Editorial Justiția penală, pusă pe butuci de CCR
Parcă nu mai trece zi să nu aflăm că încă un dosar penal s-a închis ca urmare a deciziei CCR nr. 358/2022. Astăzi, DIICOT a precizat că există risc major de închidere a aproximativ 600 de dosare de criminalitate organizată, cu prejudicii de peste 1,1 miliarde de euro. Luna trecută, DNA arăta că pot fi compromise cca 557 de dosare de corupție cu prejudicii care depășesc 1,2 miliarde de euro. Parchetul general de pe lângă ICCJ încă nu a oferit datele complete. Situația este dezastruoasă.
Ca să înțelegem cum am ajuns în această situație, vă propun să începem cu momentul 26 mai 2022, acela când CCR a dat lovitura de grație justiției penale prin pronunțarea deciziei nr. 358/26 mai 2022. Dacă în perioada OUG 13 cei care forțau amnistia și grațierea au încercat închiderea dosarelor penale prin modificarea legilor în Parlament, de această dată strategia s-a schimbat, iar lovitura de grație nu a fost dată de Parlament, ci prin intermediul Curții Constituționale. Efectul este devastator.
Pentru ca anchetele să nu dureze la nesfârșit, pentru a impulsiona organele judiciare să soluționeze într-un termen rezonabil dosarele penale și pentru a nu prelungi incertitudinea față de persoanele anchetate, legea spune așa: poți trage la răspundere penală o persoană doar într-un anumit termen. Acesta e termenul de prescripție a răspunderii penale. Doar cele mai grave infracțiuni sunt imprescriptibile, cum ar fi omorul, genocidul etc. Dacă însă organele judiciare descoperă faptele, nu stau în pasivitate, termenul de prescripție se întrerupe și începe să curgă un nou termen. Fiecare act de procedura efectuat de organul judiciar întrerupe termenul, cu o precizare: condamnarea definitivă trebuie să intervină totuși cel târziu într-un termen egal dublul termenului de prescripție a răspunderii penale. De exemplu, dacă termenul de prescripție este de 8 ani, indiferent că acest termen este întrerupt o dată sau de mai multe ori, dacă în termen de 16 ani de la data săvârșirii faptei nu intervine o condamnare definitivă, persoana anchetată nu mai răspunde penal.
Ce a făcut CCR?
În 2018 a dat o decizie, nr. 297/26.04.2018, prin care, în linii mari, a interpretat textul din Codul penal apreciind că nu orice act de procedură ar trebui să fie apt a conduce la întreruperea termenul de prescripție, ci doar actele care, potrivit legii, trebuie comunicate persoanei anchetate. Adică a dat textului în vigoare o interpretare restrictivă, restrângând efectele textului din codul nou la o formă asemănătoare, dar mai îngustă ca aplicare, formă care era cuprinsă în vechiul cod penal. Trimiterea la soluția din vechiul cod a fost expresă în considerentele deciziei.
E adevărat că această decizie a avut o formă atipică (dar nu singulară, mai putând fi întâlnite decizii asemănătoare) pentru că ea nu conținea nici formularea ”norma e constituțională în măsura în care are următorul înțeles...”, dar nici nu declara neconstituționalitatea întregului art. 155 alin. (1) Cod penal, ci doar a unei părți din acel text care era prea general, referindu-se la orice act de procedură în cauză, și trebuia interpretat restrictiv, limitat doar la actele de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate persoanei anchetate. Decizia a fost una disputată, fiind luată la limită: 5 contra 4 judecători CCR. Ca fapt divers, la acea dată s-au opus opiniei majoritare judecătorii constituționali Simina Tănăsescu, Livia Stanciu, dar și Valer Dorneanu și Maya Teodoroiu.
Bună sau rea, decizia CCR nu a declarat însă neconstituțional întregul text, ci a lăsat să se înțeleagă suficient de clar că textul există în continuare, dar trebuie interpretat în sensul restrictiv în care nu toate actele de procedură pot conduce la întreruperea termenului de prescripție, ci doar cele care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului.
După pronunțarea acestei decizii, marea majoritate a instanțelor de judecată (judecătorii, tribunale, curți de apel și ICCJ ) precum și a procurorilor au apreciat că textul rămâne aplicabil și că decizia CCR este una interpretativă, nu una simplă/extremă. În data de 16-17 mai 2019, președinții secțiilor penale ale ÎCCJ și curților de apel, împreună cu reprezentanții INM și ai PICCJ au dezbătut mai multe chestiuni de drept în vederea unificării practicii judiciare și au căzut de acord cu privire la caracterul interpretativ al deciziei CCR nr. 297/2018, cum rezultă și din Minuta semnată în urma acestei ședințe .
Au existat, însă și câteva soluții contrare prin care unele instanțe au considerat că decizia CCR a fost una simplă/extremă care a avut ca efect încetarea aplicabilității . În 2019 ÎCCJ s-a pronunțat prin decizia nr. 5/21.03.2019 a ICCJ asupra unei solicitări de emitere a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Deși solicitarea a fost respinsă de ÎCCJ, decizia este foarte importantă pentru că din era rezultă opinia ICCJ cu privire la acest aspect. Cererea Curții de Apel Constanța a fost respinsă ca inadmisibilă tocmai pentru că ICCJ a considerat că întrebările instanței ”nu ridică veritabile chestiuni de drept”, deci că nu există o problemă dificilă de drept care trebuie dezlegată. ICCJ a apreciat că decizia CCR nr. 297/2018 este suficient de clară, arătând că deciziile CCR sunt obligatorii nu doar în ce privește dispozitivul, ci si considerentele.
Acesta era argumentul principal care conducea la concluzia că decizia CCR este una interpretativă, nu una extremă. ICCJ a întărit această idee spunând că instanțele nu sunt chemate să interpreteze efectele deciziei CCR, ci trebuie să aplice în mod direct acea decizie ”într-un mod conform considerentelor sale”, adică ținând cont de interpretarea dată de CCR prin considerente. Așadar, practica judiciară se consolidase deja în sensul opiniei majoritare încă de la jumătatea anului 2019. De atunci și până la schimbarea de direcție a CCR realizată prin pronunțarea nuclearei decizii nr. 358/2022 practica instanțelor de judecată a fost unificată și stabilă.
De asemenea, doctrina era majoritară în același sens. Doar câteva articole mai relevante au fost în sensul argumentării caracterului extrem al deciziei nr. 297/2018 . În rest, toate lucrările importante de drept penal consemnau menținerea în vigoare a art. 155 alin. (1) Cod penal în noua interpretare dată de CCR.
Ce se întâmplă după aproximativ 4 ani? CCR se sucește la 180 de grade și vine în 2022 cu bomba: de fapt, decizia din 2018 nu era una interpretativă, cum greșit au înțeles instanțele de judecată, majoritatea facultăților de drept, CSM, INM, Consiliul Legislativ etc., ci una simplă/extremă care a avut drept consecință încetarea efectelor art. 155 CP după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în M.of. a acestei decizii, adică din 09.08.2018.
Asta are efectul unei bombe nucleare cu efecte retroactive detonate în sistemul judiciar penal. Decizia a fost luată cu majoritate, opunându-se doar doamnele judecător Simina Tănăsescu și Livia Stanciu. Raportor a fost dl. Daniel Morar, fost procuror-șef al DNA. De remarcat inconsecvența fostului președinte CCR Valer Dorneanu care, în 2018 aprecia că excepția este neîntemeiată, iar acum s-a sucit și a apreciat nu doar că decizia din 2018 a fost întemeiată, ci și că acea decizie a fost una extremă. De asemenea, este de remarcat ciudățenia juridică: dacă e decizie simplă, în lipsa intervenției legiuitorului textul declarat neconstituțional își încetează aplicabilitatea. După acest moment orice altă excepție referitoare la art. 155 alin. (1) CP ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă. Nu poți declara de două ori neconstituțională o norma juridică printr-o decizie simplă, după cum nu o poți abroga de două sau mai multe ori.
Motivarea deciziei CCR se bazează pe argumentul principal al pasivității legiuitorului. Sigur că legislația trebuie sistematizată, curățată de buruieni și pusă în acord cu deciziile CCR. La acest capitol parlamentul este în culpă, mișcându-se foarte greu. Dar analizând mai atent această speță punctuală, observăm că argumentul CCR este unul fals, care ascunde lucrătura perversă pe care politicienii regimului Iohannis au reușit-o în 2022, folosindu-se de CCR, făcându-l pe Dragnea să pară un biet ageamiu. De ce este fals argumentul pasivității legiuitorului?
• Pentru că decizia din 2018 nu impunea o intervenție urgentă, fiind o decizie interpretativă. Nu o spun eu, dar așa au apreciat în decizii de speță ICCJ și celelalte instanțe, așa a apreciat și o parte importantă a mediului academic precum și alte instituții importante din sistemul judiciar. Există unele decizii CCR cu care se poate trăi, care dau sens și interpretare unor texte legale, fără a le șterge din legislație, și sunt și unele decizii extreme care acționează ca o radieră. După expirarea celor 45 de zile de la publicarea acestor din urmă decizii CCR textul își încetează aplicabilitatea ca și cum ar fi abrogate. Nu este același lucru a sta în pasivitate față de un text care rămâne în vigoare, fiind însă aplicat în înțelesul dat de o decizie CCR, cu a rămâne în pasivitate față de o decizie CCR extremă, care conduce la ieșirea din vigoare a acelui articol. În primul caz textul de lege rămâne în vigoare, fără a se produce dezechilibre majore în justiție, în al doilea caz efectele sunt mult mai dure putând conduce chiar la vid legislativ și blocaje insurmontabile. Acesta este avantajul deciziilor interpretative față de cele extreme. Ca fapt divers, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, în 2011, decizia interpretativă nr. 349/2002 referitoare la tăgada paternității și-a produs efecte în mod direct.
• Pentru că CCR avea câteva sesizări mai vechi, din 2019, pe care le-a ținut în sertar și le-a analizat, ca la comandă, abia în 2022. Oare asta nu e pasivitate vicleană? Nu faci nimic, ții acele sesizări în sertar și le scoți la momentul potrivit, detonând sistemul judiciar penal. De ce nu s-a pronunțat CCR-ul încă din 2019 pe acele excepții?
• Pentru că CCR s-a sucit la 180 de grade, ca la comandă. În dosarele cu miză mare politicienii transmit impulsurile potrivite pentru judecătorii constituționali pe care i-au numit în funcție. Majoritatea sunt receptivi la aceste impulsuri. Argumentul ignoră legătura foarte apropiată între judecătorii CCR și politicieni, care îi determină pe mulți dintre judecătorii CCR, cu tot mai rare excepții, să acționeze ca servitori ai intereselor celor care i-au numit în funcție.
• CCR-ul aruncă toată vina pe legiuitor, dar nu vede bârna din ochiul său. Să spui inițial că un text e neconstituțional, dar doar pe jumătate, pentru a afirma apoi, după câțiva ani, că de fapt și acest rest e neconstituțional e de noaptea minții! CCR dă o decizie care generează probleme, și tot CCR îi ceartă apoi pe toți că nu au înțeles ce au avut ei în cap când au pronunțat decizia: pe instanțe, parchete, INM, MJ, profesori de drept, parlamentari. Timp de 4 ani de zile, acel articol s-a aplicat, a produs efecte fără probleme deosebite în practică. Apoi, cu argumente discutabile, validate la limită (5 la 4 dintre judecătorii CCR), și cu o exprimare defectuoasă, CCR a generat cu adevărat probleme în aplicarea legii prin decizia nr. 297/2018. Încep să am convingerea că dacă interpretarea instanțelor ar fi fost alta începând cu 2019, venea apoi CCR și spunea că de fapt au greșit. Exact ca în bancul cu basca: dacă ai, de ce ai, dacă n-ai, de ce n-ai, după interesul unor băieți și fete deștepte care trebuie cu orice preț să scape de dosare penale chiar cu prețul închiderii a altor sute sau mii de dosare.
• Pentru că ignoră o altă pasivitate: cea a organelor judiciare care, în unele cazuri, au dormit pe dosare cu anii, de a ajuns un termen de 5-7 ani să nu mai fie suficient pentru finalizarea unei anchete penale.
• Pentru că falsă este și explicația dată de judecătorul raportor Daniel Morar în această speță: în 2018 CCR ar fi transmis doar un fel de avertisment, o recomandare în urma căreia legiuitorul nu a făcut nimic, astfel încât a trebuit, chipurile, să vină iar CCR, în 2022, și să ”radă” tot textul.
Varianta asta e contrazisă de realitate: decizia CCR din 2022 nu dă cu barda, ci spune că, de fapt, CCR a dat cu barda încă din 2018, doar că nimeni nu a înțeles asta, în afară de 3 inși, toți ceilalți magistrați, profesori de drept care au înțeles altceva fiind nepricepuți.
Mai spune dl. Morar, devenit între timp avocat de penal, că a fost clar pentru majoritatea oamenilor că decizia din 2018 nu a fost interpretativă.
Lucrurile stau exact invers: majoritatea covârșitoare a practicienilor au înțeles că decizia a fost interpretativă. Ne mai spune că recomandarea a fost dată pentru legiuitor, nu pentru magistrați. În realitate, deciziile CCR sunt obligatorii pentru toate instituțiile, iar textul deciziei nu se referă în mod explicit la legiuitor, cum a făcut-o cu alte ocazii. Și mai sugerează, în mod evident eronat, că e scuzabil ca magistrații să inventeze texte de lege, să își aroge putere de legiuitor, această conduită putând fi trecută cu vederea, dar este inacceptabilă doar lentoarea parlamentului. În realitate, în speța de față magistrații nu și-au arogat puteri de legiuitor, nu au inventat un text de lege, ci au interpretat legea exact prin prisma deciziei CCR.
Poziționarea aceasta este dezamăgitoare având în vedere rolul pozitiv pe care dl. Morar l-a avut la conducerea DNA, dar se modifică ea scoarța Pământului, darămite oamenii... Sugestive sunt și explicațiile domnului Morar despre decizii CCR referitoare la vechimea pt. accedere la DNA/DIICOT. Ne spune ca „a votat” împotriva admiterii obiecției de neconstituționalitate dintr-un fel de solidaritate cu foștii colegi de la DNA, dar când detaliază înțelegem mai degrabă că opțiunea sa era în sensul admiterii sesizării ICCJ. Regăsim astfel „solidaritatea” ca temei de drept pentru soluționarea sesizărilor CCR. Dacă vedem asta la un magistrat de anvergură, bun profesionist, ce pretenții să mai avem de la politruci, membri de partid împinși din parlament direct la CCR?
• După tot felul de contorsiuni de logică juridică CCR ne spune în decizia 358/2022, la un moment dat, sec: decizia din 2018 era una simplă/extremă, care a condus la expirarea termenului de 45 de zile în care legiuitorul trebuia să intervină la ieșirea din vigoare a acelui articol . Numai că aceeași CCR, prin Decizia nr. 466/2019 ne spune taman invers: art. 155 alin. (1) este în vigoare, fiind modificat (de decizia nr. 297/2018)! Deci nu doar că întregul sistem judiciar a considerat în mod corect că art. 155 alin. (1) Cod penal a rămas în vigoare, ci însăși CCR în 2019 scria negru pe alb acest lucru. Și atunci întrebarea legitimă este: mai are cineva vreun dubiu că lucrătura malefică a aparținut de data aceasta CCR-ului?
În cele ce urmează mă voi referi și la activitatea miniștrilor Justiției între 2018-2022, raportat la această problemă a întreruperii prescripției răspunderii penale.
Unii dintre foștii miniștri s-au exprimat deja în spațiul public, alții tac asurzitor.
Dacă privim lucrurile prin prisma deciziei CCR nr. 358/2022, pentru a evita încetarea aplicabilității art. 155 alin. (1) Cp ar fi trebuit ca punerea în acord cu decizia CCR nr. 297/2018 să fi fost făcută în termenul de 45 de zile de la data publicării ei în M.of. Așadar, potrivit DCC nr. 297/2018, pentru a salva art. 155 alin. (1) Cp acest articol ar fi trebuit modificat până pe 9 august 2018.
Tudorel Toader, ocupat în acea perioadă cu evaluarea procurorului șef DNA și apoi a procurorului general Augustin Lazăr, s-a exprimat de curând public pe acest subiect, în sensul că decizia CCR nr. 297/2018 era una interpretativă, care nu impunea o intervenție de urgență pentru că art. 155 alin. (1) Cp nu urma să își înceteze aplicabilitatea după pronunțarea acestei decizii. Ministrul Tudorel Toader inițial, după tot scandalul generat de OUG 13 din mandatul lui Florin Iordache, a pus în consultare publică la 19.04.2017 un proiect de modificare a Cp si Cpp care punea parțial în acord codurile cu deciziile CCR, care nu mai impunea prag pentru abuzul în serviciu și care nu mai prevedea dezincriminarea neglijenței în serviciu.
Vă reamintesc că discuțiile de la acea vreme erau focalizate pe modificarea infracțiunii de abuz în serviciu cerută de liderul PSD de la acea vreme și de către alți colaboratori ai săi. Proiectul nu fost promovat ca atare în Parlament, ci a fost promovat în noiembrie 2017 un alt proiect care punea în acord parțial Cp si Cpp cu deciziile CCR, fără nicio referire la abuzul în serviciu. De asemenea, proiectul nu conținea nicio referire la art. 155 Cp având în vedere că la data promovării lui decizia încă nu fusese pronunțată. După pronunțarea deciziei CCR nr. 297/26.04.2018 și până la finalul mandatului său, 24.04.2019, Tudorel Toader nu a propus un alt proiect inițiat de Ministerul Justiției.
În schimb, sub pretextul punerii în acord a Cp si Cpp cu deciziile CCR, pesediștii lui Dragnea au propus la 18 aprilie 2018, cu doar câteva zile înaintea pronunțării deciziei CCR, prin inițiativă legislativă parlamentară, niște monstruozități pe care le-au trecut prin Comisia Iordache. Pe lângă unele modificări corecte, aceștia au împănat codurile cu propuneri extrem de toxice (Codul penal – plx 406/2018 , Codul de procedură penală – plx 373/2018 ) .
Între modificările care puteau fi făcute, nefiind foarte nocive, se regăsea și modificarea art. 155 Cp, dar modificarea nu viza o punere în acord cu decizia CCR pentru că această decizie încă nu fusese pronunțată la data depunerii propunerii legislative în Parlament. Modificare propunea însă adoptarea unei forme asemănătoare celei din vechiul Cod penal. După dezbateri parlamentare aprinse pe marginea acestor proiecte controversate și deosebit de nocive, aceste propuneri au picat într-un final la CCR care le-a declarat, în iulie 2019, neconstituționale în ansambul lor. În urma acestor decizii, proiectele au fost respinse de Parlament în martie 2021.
În portofoliul ministrului Ana Birchall (aprilie 2019 – noiembrie 2019) nu a fost promovat niciun proiect de modificare a Cp și Cpp, dar a fost constituit un grup de lucru care să actualizeze și să sistematizeze modificările necesare la Codul penal și cel de procedură penală. După anunțul CCR din iulie 2019 de declarare a neconstituționalității proiectului toxic al PSD, în ansamblul său, putea fi, teoretic, demarat un nou proiect de lege pentru că proiectul toxic din Parlament, votat și de d-na Birchall, fusese declarat neconstituțional în ansamblul său. Singurul ministru al justiției din perioada 2018-2022 care a avut o poziționare din care rezultă că ar fi văzut problema, ar fi conștientizat pericolul vidului legislativ, este Ana Birchall, care însă se întreabă retoric ce au păzit ceilalți miniștri, explicând că ea nu putea interveni (prin OUG, ca și când nu putea promova prin MJ, sau ca deputat, un proiect/propunere legislativă punctuală de rezolvare a problemei) pentru că în Parlament era propunerea rezultată din Comisia Iordache.
Nimic nu oprea ministrul justiției sau un deputat ff deștept, mai deștept decât toți ceilalți la un loc, să propună completarea art. 155 cu alin. (1) despre care CCR ne spune acum că și-a încetat aplicabilitatea la 9 august 2018. Adevărul este că la acea dată era aproape imposibil să prevezi mizeria CCR din 2022, iar poziționarea doamnei Birchall reprezintă mai mult o formă de aroganță fără acoperire. La fel cum l-au reprezentat și numeroasele sfaturi pe care ni le dădea din tribune, despre cum să desființăm în 2021 SIIJ, ignorând fără urmă de jenă faptul că votase cot la cot cu colegii ei pesediști din Epoca Dragnea pentru înființarea SIIJ.
Ulterior, ministrul Cătălin Predoiu, în tot cursul anului 2020, nu a propus niciun proiect de punere în acord a Cp și Cpp cu deciziile CCR, deși la MJ era schițat deja un proiect mai amplu, încă de pe vremea predecesoarei sale, care includea mai multe articole care trebuiau puse în acord.
După preluarea portofoliului de ministru, eu am reactivat grupul de lucru înființat în 2019 care se ocupase de redactarea inițiala a proiectului de modificare a Cp și Cpp pentru a-l actualiza, a-l completa și cu celelalte decizii apărute între timp și a-l finaliza. În luna aprilie 2021 acest grup de lucru s-a concentrat pe modificarea Codului de procedură penală în acord cu decizia CCR nr. 233/07.04.2021, decizie extremă, care impunea obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești penale odată cu pronunțarea și avea potențial de creare a unui vid legislativ. Textul a fost finalizat în timp util, fiind promovat ca inițiativă parlamentară pentru a câștiga timp.
A fost evitat astfel un dezastru cu impact negativ asupra foarte multor dosare penale. În iulie 2021 am finalizat proiectul de modificare a Cp și am pornit procedura de adoptare a proiectului de modificare a Cp, punând proiectul în consultare publică, și care conținea inclusiv modificarea art. 155. Termenul de consultare a expirat pe 8 septembrie, dată după care putea fi putea fi aprobat în guvern și trimis către Parlament. Pe 2 septembrie am pus în consultare publică și proiectul de modificare a CPP . După 15 octombrie 2021 și acest proiect putea fi trimis spre aprobare în Guvern și apoi către Parlament.
Ne întoarcem la ministrul Cătălin Predoiu, care, în loc să continue procedura de aprobare în guvern a proiectelor de lege, după cca jumătate de an, fără nicio justificare rațională, a pus din nou în consultare cele 2 proiecte . Ele nu au fost trimise către parlament nici până acum, 14.11.2022, deși pe 2 iunie 2022 Cătălin Predoiu afirma că a trimis cele două proiecte către Guvern spre aprobare .
În schimb, imediat după pronunțarea deciziei CCR nr. 358/2022 Predoiu a inițiat o OUG de modificare a art. 155 CP, deși putea solicita adoptarea unei inițiative parlamentare depuse în decembrie 2021 de colegii mei din USR, similară proiectului de OUG, aflată la camera decizională . Dintr-o anumită perspectivă demersul a fost tardiv pentru că nu a salvat miile de dosare care vor fi închise, dar mai grav este că modificarea Cp prin OUG a fost o cale extrem de riscantă pentru că vulnerabilizează în continuare instituția întreruperii prescripției răspunderi penale (OUG a fost emisă în condițiile în care în Parlament exista o propunere legislativă cu același obiect, aflată în camera decizională, care putea fi adoptată într-o singură zi). Dacă peste 4 ani ne trezim că CCR va considera adoptarea textului prin OUG ca neconstituțională pentru că exista în Parlament un proiect cu conținut similar (există decizii CCR în acest sens) înseamnă că ne vom întoarce de unde am plecat și că vidul legislativ se va extinde.
Privind retrospectiv, sigur că ar fi fost ideal dacă reușeam să finalizez mai repede proiectul de modificare a Codului penal. Motivul pentru care nu am accelerat procedura îl constituie în primul rând faptul că nu exista la acel moment o decizie CCR extremă care să creeze riscul unui vid legislativ. Cum am mai spus, decizia CCR nr. 297/2018, a fost considerată de instanțele judecătorești într-o practică judiciară consolidată ca fiind o decizie interpretativă. Însăși CCR aprecia în decizia nr. 466/2018 că art. 155 alin. (1) este în vigoare. Atunci când a fost emisă o decizie extremă, cum a fost decizia nr. 233/07.04.2021, am acționat în regim de urgență pentru a nu lăsa posibilitatea creării unui vid legislativ.
Pe de altă parte, apreciez că, dacă proiectele pe care le-am pus în consultare publică în iulie, respectiv septembrie 2021 nu ar fi fost băgate în sertare de Cătălin Predoiu, ele ar fi putut fi adoptate până în mai 2022 când s-a pronunțat CCR, ceea ce ar fi putut lipsi CCR de argumentul principal (și înșelător, după cum am argumentat mai sus), acela al pasivității legiuitorului. Ar fi existat șanse destul de mari ca decizia CCR să fi arătat cu totul altfel, iar nucleara să fi fost dezamorsată. Este, evident, doar o supoziție, CCR are resurse inepuizabile de a ne surprinde.
Care ar fi concluzia? Așa-zisa pasivitate a legiuitorului invocată de CCR a avut la bază în primul rând faptul că decizia CCR nr. 297/2018 nu a fost una tranșantă, extremă, ci a fost una interpretativă. Așa s-a așezat practica judiciară într-o majoritate covârșitoare. Vina pentru detonarea a mii de dosare penale aparține în primul rând CCR care a făcut astfel un serviciu patronilor politici și un mare deserviciu societății. Felul în care CCR a reinventat decizia din 2018 considerând-o una extremă și nu una interpretativă este grăitor.
În final, ar mai fi de făcut un sigur comentariu: reforma legislației penale făcute de Predoiu în 2009 prin adoptarea Noului Cod penal și Codului de procedură penală reprezintă un eșec. Numărul mare de articole declarate neconstituționale de CCR, mai ales în privința Codului de procedură penală, ne conduce spre această concluzie, chiar și acceptând că o parte dintre ele au fost declarate neconstituționale la comandă politică.
Totuși, vorbim de aproximativ o zecime din Codul de procedură penală declarată neconstituțională. Iar Codul penal a fost adoptat de Guvernul Boc prin angajarea răspunderii guvernului, adică fără dezbateri parlamentare. După cum am spus, CCR din 2016 și până în prezent a dat și multe decizii controversate, la comandă politică pentru salvarea pielii unor băieți deștepți. Cu toate astea, numărul imens de articole declarate neconstituționale ne face să concluzionăm în sensul eșecului reformării legislației (procesual) penale. Iar răspunderea politică pentru acest dezastru îi aparține în primul rând lui Cătălin Predoiu, cel care a pus în mâinile Alinei Bica, omul său de încredere, coordonarea modificărilor legislație penale în calitatea sa de secretar de stat la Ministerul Justiției.
CCR trebuie reformată din temelii.
La CCR s-au blocat reforme importante, de CCR au trecut legi odioase. Reforma CCR trebuie făcută prin modificarea legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea CCR, dar și prin revizuirea Constituției. Până la revizuirea Constituției, noi, USR, vom propune modificarea legii CCR care ar trebui să nască în această etapă o discuție serioasă despre ce avem de gând cu această instituție: să o acceptăm ca pe o gașcă de protecție a intereselor cu precădere politice ale unora sau altora, care face tot felul de jocuri politice, sau să redevină o instituție serioasă, respectată, reprezentată de judecători constituționali cu înaltă anvergură profesională și morală, care să se ridice la nivelul suprem pe care i-l conferă Constituția României.
..................................................................................
NOTE DE SUBSOL:
Curtea de Apel Constanța - dec. pen. nr. 425/12.04.2018, dec. pen. nr. 43/18.01.2019, dec. pen. nr. 443/12.06.2020; Curtea de Apel Oradea - dec. pen. nr. 341/2018, 368/10.08.2018; Curtea de Apel Alba Iulia - dec. pen. 448/12.06.2019; Curtea de Apel București – dec. pen. nr. 838/12.06.2019; Curtea de Apel Brașov – dec. pen. nr. 361/24.04.2019; Curtea de Apel Timișoara – dec. pen. nr. 515/09.05.2018, dec. pen. nr. 563/05.11.2018; Curtea de Apel Iași – dec. pen. nr. 79/15.10.2019; Judecătoria Bacău - dec. pen. 1541/2018; Judecătoria Medgidia – hot. pen. nr. 1923/2018, Tribunalul Argeș – hot. nr. 403/11.10.2018, Curtea de Apel Târgu Mureș – dec. pen. nr. 520/15.11.2018, dec. pen. nr. 529/28.11.2019 etc. ICCJ , dec. pen. nr. 32/07.02.2019, dec. pen. nr. 174/RC/15.05.2019, dec pen. nr. 148/19.04.2019, dec pen. nr. 168/07.05.2019, dec pen. nr. 268/rc/25.05.2019, dec pen. nr. 235/08.07.2019, dec pen. nr. 8/RC/09.01.2020, dec pen. nr. 181/11.03.2020, dec pen. nr. 183/12.03.2020, dec pen. nr. 112/14.05.2020, dec pen. nr. 143/09.06.2020, dec pen. nr. 483/15.12.2020, dec pen. nr. 126/1RC/2.02.2021, dec pen. nr. 167/25.02.2021, dec pen. nr. 276/RC/22.06.2021 etc. Minuta întâlnirii procurorilor șefi de secție din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA, DIICOT și ai parchetelor de pe lângă curțile de apel din 9-10 martie 2020
Curtea de Apel Timișoara – dec. pen. nr. 1208, dec. pen. nr. 1209/31.10.2018; Curtea de Apel Cluj - dec. pen. nr. 493/23.04.2019; Curtea de Apel Alba - dec. pen. 388/23.05.2019 etc.
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/213968
DCC nr. 358/2022, paragraful 73: ”În consecinţă, Curtea constată că, în condiţiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absenţa intervenţiei active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituţie, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii şi până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, fondul activ al legislaţiei nu conţine vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.”
DCC nr. 466/2019, paragraful 183: ”În privinţa criticilor de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 19 [cu referire la art. 155 alin. (2)] din lege, potrivit cărora acesta nu respectă normele de tehnică legislativă, care ar impune ca, în situaţia în care alineatele rezultate în urma punerii de acord cu decizia Curţii sunt identice cu cele în vigoare, Parlamentul să elimine din conţinutul normativ al legii de modificare o asemenea intervenţie legislativă, Curtea constată că art. 155 din Codul penal - în vigoare - cuprinde 5 alineate, iar 4 alineate au fost supuse unor evenimente legislative, după cum urmează: alineatul (1) a fost modificat, alineatul (3) a fost eliminat, alineatul (4) a fost modificat, iar alineatul (5), ca urmare a eliminării alineatului (3), a fost renumerotat.”
Câteva exemple de reglementări toxice: se relaxau foarte mult condițiile deja permisive ale liberării condiționate, Se reduceau termenele de prescripţie a răspunderii penale, infracţiunile de dare de mită şi de cumpărare de influenţă erau dezincriminate parţial, era dezincriminată total infracţiunea de neglijenţă în serviciu, erau înjumătăţite pedepsele pentru infracţiunile de delapidare şi abuz în serviciu, abuzul în serviciu în formă calificată era dezincriminat, achitarea prejudiciului devenea pentru toate categoriile de infracțiuni circumstanță atenuantă obligatoriu dacă prejudiciul era achitat, erau îngreunate condițiile de aplicare a confiscării extinse, martorul, putea întrerupe audierea, erau eliminate ca prove înregistrările efectuate de către terți (de ex imaginile surpinse de camere de vedere ale unui magazin, denunțurile nu puteau conduce la reducerera limitelor de pedeapsă decât dacă erau efectuate la maximum un an de la comiterea faptei, necompetența materială a instanțelor putea fi incocată oricând și asta conducea la reluarea proceselor de la 0, punerea sub protecție a martorilor era îngreunată, era înlătorată posibilitatea procurorilor de a obține de urgență date despre tranzacțiile financiare suspecte, la audierea martorului putea participa și suspectul (cu risc de intimidare), suspecții puteau afla toate datele din dosarul de urmărire penală încă din faza incipientă a anchetei, revizuirea și recursul în casație puteau fi folosite pentru a redeschide prin motivele nou introduse în cod a dosarelor deja soluționate definitiv etc.
- Etichete:
- usr
- legile justitiei
- stelian ion
