pentru pace 2009 nu a reușit să o revizuiască și ale cărei efecte au minat în mod substanțial moralitatea publică.

În vremuri extreme, măsuri extreme, dar vremurile au continuat să fie extreme până la punctul la care extremul a devenit simplă rutină.

La fel stau lucrurile cu privire la rasismul difuz în rândurile forțelor de ordine, ce a mers mână în mână cu o militarizare fără precedent, precum și cu o limitare a garanțiilor consituționale. Să o spunem drept, liberalismul ultimilor cincisprezece ani a funcționat sub regimul unei stări de excepții globale, în care valorile centrale – stat de drept, drepturile omului – au fost susținute în viață la nivel pur normativ, în vreme ce o serie constantă de practici politice, administrative, polițienești sau militare le-au negat conținutul.

Trump  și alții ca el nu vin decât să nege această virtualitate în care unii dintre noi se încăpățânează să creadă.

Ca să complicăm lucrurile, hai să ne uităm la baza socială a dreptei alternative care l-a susținut pe Trump. Înainte de toate ar fi bine să uităm de iluzia poporului înapoiat și lipsit de educație pe care îl plimbă o parte a presei liberale. Votanții Trump nu sunt the wretched of the earth. Proletariatul american, în mare parte de culoare sau hispanic, nici nu își putea permite luxul de a vota într-o zi de lucru. Cu ce avem de-a face e o pătură de votanți venind dintr-un fost sau actual middle-class în declin care se află sub teama declasării.

Lăsând la o parte rolul pe care sistemul electoral l-a avut în a-l propulsa pe Trump, el apare, ca alții în alte zone geografice, la intersecția dintre starea de excepție globală, cu ale ei măsuri de suspendare a dreptului și crizele constante ale capitalului.

Ceea ce se articulează în acest punct sunt atât spaimele legate de un viitor incert – economic, dar și social – cât și răspunsul instituțional gata să elimine inamicul.

Liderul autoritar apare ca o rezolvare a tensiunii – el e omul cu soluția care va readuce stabilitatea eliminând inamicul. La acest punct observația lui Adorno și Horkheimer privind personalitatea autoritară pare să se confirme: Trump este proiecția monstruoasă a unei mase de ego-uri reduse la impotență. Ceea ce e important de notat în contextul nostru e că, dincolo de resorturile psihanalitice ale mecanismului, se află o tensiune reală, o teamă și o percepție cât se poate de fundamentate ale unei neputințe care e resimțită acut mai ales de cei care se află în poziția perdanților.

În fața presiunilor de cele mai multe ori iraționale a piețelor, acea parte a clasei de mijloc care nu a reușit să se adapteze își caută un confort în retragerea la un set de origini inventate, care să îi aducă aminte de privilegiile istorice (rasă, clasă, gen, cultură, etc.).

Interesant e chiar faptul că vehiculul acestei proiecții e fostul producător al reality-show-ului The Apprentice, cu celebru-i verdict negativ: You’re fired! – probabil una dintre cele mai temute replici pentru un angajat în lumea post-2008.

Autoritarismul contemporan e diferit. Fascismul istoric s-a manifestat față de afirmarea stângii ca o forță politică — dincolo de declarațiile de intenție privind renașterea națională, revigorarea corpului politic, asanarea corupției și altele. Noua formă de autoritarism nu mai operează în asemenea condiții, fiindcă acum lipsește ascensiunea stângii. Fenomenul apare ca formă opusă consensului liberal. E rezultatul surpării consensului postbelic cu privire la respingerea fascismului și rezultatul devalorizării ideii de egalitate. De asta, ceea ce propune e confuz și distopic.

Despre autor: Cosmin Cercel este Assistant Professor in Law la University of Nottingham School of Law. A făcut doctoratul la Ecole de Droit de la Sorbonne (Université Paris 1) cu o teză asupra relației dintre drept și politică în România comunistă. Din 2013 cercetează influența ideologiilor autoritare asupra dreptului în perioada interbelică (din Europa Centrală). În prezent scrie o carte despre transformările teoretice ale dreptului în cadrul proiectului comunist.

Editor: Laura Ștefănuț