„Sunt supărat pe omul care spune: «Nu mă interesează politica, nu mă doare capul, îmi văd de treaba mea, de profesiunea mea. Politica nu mă interesează și facă cine ce vrea». Pe acela care vorbește așa sunt foarte supărat, pentru că atitudinea aceasta înseamnă cinism și indiferență față de viitorul neamului românesc.
Noi, cetățenii acestei țări, suntem cu toții datori să ne ocupăm de problemele politice ale neamului și țării românești. Suntem datori să căutăm cu toții calea cea mai bună pentru înaintarea fericită a țării românești și aceasta înseamnă politica”, spunea marele om politic Iuliu Maniu. După alegerile parlamentare din 6 decembrie, probabil că Iuliu Maniu ar fi supărat pe toți cei 12,3 milioane de români care au ales să stea acasă.
Am lăsat să treacă un timp de la alegeri tocmai pentru a putea analiza la rece, după ce ne vor fi trecut, măcar în parte, aceste sentimente de supărare și revoltă. Acum toată clasa politică trebuie să învețe rapid lecția grea pe care a primit-o și să o transforme în acțiuni concrete care vor defini viitorul țării, nu doar în următorii patru ani. Alegem să ignorăm realitatea și să dăm vina pe factori punctuali, cum ar fi pandemia (la Mall Băneasa nu aveai unde să arunci un ac în duminica alegerilor)? Sau ne dăm un pas în spate și ne uităm la problemele de fond?
O bună parte din opinia publică vorbește încă despre surpriza acestor alegeri: partidul de care nu auziserăm prea mulți până mai ieri, care a intrat în Parlament. În fiecare zi, citim în presă dezvăluiri, opinii și explicații despre acest partid, dar ne îndepărtăm de la adevărata lecție a acestor alegeri: cea primită de la cetățeni. 2 din 3 români nu au votat la aceste alegeri. De ce? Aceasta va fi provocarea următorilor patru ani: să protejăm și să creștem democrația în fiecare zi, să înțelegem de ce sunt dezamăgiți românii de clasa politică și să învățăm cum reușim să construim o generație de cetățeni implicați. Nu doar în campanie, nu doar la proteste, ci în fiecare zi.
Când devine reală amenințarea populismului la adresa democrației?
Dacă ne uităm pe scena politică globală, vedem că intrarea în Parlamentului României a unui partid “radical” nu este chiar o surpriză, ci se înscrie în tendințe.
Democrațiile liberale se confruntă cu multiple provocări externe: de la autocrații etnonaționale, la o creștere transnațională a populismului autoritar în Europa și Statele Unite, împreună cu o China în ascensiune și o Rusie agresivă, dar și cu provocări interne, mai cu seamă cea a populiștilor care încearcă să creeze o ruptură între democrație și liberalism.
Dincolo de expresia dezamăgirii față de clasa politică veche și față de așteptările economice, populismul contemporan are structuri coerente și un obiectiv clar: un sistem de guvernare capabil să transpună preferințele populare în politici publice fără impedimentele care au împiedicat democrațiile liberale de la a răspunde eficient la problemele urgente. Această teorie nu este doar a teoreticienilor, ci și a (cel puțin) unui șef de stat, chiar din vecinătate - Viktor Orban.
Recesiunea democrației a început în anii 2006-2007, când aproximativ un sfert de secol de expansiune constantă a democrației liberale și a drepturilor politice și a libertăților civile s-a oprit, nota anul trecut Larry Diamond, fostul meu profesor la Stanford, o legendă vie, cunoscut ca Mr. Democracy.
În opinia lui, esența populismului cuprinde mai multe direcții clare:
- Anti-elitism - condamnă elitele consacrate ale căror interese nu se aliniază cu majoritatea poporului;
- Anti-sistem - susține că cel puțin unele instituții consacrate perpetuează nedreptatea și inegalitatea;
- Plebiscitar - favorizează mobilizarea în masă a majorității populare și o relație directă între liderul sau mișcarea populistă și popor, mai degrabă decât filtrele indirecte ale opiniei publice.
Politica pentru cetățeni. Pe bune
Larry Diamond mai subliniază un punct foarte important, care nu trebuie omis: proiectele populiste nu au loc izolat unul de celălalt sau de influențe externe. Chiar dacă nu se poate demonstra că aspiranții la autocrații populiste se coordonează între ei, este evident că își împrumută din tehnici și, probabil, împărtășesc fluxuri financiare comune. Când devine populismul o amenințare la adresa democrației? Când alte democrații puternice stau deoparte. Vezi politica izolaționistă a Americii ultimilor ani, deși există și aici unele semne de ameliorare.
Extrapolând la nivel local, populismul poate deveni o amenințare reală atunci când forțele democratice liberale stau pe margine și nu intervin. Iar a interveni nu înseamnă a critica și comenta, ci a găsi metodele prin care să ne reconectăm cu alegătorii, să îi implicăm constant. Forțele extremiste pot fi învinse doar prin implicare.
Provocarea este să găsim, cu toții, modul prin care să facem politică și administrație pentru cetățeni. Să ne întrebăm mai des, dacă se poate în fiecare zi, cum ajungem să dialogăm cu oamenii pe care îi reprezentăm. Să înțelegem că, oricât de profesionist ar fi actul de guvernare, rezultatele nu se văd instantaneu în buzunarele oamenilor. Mirajul populist este la îndemâna oricărui partid, mai ales în anii electorali, mai ales în mijlocul unei pandemii. Dar sigur nu asta este soluția. Totuși, nici rezultatele celor 35 de miliarde de lei investiți de guvernul Orban în ultimele zece luni în infrastructură nu pot da rezultate imediate. Și nici victoriile diplomatice ale României nu răsună până la copiii care adorm flămânzi, în satele României profunde.
Așa că rețeta poate sta într-o recalibrare a clasei politice și o reîntoarcere către cetățeni. Nu, nu cred în sintagma oameni noi în politică, pentru că am cunoscut destui oameni noi cu apucături vechi și destui oameni vechi cu rezultate, competență, experiență și cele mai bune intenții. Dar cred că putem avea mai puțini politicieni și mai mulți oameni politici. Care să asculte, să stea în fața oamenilor cu fruntea sus și inima deschisă și, deloc în ultimul rând, să găsească soluții imediate la problemele cetățenilor. Aceasta este adevărata reformă de care clasa politică are nevoie. Și ea trebuie să înceapă urgent, dacă nu vrem să repetăm în 2024 greșelile alegerilor din 2020.
În cartea „Planul pentru România - șapte revoluții pentru o țară în care vrem să rămânem”, publicată recent la Editura Litera, scriam că tranziția din comunism în democrație a venit la pachet cu o resemnare generalizată. Anii de beznă ai capitalismului feroce și ai unei clase politice mai mult experimentală și mai puțin vizionară au plantat în poporul român sentimentul că nimeni nu mai poate schimba nimic.
E uşor a renunţa la luptă atunci când totul pare pierdut. Așa că sintagma „oricum n-am ce să fac“ a devenit cea mai facilă scuză. Uitându-mă astăzi la cei 12 milioane de români care au stat acasă pe 6 decembrie, realizez că resemnarea este cel mai greu blestem al României.
Avem mai puțin de patru ani la dispoziție să ne vindecăm de blazare, iar pentru asta cel mai bun remediu sunt faptele. Doar prin fapte putem recâștiga încrederea românilor în democrație, în viitor, în noi înșine și în cei de lângă noi.
Este, foarte probabil, ultimul tren al României spre o democrație sănătoasă și matură. Ne urcăm sau rămânem pe peronul mizerabil al deziluziilor noastre, agățați de mirajul populismului de grotă? Suntem condamnați să reușim. Și repede.
