Made in Romania

În 2015 am început să documentez industria confecțiilor din România, care produce haine pentru cele mai mari branduri internaționale. Am vorbit cu muncitori, reprezentanți ai industriei și chiar am lucrat într-o fabrică din vestul țării.

Când am pornit investigația, imaginea generală era că muncitorii sunt exploatați în Asia, în timp ce în Europa o duc bine. În presa din România citeam că investitorii deschid fabrici, dar românii “nu vor să muncească fiindcă sunt leneși/preferă ajutoare sociale”.

Pe teren am găsit altceva: în țări ca România și Bulgaria, condițiile din fabricile de confecții pot fi atât de rele încât se angajează în special cei care nu au alte opțiuni. Femeile leșină de la căldură și epuizare, pot fi plătite cu sume aflate sub salariul minim sau doar o dată la câteva luni și sunt terorizate să nu vorbească de rău locul de muncă. Ca jurnalistă, am discutat cu mulți oameni vulnerabili, de la bone abuzate la tineri traficați, dar niciodată nu am întâlnit atât de multe persoane așa speriate să vorbească. La rândul meu, am primit amenințări și una din fabricile despre care am scris m-a dat în judecată.

La mai bine de un an de la publicarea primei investigații pe subiect, preluată și de presa internațională, văd în continuare cum muncitorii sunt acuzați de presă și politicieni că “nu vor să muncească”. Pe de altă parte, investitorii sunt etichetați direct ca salvatori.

Realitatea este că brandurile și marii intermediari câștigă sume enorme, în vreme ce fabricile se războiesc între ele pentru a oferi servicii cât mai ieftine, iar muncitorii rămân săraci.

Modul în care funcționează industria de confecții este reprezentativ pentru piața muncii din România: o piață dependentă care s-a bazat pe forța de muncă ieftină.

Salariul minim a crescut în 2016 (la 1,250 lei) și din nou în 2017 (la 1,450 lei) și deja au apărut mai multe articole care vorbesc despre faptul că se închid fabrici din cauza asta.

Teama asta a nu pierde investitorii este în mare parte artificială și a făcut ca state întregi să treacă cu vederea abuzurile asupra propriilor cetățeni. Sau ca manageri de fabrici să trateze angajații ca piese de schimb.

Când am început eu documentarea, în 2015, salariul minim era 975 lei (puțin peste 700 în mână), dar nici ăsta nu era oferit muncitorilor—în România, poate fi legal să oferi sub salariul minim dacă anunți o scădere a producției; legislația nu penalizează angajatorii care nu plătesc salariile la timp, așa că sunt muncitori care nu își iau banii cu lunile.

Când insitam la muncitorii din confecții să-mi povestească despre cum leșină prin fabrici, s-a întâmplat de mai multe ori să mi-o taie scurt: lăsați doamnă leșinurile, e normal când se muncește, problema e că nu ne putem hrăni copiii. Foamea nu stă cuminte până e plătit salariul. Nici ratele la bancă nu au răbdare.

Și chiar dacă ar primi salariul minim, în România de azi suma nu acoperă costul mediu pentru a întreține o gospodărie cu două persoane—cost estimat la 2129.76 lei pe lună (potrivit ultimelor date INSSE). Salariul necesar pentru a supraviețui în condiții umane (living wage) este calculat la vreo 1.800 lei / lună.

Într-o lume unde joburile sunt cedate tot mai mult computerelor, România se încăpățânează să joace cartea forței de muncă ieftine.

Avansul tehnologic a generat panică încă de la apariția primelor mașinării. Lucrătorii în textile din Anglia secolului al XIX-lea au format grupări de guerilă. Ieșeau noaptea și devastau tehnologia care le amenința joburile. A durat câțiva ani până revolta a fost oprită de armată, cu mii de muncitori morți sau încarcerați.

Reprezentare din secolul al XIX-lea. Sursa aici

Cu fiecare șoc creat de tehnologie, s-au pierdut locuri de muncă și au suferit oameni, dar piața a reușit să își revină relativ rapid. Privit global, a fost benefic. Dar nu înseamnă că trebuie să ne așteptăm ca asta să se replice la nesfârșit fără vreun efort din partea celor care iau decizii. Societățile trebuie remodelate fundamental pentru a putea trece de șocul noilor evoluții, o spunea și președintele Barak Obama.

Este o eroare să ne așteptăm ca tehnologia să aducă pur și simplu bunăstare, fiindcă așa s-a întâmplat în trecut—la fel cum o creștere economică relativ constantă nu exclude apariția crizei economice.

Semnalele sunt destul de clare că evoluția tehnologică de azi va avea consecințe devastatoare asupra câmpului muncii, dacă nu schimbăm modul de funcționare al societății—o bună imagine asupra diverselor efecte ale automatizării asupra lumii noastre e redată excelent în cartea lui Nicholas Carr.

Dacă în trecut creșterea economică ducea la înmulțirea joburilor, acum trendul nu mai funcționează nici măcar în țările avansate, după cum explică și laureatul premiului Nobel, economistul Michael Spence: “Growth and employment are thus diverging in advanced countries. The key force driving this trend – technology – is playing multiple roles. The replacement of routine manual jobs by machines and robots is a powerful, continuing, and perhaps accelerating trend in manufacturing and logistics, while networks of computers are replacing routine white-collar jobs in information processing.”

Tehnologia creează tot mai multă bunăstare pentru cei puțini care o dețin, iar piețele nu vor fi capabile să se dezvolte de la sine suficient de repede pentru a oferi plasa de siguranța celor mulți lăsați fără joburi.

Soluțiile pentru amortizarea șocurilor țin în primul rând de îmbunătățirea educației pentru dobândirea skillurilor cerute de noua lume, precum și de crearea infrastructurilor care să permită generarea acelor plase de siguranță. România stă prost la toate.

În timp ce unele state încep să testeze introducerea venitului universal (salariu pentru toți cetățenii), România a rămas blocată într-o mentalitate de colonie. Nu doar că se ignoră noul context global, dar politicieni precum Călin Popescu Tăriceanu propun întoarcerea în timp prin renunțarea totală la ajutoarele sociale, fiindcă “ar invita la nemuncă”. Lipsa infrastructurii, sclavia modernă, educația precară, corupția invită la nemuncă. Nu cele câteva sute de lei pe lună din șomaj. Nu poți pune toată presiunea și așteptările pe cei mai vulnerabili oameni din societate.

În același spirit, managerii fabricilor de confecții din România au preferat să pună presiunea pe angajați (singurul cost care nu este fix, în rest nu poți tăia din factura la apă, gunoi, curent etc.) în loc să negocieze cu brandurile care fac profituri imense.

Am reușit să găsesc în Bulgaria un investitor german, patronul unei fabrici de confecții care a ales să negocieze cu brandurile, în loc să rămână în competiția prețurilor mici cu celelalte fabrici. Mi-a povestit că în prima lună a pierdut cel mai important client, un mare brand care cumpăra aproape 20% din producția fabricii. Dar alții au oferit prețuri mai bune și în 2015 germanul dădea muncitorilor salarii de 410 de euro pe lună, cu mult peste media din România (la momentul respectiv vreo 250 euro) și Bulgaria (sub 200 de euro).

Un studiu făcut în Thailanda arată că, pentru a mări salariul fiecărui lucrător din fabrică cu 90.53 euro, brandul (sau cumpăratorul din magazin) trebuia să dea în plus 0.29 euro pentru un articol vestimentar. Hainele pleacă din fabrică pentru câțiva lei bucata și ajung să fie vândute de marile branduri cu zeci sau sute de euro, înspre profituri imense, în timp ce oamenii care le produc muncesc de zor și rămân săraci.

Gestul patronului neamț de a negocia cu brandurile pentru a-și plăti mai bine muncitorii nu a venit din senin. La fabrica lui au avut loc proteste masive: după ce au intrat în UE, muncitorii au decis că vor plăți mai mari.

În România am întâlnit și am scris despre muncitori care au fost dați afară doar pentru că au protestat pentru a-și primi salariul întârziat. Managementul fabricilor apelează la diverse tehnici pentru a ține muncitorii în linie: de la concedierea celor critici, la traininguri în care îi învață cum să vorbească despre companie celor din exterior. Fabricile sunt auditate în mod curent cu scopul de a verifica condițiile în care lucrează oamenii, doar că angajaților le este frică să spună că sunt probleme. Teama de a fi concediat este de înțeles în măsura în care oamenii acceptă să lucreze în condiții grele fiindcă nu au opțiuni mai bune.

Chiar și asupra mea au fost presiuni pentru a nu scrie pe subiect, de la amenințări înainte de publicare, la telefoane și chiar o vizită suspectă acasă. După ce am scris primul material, o fabrică m-a dat în judecată. Când am anunțat asta, a apărut o mobilizare din partea unor organizații naționale și internaționale (precum CCC, Active Watch) și a unor avocați (precum Bogdan Găurean) care mi-au oferit asistență pro-bono. Am scris pe larg despre proces aici. Eu am norocul de a fi jurnalistă, însă un muncitor concediat fiindcă și-a cerut dreptul nu prea are cum să își facă vocea auzită și să primească suport.

În România, organizarea eficientă a muncitorilor este aproape imposibilă. În 2011 au fost făcute niște modificări legislative care au îngreunat posibilitatea angajaților de își cere colectiv drepturile. Spre exemplu, s-au anulat contractele colective la nivel de sector, care puteau împinge puțin mai sus salariile și s-a încurajat reprezentarea angajaților de către persoane numite de management. Un angajat se poate înscrie într-un sindicat deja existent, dar acesta nu îl poate reprezenta în relația cu angajatorul; practic poate doar să îi dea sfaturi. Iar dacă muncitorii creează un sindicat în interiorul companiei, acesta nu poate intra la masa negocierilor cu conducerea decât dacă sunt înscriși peste 50% din angajați, ceea ce poate fi extrem de complicat în condițiile în care angajații de tem de concediere dacă dau semnale că nu sunt supuși.

Intimidările nu se întâlnesc doar în fabricile de confecții, sunt numeroși angajatori din România care încearcă să împiedice organizarea subalternilor, după cum explică Rodica Novac, de la asociația Conect. Aceștia au lansat recent campania de informare pentru angajații din România ”Servici` ușor”. “Chiar săptămâna acesta, în cadrul campaniei Servici’ ușor ni s-au semnalat două cazuri în care întreprinderile folosesc toate mijloacele de presiune asupra angajaților pentru a-i împiedica să înființeze un sindicat sau pentru a desființa sindicatul existent“. O tehnică uzuală este concedierea liderului sindical, spune Novac.

Mulți angajați nici măcar nu își cunosc drepturile. Cei de la organizația internațională Fair Wear Foundation îmi spuneau că în urma studiilor pe fabrici de confecții din România, au hotărât să includă regiunea pe lista țărilor cu risc crescut pentru muncitori (până atunci compusă exclusiv din state precum China, Bangladesh, Myanmar, Turcia) și în consecință să ofere programe de training pentru angajații din domeniu.

Chiar dacă este membră a UE și se vorbește despre creștere economică, procentul românilor care lucrează, dar rămân sub pragul sărăciei este în creștere constantă . Vreo 44% dintre angajaţii români aveau venituri sub 1.000 de lei net pe lună, după datele de la mijlocul lui 2016. România are cea mai mare rată a sărăciei dintre toate statele membre.

Cu alte cuvinte, în România prea mulți oameni muncesc și rămân săraci. Am lucrat pentru scurt timp într-o fabrică de confecții, fiindcă voiam să experimentez pe pielea mea condițiile. A fost suficient să realizez că era cea mai grea muncă pe care o făcusem și cea mai prost plătită: puțin peste 700 de ei pentru o lună de muncă. Eu doar după câteva ore mă simțeam epuizată de la căldură, stat în picioare, muncă repetitivă și mirosul chimic din sală (fiindcă nu aveam experiență în confecții am fost repartizată pe partea de imprimerie).

Pentru a schimba traseul care duce în fundătură piața muncii din România e nevoie în primul rând de schimbarea narativei: problema nu este că românii nu vor să lucreze fiindcă sunt leneși, ci că muncesc și rămân săraci într-o economie întreținută de principii greșite. Lumea se schimbă și România nu e pregătită nici măcar la nivel declarativ. Cât timp spunem povestea greșită sau incompletă nu avem cum să găsim soluții.

Vreau să continui să prezint realitățile industriei de confecții din România, așa că dacă lucrați sau aveți povești personale în domeniu puteți să îmi trimiteți mesaj pe laura.stefanut@digi24.ro. Vă asigur protecția identității.

Despre autoare: Laura Ștefănuț (follow): Jurnalistă, a publicat în presa internațională, a fost coautoarea unor cărți și rapoarte pe tema mass-media și este membră a presei independente din România