Se tot vorbește în această perioadă, pe bună dreptate, despre prețul energiei electrice. Se caută doar scuze externe, se modifică lunar politici publice într-un haos în care nu mai poate nimeni să își proiecteze un buget, se organizează întâlniri la nivel european unde țările influente își trag jarul pe turta lor. În tot acest vuiet, România pare vrăjită de interacțiunea cu oameni de înalt rang politic, de aura cărora fiind hipnotizați, pigmeii Guvernului României se lasă purtați de valul subtil mai avantajos pentru unii, girând decizii de dragul altora, neinfluențând și neadaptând nimic la contextul specific țării noastre, a șasea ca populație din Uniunea Europeană și, teoretic, tot a șasea ca reprezentare și influență - în realitate, suntem la coada clasamentului.
Principala cauză a crizei energetice este rezultatul negativ al diferenței dintre ofertă și cerere. Nu există suficientă energie, iar în momentele acestei insuficiențe, prețurile explodează.
Ce a făcut România doar în ultimii trei ani, sub cupola unui singur ministru al Energiei? A închis 25% din capacitățile de producere a energiei electrice. Ei bine, asta fuse și se duse, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Ca în povestea lui Dănila Prepeleac, cel care pleacă la târg să vândă o pereche de boi și din schimburi succesive și dezavantajoase pentru el se întoarce cu o pungă goală. Aici suntem și din acest punct trebuie să vedem soluții. Desigur, dacă aveam mai multe grade de libertate, mai multe elemente la care să putem umbla, ar putea fi soluții mai complexe. Însă, de data aceasta, „materialul clientului” este limitat și prin urmare cu el trebuie să lucrăm: ce producea înainte energie e acum la fier vechi, energie solară nu este când vrem și nici n-avem încă în ce să o captăm (am scris despre cum am fi putut avea aici), vântul nu bate nici el tot timpul când vrem, apă putem înmagazina în funcție de puterea divină.
Suntem obligați să șurubărim la diferența asta negativă dintre cantitatea de energie produsă și cerere în fiecare moment. În cantități mari, energia produsă nu se poate înmagazina, deci cearta asta dintre ofertă și cerere trebuie privită în fiecare secundă ca ceva dinamic și nu comparată cu două grămezi statice.
Fiindcă energia produsă uniform nu se poate ulterior înmagazina, iar consumul nu este deloc uniform, apar curbe ale sarcinii - adică acele momente ale zilei în care nu există energie cât consum. Atunci prețul energiei explodează, fiindcă în acele momente cererea este usturătoare, iar puținii care mai au energie de vânzare o vând la prețuri exorbitante, ducând la creșterea generală a prețurilor. Pentru a aplatiza puțin vârfurile astea ale curbei de sarcină, o soluție la îndemână este un proiect național de instalare de contoare inteligente + tarifare diferită pe mai multe intervale de timp, reușind astfel să împingem o parte din consum în alte intervale orare, adică fix să aplatizăm vârfurile din graficul de consum. Cu atâtea dispozitive inteligente prin case (și nu numai), o parte dintre consumatori și-ar programa spre exemplu răcirea/încălzirea casei, utilizarea mașinii de spălat rufe/vase în orele cu tarif mai mic. Mutând o parte din consum în alte ore, ciocnirea dintre cerere și ofertă devine mai elastică, momentele de vânzare a energiei la suprapreț devin sensibil mai rare, segmentele de energie vândută scump fiind mai mici și mai rare, problema „orelor de vârf”, atât de disputată și la nivel european, va fi și ea ușor atenuată.
Ideea este de a depresuriza discrepanța dintre energia existentă și necesarul de consum, atunci când cele două nu se echilibrează - și asta, prin costuri mai mici (oricum mai mici decât consecințele generate altfel în sistemul energetic) - să mutăm o parte din consum, atunci sursele de producere a energiei pot ține piept cererii.
Pe vremuri, aceste lucruri se făceau mai ineficient: pomparea apei din barajele de acumulare într-o zona superioară ca altitudine de unde să i se dea drumul ziua când era consum mai mare, pentru a produce atunci mai mult. Atunci era o eficiență scăzută, însă era printre puținele soluții de „a păstra” ceea ce producea energie.
Acum, the Internet of things permite toate acestea mult mai facil. Premisele consumatorilor casnici sunt mult mai conectate, mult mai împânzite de dispozitive inteligente de la programarea aspiratorului, a încărcării mașinii electrice, a climatizării locuințelor, toate se pot face dintr-o simpla apăsare de buton. Coordonarea acestor situații la nivel național, cu numere mari, se poate face eficient prin atragerea consumatorului înspre intervale orare cu prețuri diferite la energia electrică, atenuând fix problema care crește adesea prețul: creasta curbei de sarcină în orele de vârf.
Pe de altă parte, tot în logica pozitivarii diferenței dintre cerere și consum, trebuie să ne uităm la sursele care pot produce suplimentar energie, prin apăsare de buton, fără a depinde de condițiile meteorologice. Iar în actualul context al crizei energetice și al zăcămintelor existente în România, singura soluție este creșterea producției de energie în termocentralele pe bază de cărbune, punând în funcțiune grupurile energetice care acum nu funcționează. Este o soluție rațională, având în vedere că este singura opțiune pe termen scurt de a produce un supliment de energie. USR n-a susținut niciodată închiderea acestor mine și niciun ministru USR nu a semnat vreun astfel de document, ba dimpotrivă. Comisia Europeană este acum flexibilă la astfel de decizii, trebuie doar să solicităm. Germania la începutul lunii iulie a votat în Parlament ca termocentralele să fie repuse în funcțiune, pe termen limitat, astfel încât să nu aibă sincope în alimentarea țării cu energie. Chiar dacă asta înseamnă amânarea termenelor pentru creșterea capacităților de energie verde. Polonia produce 70% din electricitate pe bază de cărbune. Va cere o amânare a targetului de reducere a emisiilor de carbon. Deci, avem aceste resurse, să nu le ignorăm.
În timp ce țări precum Germania importă cărbune din Australia în încercarea disperată de a produce mai multă energie, România importă energie mai scumpă decât cea produsă de termocentralele pe bază de cărbune, chiar cu respectarea tuturor condițiilor de mediu. Diferența economică dintre România și țările mai dezvoltate din Uniunea Europeană ar fi putut în acest context al crizei energetice să scadă. Am fi putut să transformăm contextul într-o situație avantajoasă pentru România, fructificând ceea ce noi avem și alții nu: zăcămintele de cărbune și capacitatea de a produce mai multă energie electrică atunci când alții și-au epuizat variantele. Da, cărbunele din România este acoperit de birocrație, iar grupuri energetice modernizate (Rovinari) stau și fiindcă în cazanele lor nu ajunge suficient cărbune. Dacă Guvernul României ar fi ținut ședințele trei zile în sala de ședințe a termocentralei Rovinari, ar fi emis câte hotărâri de guvern era necesar pentru scoaterea din fondul forestier, pentru exproprieri, pentru condiții de lucru mai sigure pentru angajați și în șase luni, cu noile fronturi de lucru astfel eliberate, s-ar mai fi putut porni două-trei grupuri energetice care există și pot funcționa, din cărbunele pe care România îl are și îl poate valorifica.
În contextul în care România doar închide capacități de producere a energiei electrice, coroborat cu necesitatea evidentă unei cantități mai mari de energie pentru a scădea prețul, ar trebui ca Guvernul României să adopte legea talionului în energie: nu se poate dezafecta nicio capacitate de producere a energiei electrice până nu se pune o altă putere instalată similară în loc: MW/MW - scoți un MW din producție doar după ce instalezi un alt MW din orice altă sursă de energie. Prin lege!
