La un pas de criză

S-a trecut destul de ușor peste faptul că marți, 14 noiembrie, toți senatorii PSD și ALDE din Comisia de Apărare au lipsit de la ședința în care urma să fie dezbătut proiectul de lege privind achiziția sistemului de rachete Patriot. În absența tuturor parlamentarilor puterii ședința nu a avut cvorum și legea nu a putut fi discutată.

Gravitatea evenimentului vine din faptul că avem de a face cu un boicot organizat și strident al coaliției de guvernământ. Dacă ar fi lipsit unul sau mai mulți parlamentari, puteam vorbi de o întâmplare. Nu ar fi prima oară când absenteismul blochează lucrările unei comisii sau chiar ale Parlamentului. Dar toți parlamentarii a două partide nu lipsesc decât dacă formațiunile sau liderii lor decid să blocheze un proiect.

Și mai relevantă este maniera în care liderii Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu au înțeles să comunice decizia lor de a îngreuna, deocamdată, sau poate chiar a bloca în Parlament o componentă esențială a sistemului de apărare al României. Cei doi puteau opri discuțiile din Comisia de Apărare și dacă ar fi rugat doar câțiva parlamentari să absenteze.

Ar fi fost o tactică la fel de eficientă dar discretă, care nu ar fi născut reacții publice și nu ar fi dat ocazia partidelor de opoziție să ia o atitudine vehementă, așa cum s-a întâmplat. În același timp, resorturile ”întâmplării” ar fi fost pricepute rapid de destinatarii mesajului: guvernul și armata SUA, companiile implicate.

Faptul că au ales calea boicotului arată că au vrut să transmită un mesaj de forță. Că s-a depășit momentul discuțiilor amiabile și că sunt pregătiți de o confruntare deschisă și dură inclusiv cu Statele Unite ale Americii. Au dat cărțile pe față și într-o manieră cât se poate de brutală au transmis că au puterea dar și voința de a bloca achiziția rachetelor Patriot.

De ce fac acest lucru, în condițiile în care guvernul a aprobat deja, săptămâna trecută, proiectul de lege și l-a trimis la Senat, cu solicitarea de a fi dezbătut in procedură de urgență? Nu este tot guvernul coaliției PSD-ALDE? Și de ce s-au răzgândit între timp? Ce s-a întâmplat între 8 și 14 noiembrie? Un singur lucru notabil. Liviu Dragnea a fost inculpat în dosarul ”TelDrum”.

Sunt liderii PSD și ALDE dispuși să arunce în aer cea mai importantă garanție de securitate a României, parteneriatul strategic cu SUA, din cauza problemelor pe care le au cu justiția? Sunt dispuși să vulnerabilizeze țara pentru a supraviețui politic?

Există multe indicii că la ambele întrebări răspunsul ar putea fi afirmativ. Mai grav, planurile lor nu vizează doar relația cu America. Cu asta au început pentru că unul dintre ei se amăgește, în continuare, cu speranța că o intervenție salvatoare ar mai putea veni doar de la Washington.

Chiar dacă, oficial, secretarul de stat american Rex Tillerson a poposit la București, miercuri, doar ”pentru a înnopta” există informații potrivit cărora escala sa a avut exact scopul de a spulbera aceste iluzii.

De aceea, poate, imaginile de la întâlnirea din aeroport dintre Rex Tillerson și Teodor Meleșcanu seamănă izbitor cu cele de la întâlnirea, tot din aeroport, dintre Victor Ponta și William Hague. Se întâmpla pe 17 iulie 2012, cu două săptămâni înaintea referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu.

Cum suna comunicatul oficial emis după întâlnirea Hague – Ponta? ”William Hague a apreciat asigurările date de premierul Victor Ponta privind aplicarea deciziilor luate de Curtea Constituţională şi organizarea referendumului din data de 29 iulie în conformitate cu decizia privind Legea Referendumului formulată de Curtea Constituţională.” Vă amintiți ce s-a ales atunci, rapid, de asigurările date de fostul lider al PSD? Praful.

Nu este exclus ca un deznodământ similar să aibă și întâlnirea din aeroport, ediția 2017, dintre Tillerson și Meleșcanu. De ce? Pentru că reacția frontului condus de Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu la punerea sub acuzare a șefului PSD în dosarul ”TelDrum” întrunește toate condițiile pentru a declanșa cea mai gravă criză politică, socială și diplomatică din România, din ultimele decenii. Prin comparație, criza din 2012 a fost o ceartă de cartier.

Să luăm pe rând cele trei planuri pe care se va manifesta conflictul între nucleul dur al coaliției aflate la putere și forțele care i se opun. Dar și detaliile care îi demonstrează potențialul distructiv, de o magnitudine fără precedent.

Dar mai întâi să clarificăm un lucru. De ce ar fi reacția la inculparea lui Liviu Dragnea în acest al treilea dosar declanșatorul crizei? Nu suntem deja în ea, încă de la începutul anului? Ce este nou și mai grav, de fapt?

Nou și foarte relevant este că punerea oficială, pe tapet, a detaliilor penale ale afacerii ”Dragnea-TelDrum” și anuțul OLAF că a sprijinit direct și substanțial investigația DNA, i-a spulberat șefului PSD ultimele speranțe că și-ar putea negocia libertatea. Că președintele Iohannis sau altcineva ar fi dispus să încerce, măcar, să blocheze anchetele care îl vizează în schimbul unor avantaje politice sau economice.

În urmă cu două luni, pe 12 septembrie, Liviu Dragnea a avut poate cea mai dură ieșire publică, la Antena 3, împotriva adversarilor săi: președinte, DNA, servicii de informații.

”Vor da socoteală! Mai e foarte puțin! Fac greșeală după greșeală. Sunt disperați. Vor fi mulți care vor începe să vorbească! Vom auzi foarte mulți! Au început să se pregătească. Sunt sigur că vom auzi foarte multe lucruri. CCR nu mai e în câmpul tactic. Vor fi multe nopți de nesomn pentru unii. Au depăşit linia roșie. Nu stiți cum e mămăliga românească? Odată bubuie. Nu țineți minte ce tare era Ceauşescu? Era Dumnezeu. Doar atât a trebuit.”

În acel moment, am făcut observația că virulența șefului PSD este fără precedent. Cu toate acestea, scriam, ”nu ar fi făcut risipă de amenințări dacă era decis să treacă la treabă fără să mai aștepte ceva. Ce așteaptă? Ce așteaptă din februarie încoace. Ca Iohannis să-l invite să se târguiască. De altfel, nici nu ascunde asta. Este a nu știu câta oară când repetă într-un interviu fraza asta:

”Ar trebui să înceapă de la el (Iohannis – n.m) discuţia. Sunt deschis oricând pentru o astfel de discuție sănătoasă, asumată. Fără patimă, fără interese. Am așteptat și încă mai aștept. Nu e obligatoriu să purtăm această discuție, dar asta nu înseamnă că ceea ce s-a pornit se va opri,” a spus Dragnea. Câtă deschidere! Și mai ales cât de străvezie este amenințarea din final.

De ce insistă Dragnea cu discuția sănătoasă? De ce nu trece direct la atac, ca să îi liniștească odată pentru totdeauna pe președinte și pe aliații săi? Pentru că îi este frică. Dragnea nu știe ce cărți are Iohannis în mână. Nu știe nici ce au procurorii, ce au serviciile, ce au americanii sau germanii, nici ce vor pune pe masă și nici când. Se teme de tăcerea președintelui, de refuzul său încăpățânat de a se târgui cu el. Și tocmai pentru că se teme de o lovitură iminentă a decis să atace el primul.”

În ciuda amenințărilor proferate la Antena 3 și a arsenalului insituțional pe care l-a montat pentru a-și convinge adversarii că stă în puterea lui să îi lase fără prerogative și să le paralizeze capacitatea de reacție, Liviu Dragnea nu dorea altceva decât să-și negocieze pacea.

Știa că nu își permite să subestimeze forța celor care îl vor debarcat și de aceea cursa înarmării în care a intrat în decembrie 2016 nu a avut alt scop decât găsirea unei soluții diplomatice: să obțină libertatea și să împartă puterea cu Klaus Iohannis, printr-un pact de neagresiune similar celui dintre Băsescu și Ponta, la a cărui materializare a contribuit din plin.

După toate aparențele, ieșirea de pe 12 septembrie a lui Liviu Dragnea a fost motivată de spaimă. A aflat că inculparea sa în dosarul TelDrum a intrat în linie dreaptă și că este o chestiune de săptămâni până când va fi oficializată. De aceea a ținut să își etaleze din nou armele, să reafirme că este decis să le folosească și, în final, să facă o nouă ofertă de negociere președintelui.

Dovadă ca așa au stat lucrurile: după ce a văzut că președintele tot nu îl cheamă la discuții a făcut un pas înapoi. Mare! Reacția sa față de propunerea de modificare a legilor a justiției, prin care președintele ar fi rămas doar cu un rol decorativ în procedura de numire a procurorilor șefi, a fost una foarte rezervată.

Evident, a nu se înțelege că în spatele ușilor închise Dragnea nu ar fi fost de acord cu soluția tandemului Tăriceanu-Toader anti-Iohannis. Însă, faptul că a ales să spună public altceva demonstrează clar că a vrut să semnaleze că este în continuare dispus la negocieri cu președintele. Că, la o adică, dacă primește ce vrea, ar putea să nu susțină modificările care îl ating pe șeful statului. O atitudine care l-a iritat pe șeful ALDE, fiind o nouă dovadă că Dragnea s-ar debarasa fără ezitări de el dacă asta ar fi parte din prețul pe care i l-ar cere președintele.

Odată, însă, cu deschiderea dosarului TelDrum, Liviu Dragnea a realizat că nu mai are ce spera. Nu din România, cel puțin. Că jocul său dublu nu mai are niciun sens. De aceea, anunțul făcut luni de DNA echivalează cu alinierea totală și fără rezerve a poziției celor doi lideri ai coaliției de guvernământ.

De abia acum, Dragnea și Tăriceanu joacă în tandem. Iar parteneriatul lor a fost cimentat definitiv de convingerea că niciunul nu mai are nicio portiță de scăpare individuală. Ori înving împreună, ori părăsesc scena politică împreună.

Din această schimbare derivă noutatea esențială: chiar dacă, poate, nu a căutat asta niciodată deliberat, președintele nu mai poate conta pe ezitările sau speranțele deșarte ale liderului PSD pentru a pune frână planurilor lui Tăriceanu dar și ale altor grupări, care doresc în egală măsură subordonarea justiției și scoaterea României din parteneriatele strategice cu Occidentul.

De aceea, este de așteptat ca toate mișcările tactice pregătite pentru atingerea celor două obiective strategice enunțate mai sus să fie declanșate cu și mai mare rapiditate și duritate decât s-a întâmplat până acum. Ceea ce va generea, după cum spuneam la început, efecte politice, sociale și diplomatice dramatice.

Criza politică. Consecințele schimbării legilor justiției conform planului nucleului Toader-Iordache-Nicolae ar crea condițiile pentru ca DNA dar și instanțele să se întoarcă sub controlul politic existent înainte de 2005. Ceea ce va face ca dezbaterile din Parlament pe acest pachet de legi să se desfășoare într-o atmosferă paroxistică.

Tensiunea va fi maximă pentru că aprobarea lor va fi echivalată cu un vot dat pentru un prim pas spre desprinderea României din parteneriatele cu UE și SUA. Având în vedere că opoziția a dat semne, în ultimele zile, că se trezește și că înțelege să profite de criza prin care trec PSD și ALDE, s-ar putea să asistăm la scene pe care nu le-am mai văzut în Parlament din anii 90.

Nu este exclus, însă, să asistăm și la declanșarea unei crize în interiorul PSD. Este limpede că numărul vocilor care îi contestă dreptul lui Liviu Dragnea de a folosi partidul drept scut personal crește. Dar sunt departe de a face masă critică. Este puțin probabil să asistăm la o debarcarea pașnică a liderului, așa cum ar vrea cei ce doresc să-i ia locul, într-o ședință de Comitet Executiv. Iar până la Congres mai e mult.

Dacă există un scenariu realist pentru ca Liviu Dragnea să plece din fruntea PSD el este identic cu cel în care Victor Ponta a fost împins să demisioneze din fruntea Guvernului. Sub presiunea străzii și la imboldul unor colegi la fel de grijulii cu imaginea partidului cum a fost și Liviu Dragnea în noiembrie 2015.

Criza socială. Este greu de crezut că mulți dintre cei ce au ieșit în stradă în februarie vor asista impasibili la acțiunile parlamentarilor. Cel mai probabil, tensiunea din interiorul Palatului Parlamentului va contamina și strada. Ceea ce ar face ca o decizie a liderilor PSD și ALDE de a merge până la capăt cu planurile lor, indiferent de reacția societății civile și a partenerilor externi, să împingă nivelul de nemulțumire peste pragul atins iarna trecută.

Chiar dacă ultimele două proteste nu au atins nivelul maxim al celor din februarie este posibil ca suprapunerea nemulțumirilor deja existente față de ”revoluția fiscală” cu cele generate de compromiterea independenței justiției să formeze un cocktail extrem de periculos. Așa cum, de exemplu, în 2012, nu a existat. A doua încercare de demitere a președintelui Băsescu nu s-a jucat în stradă, ci în instituții.

Criza diplomatică. Aici lucrurile sunt pe cât de clare, pe atât de grave. PSD și ALDE au reușit să îngrijoreze Europa și America în egală măsură. Implicarea OLAF în ancheta ”TelDrum” arată că toate marile puteri continentale urmăresc cu mare atenție încercările liderilor PSD de a scăpa de urmările acțiunilor sale care, potrivit DNA, au creat prejudicii semnificative. Reacția lor va fi cel puțin la fel de fermă precum cea la încercările USL de a răsturna ordinea de drept, din 2012.

Criza în relația cu Statele Unite este și mai serioasă. Washingtonul a fost foarte dur și în 2012. Astăzi are un motiv în plus să reacționeze cu și mai multă fermitate. După boicotul de marți, din Comisia de Apărare, puțini mai cred că Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu nu ar merge atât de departe încât să pună în pericol partneriatul strategic România – SUA.

Și nu pentru că nu ar vrea să cumpere rachete PATRIOT, ci pentru că ar face-o doar dacă ar primi la schimb ceva, în interes personal și în contradicție flagrantă cu interesul național. Este în primul rând în interesul României să fie un stat de drept și să aibă o justiție independentă. Este în interesul nostru ca hoții să ajungă la închisoare.

Și este tot în interesul nostru ca să avem sisteme de apărare moderne și eficiente de apărare. Am fi avut nevoie de ele chiar și dacă Rusia nu și-ar fi etalat cu forță ambițiile neo-imperialiste. Nu vom fi niciodată o țară puternică fără o armată puternică. De aceea, am solicitat Americii să cumpărăm rachete PATRIOT și tot de aceea este aberant refuzul parlamentarilor încolonați la comanda șefilor lor de a mai discuta legiferarea achiziției, la nicio săptămână după ce propriul lor guvern și-a dat acordul.

Nu am avea o armată puternică și fără rachetele PATRIOT? Nu am avea o armată puternică fără sisteme performante de apărare anti-aeriană și anti-rachete! Am fi putut, bineînțeles, să cumpărăm astfel de sisteme și din alte țări. Dar nu ar fi fost o dovadă că nu apreciem la justa lor valoare eforturile și costurile pe care SUA și le asumă pentru apărarea României? Nu asta înseamnă parteneriat, la urma urmei? Ca ambele părți să suporte costurile unui proiect comun, după posibilități?

Și da, apărarea țării este un proiect comun româno-american, pentru că nu ne permitem să fie doar proiectul nostru. Nu își permite nicio țară din vecinătatea europeană a Rusiei, dar noi suntem la o extremă, suntem cei mai puțini capabili. De ce? Din cauza jefuirii sistematice a avuției comune și a incapacității liderilor de a ne transforma într-o economie solidă care să ne permită să ne achităm singuri notele de plată. Fie ele pentru pensii, fie pentru rachete.

Nu știu aceste lucruri liderii PSD și ALDE? Ba da! Și cu toate astea, atitudinea lor față de cetățenii României, față de țările de care ne leagă angajamente oficiale și solide sfidează nu doar logica și morala, ci chiar instinctul de supraviețuire. Dacă ei doresc să se sinucidă politic, îi privește. Dar faptul că încearcă să ne convingă pe toți ceilalți să îi urmăm, depășește orice închipuire.