Interviu cu Iulian Fota despre situaţia din Iran: „Regimul are o şansă de supravieţuire”

Peste 1.000 de arestări, peste 20 de morţi, numeroase oraşe cuprinse de proteste de stradă, acesta este bilanţul provizoriu al contestării regimului de la Teheran, izbucnită în ultimele zile ale lui 2017. Aşadar, spre ce se îndreaptă evoluţiile din această ţară, car par să fi luat prin surprindere şi regimul autocratic, şi marile cancelarii?

Într-un interviu acordat Digi24.ro, directorul Colegiului Naţional de Informaţii, Iulian Fota, compară situaţia din Iran cu cea prin care a trecut Iugoslavia lui Miloşevici, explică cum împarte această criză taberele pe scena internaţională şi care e difernţa dintre protestele actuale şi cele din 2009. Totuşi, atrage atenţia fostul consilier prezidenţial, „regimul are o şansă de supravieţuire”.

Digi24.ro: Proteste ample, în 2009, în Iran, proteste la sfârşit de 2017-început de 2018, care câştigă în intensitate. Prin ce diferă aceste mişcări?

Iulian Fota: În 2009, proteste au fost în special la Teheran şi au avut în principal un scop politic. Protestele actuale - în primul rând că sunt surprinzătoare, au apărut pe nepusă masă, nimeni nu le-a anticipat – au debutat pe un fond economic şi social şi au loc proponderent în zonele mici. Oamenii reclamau corupţia, sărăcia, şomajul, ori inflaţia prea ridicată, deci reclamau toţi acei paramateri care le afectează viaţa de zi cu zi. Repet, spre deosebire de 2009, aceste proteste au început în oraşele mici. Însă în ultimele 48 de ore se constată şi apariţia unor revendicări de ordin politic, iar două sunt importante. În primul rând este o contestare clară a leadership-ului religios al Iranului, în al doilea rând au fost semnalate revendicări care vizează retragerea Iranului din zone precum Siria, deci ar fi vorba de o restrângere a influenţei regionale a Iranului. Aceste revendicări politice sunt cele care au determinat autorităţile actuale să reclame influenţe externe în proteste.

Este curios tocmai faptul acesta, semnalat şi de dumneavoastră, că protestele au luat lumea prin surprindere. După semnarea acordului nuclear au existat aşteptări că economia va cunoaşte o revigorare semnificativă. De ce nu s-a întâmplat acest lucru după 2015? Ori s-a întâmplat, dar prea încet?

Bănuiala mea este că, aşa cum se întâmplă în cazul oricărui regim rigid, şi cel din Iran se adaptează foarte greu. E marea vulnerabilitate a regimurilor autoritare. Ele se pliază greu pe schimbări, se pliază greu pe un context regional diferit, se adaptează greu la transformări. Avem exemplul lui 1989, când regimurile din lumea comunistă, dar şi de dincolo de ea, au picat unul câte unul pentru că n-au înţeles vremurile, n-au înţeles noul context internaţional şi nu s-au pliat pe el. Exemplul poate cel mai la îndemână dincolo de lumea comunistă este Iugoslavia, cu căderea lui Miloşevici şi lanţul de erori făcute la vremea respectivă. Deci eu cred că Iranul este într-o situaţie de felul ăsta. Nu înţelege corect contextul, nu-şi dă seama că în ciuda unor succese de politică externă populaţia este nemulţumită. Iar aici trebuie să facem o paranteză, anume că Iranul este marele câştigător al tuturor acestor mutări geopolitice din ultimii ani. Influenţa sa e mult mai mare azi decât acum 10 ani, are actori care orbitează în jurul său, cum e Hezbollah, are aliaţi în Yemen, influenţa sa a crescut, aşadar din punctul acesta de vedere regimul are multe motive să fie mulţumit. Pe de altă parte, şi cred că aici este şocul major pentru regim, constată că în interior, în ciuda succeselor de politică externă, populaţia este nemulţumită, vrea în mod firesc o viaţă mai bună, vrea, în mod firesc spun eu, drepturi şi liberăţi, asta apropo de protestul acelei domnişoare care şi-a dat jos voalul, şi eu cred că aici Iranul are o problemă foarte serioasă. Trebuie să fie mult mai flexibil şi mult mai atent la ceea ce îşi doreşte propria populaţie.

Putem face o comparaţie între Arabia Saudită şi Iran, apropo de chestiunea libertăţilor pe care oamenii le revendică într-o măsură tot mai largă? Pentru că în Arabia Saudită asistăm de ceva timp la unele reforme sau tentative de reforme în domeniul prezenţei factorului religios în viaţa de zi cu zi a oamenilor, iar ele ating şi statutul femeii. În acelaşi timp, Iranul era perceput ca o societate, să-i spunem, ceva mai liberală decât Arabia Saudită.

Absolut. Iranul a fost ani de zile cea mai liberală societate a Orientului Mijlociu, cel puţin până la căderea Şahului şi instalarea acestui regim autoritar şi fundamentalist islamic. Eu cred că e obligatoriu să introducem Arabia Saudită în discuţia noastră din două motive. Pe unul l-aţi sesizat şi dumneavoastră – deja drepturile femeii în Arabia Saudită încep să fie mai bine conturate şi aproape aş spune că condiţia femeii în Arabia Saudită începe să fie mai bună ca în Iran. Ceea ce pentru un popor precum cel persan, care este foarte mândru şi de tradiţiile sale, şi de statutul său în Orientul Mijlociu, eu cred că este un aspect pe care îl ia în calcul. În al doilea rând este ecuaţia diferită. Iar aici apare iarăşi ceea ce separă situaţia din 2009 faţă de cea din 2018, când avem deja o coaliţie anti-iraniană, formată din Arabia Saudită, Statele Unite şi, într-o anumită măsură, rămâne să vedem cât de mult, Israel. Regimul de la Teheran, repet, în condiţiile în care înregistra succese de politică externă, se vede vulnerabilizat mai ales în această antiteză cu Arabia Saudită, pe fondul acestor demonstraţii interne. Să fii acum contestat şi de către ai tăi... vă daţi seama că situaţia regimului este foarte dificilă.

Cum sunt împărţiţi polii de putere la Teheran, pentru că nu putem vorbi de un singur centru de putere acolo. În mare, există zona preşedintelui, considerat mai moderat, şi cea a ayatollahului, care dă esenţă regimului teocratic din Iran. Cum s-ar putea poziţiona aceşti actori în viitorul apropiat, având în vedere revendicările tot mai accentuate dinspre economic spre politic?

Eu nu cred că mai contează în acest moment micile sau vagile diferenţe de atitudine în interiorul regimului iranian. Contestarea este la adresa întregului regim chiar dacă presiunea este focalizată pe liderul suprem, iar în acest moment eu cred că e nesemnificativ faptul că în guvern există şi oameni ceva mai flexibili sau cu viziuni ceva mai liberale. Deja văd că presa internaţională începe să vorbească de scenariul unei „primăveri arabe” în Iran pentru că Teheranul este într-o postură foarte dificilă acum. Când ai contestări de masă, când lumea îţi iese în stradă întotdeauna ai o dilemă: (aplici) mai multă forţă sau mai puţină în relaţia cu demonstranţii? Ambele variante sunt proaste. Mai multă forţă poate să ducă inclusiv la război civil, cum a fost în Siria. Mai puţină forţă poate să încurajeze şi mai multă lume să iasă în stradă, iar atunci contestarea creşte. Dilema regimului de la Teheran este atât de mare, de cruntă, încât, repet, eu nu cred că mai contează diferenţele dintre membrii săi. În măsura în care presiunea internaţională va creşte, regimul va fi obligat la o anumită omogenitate, o anumită coeziune ca să încerce să găsească un compromis pentru a ieşi din această situaţie foarte dificilă, foarte complicată.

Va fi, bănuiesc, un preţ de plătit pe zona câştigurilor geopolitice pe care Iranul le-a obţinut în ultima vreme. Cât ar putea fi de mare? Îmi imaginez că revendicările care privesc retragerea sau diluarea prezenţei iraniene din anumite regiuni ar putea fi parte a negocierilor dintre societate şi putere.

Regimul are o şansă de supravieţuire şi şansa stă în faptul că primele revendicări au fost de ordin economic. Deci dacă se mişcă repede, dacă e suficient de flexibil, înţelege dificultatea momentului şi angajează o discuţie pe reforme economice, sociale cu populaţia, eu cred că poate detensiona atmosfera, astfel încât la finalul zilei presiunea pe regim să fie mai mică, dar şi populaţia să aibă partea sa de câştig. Ceea ce reclamă oamenii e de luat în calcul, calitatea vieţii în Iran este foarte proastă. O ştim şi noi, că suntem o ţară ex-comunistă în care nomenclatura avea ce-i trebuie, iar poporul murea de foame. Deci pe o logică de felul ăsta, evident că trebuie să te duci spre popor, să încerci să-i ameliorezi situaţia economică, pentru că altfel revendicările politice vor deveni cele esenţiale şi din momentul acela nu mai ştie nimeni ce se poate întâmpla. Aici e o situaţie complicată şi internaţional pentru că deja se vede cum se transferă în afară polarizarea din interiorul Iranului. Americanii se vor duce la Consiliul de Securitate al ONU cu dorinţa de a discuta situaţia din Iran, iar China şi Rusia vor fi obligate să ţină partea Iranului întrucât ambele sunt sensibile la chestiunile astea legate de demonstraţii, contestarea unor conduceri autoritare, căci mai mult sau mai puţin se simt cu musca pe căciulă. Dacă această problemă iraniană nu se detensionează repede, dacă nu se calmează în interiorul Iranului, şansele sunt destul de mari ca ea să polarizeze regional şi chiar global şi să devină dintr-o chestiune internă una internaţională.

Este puterea de la Teheran mai dependentă acum de acordul nuclear decât era odinioară? Acel acord pe care preşedintele Trump l-a denunţat constant.

Eu nu cred că mai contează acordul nuclear. Acordul nuclear era legat de un Iran aflat într-o altă postură. În momentul în care lumea a ieşit în stradă şi există semnale că aceste proteste s-ar putea extinde eu cred că chestiunea acordului nuclear devine secundară. Şi oricum, chestiunea acordului nuclear mai degrabă pare să încurce în momentul ăsta şi nu neapărat pe americani, ci în primul rând pe europeni. Dacă facem un tur de orizont şi ne uităm la fiecare cum s-a poziţionat, e clar că dincolo de regimul autoritar iranian aceste demonstraţii îi surprind într-o postură neplăcută pe europeni, care încă vor să-şi mai salveze mizele economice din Iran şi se vede că ezită, nu ştiu cum să se poziţioneze. Cred că-i surprind un pic şi pe ruşi, pentru că ruşii contau pe o relaţie specială cu regimul de la Teheran, apropo de intervenţia lor în Siria şi tot acest complicat dosar al Orientului Mijlociu. Singurii care văd oportunitatea aici sunt americanii şi israelienii. Prim-ministrul israelian a trimis deja o scrisoare către populaţia Iranului. Iar aici trebuie să spunem un lucru: populaţia iraniană nu este anti-israeliană sau nu în măsura în care se prezintă sub conducerea supremă. Premierul israelian, cunoscând sensibilităţile şi situaţia de acolo, a înţeles oportunitatea şi a trimis un mesaj către populaţia iraniană, un mesaj de pace, tocmai pentru a spori dificultatea în care se află regimul autocratic din Iran. Aşa cum aceeaşi oportunitate au intuit-o şi americanii, de aceea pun presiune pe Iran la Consiliul de Securitate al ONU. Uşor, uşor, problema iraniană devine dintr-una internă una internaţională de maximă importanţă şi s-ar putea să eclipseze Coreea de Nord, mai ales că acolo avem nişte evoluţii relativ favorabile unui compromis, unei înţelegeri.

Cum comentaţi mesajele Twitter, aproape în timp real, ale preşedintelui Trump, privind situaţia din Iran?

Preşedintele american e obligat să joace la maximum cărţile de politică externă pentru că are câteva dificultăţi de politică internă pe care trebuie să le gestioneze, să le ţină sub control – în special contestarea legitimităţii alegerilor, povestea asta a unor posibile contacte, conexiuni cu Rusia, ş.a.m.d. Şi-atunci, pe o logică pe care am mai văzut-o şi la alţi preşedinţi, probabil că urmăreşte ca fiecare oportunitate de politică externă să o valorifice pentru a da un semnal propriului electorat, pentru a da un semnal populaţiei americane în ansamblu. Eu cam aşa văd această relaţie a preşedintelui Trump cu Twitter. Sunt şi câteva aspecte, cum să vă spun, mai greu de înţeles, dar astea ţin şi de personalitatea dânsului.

Am văzut că există voci care, în această etapă deja, trag concluzia că s-ar putea merge dincolo de valul care a fost acum aproape 10 ani. Dumneavoastră îndrăzniţi în acest moment să faceţi un pronostic?

Eu nu împărtăşesc punctul acesta de vedere. În primul rând, Primăvara arabă nu a fost omogenă. Chiar dacă tendinţa de revoltă, de exprimare a nemulţumirii o avem în multe state ale Orientului Mojlociu, evoluţiile au fost foarte diferite. Au fost state precum Tunisia, unde elita politică, în inteligenţa ei, a găsit un compromis şi s-a ieşit relativ repede, uşor din impas. Au fost state precum Siria, unde conducerile au fost rigide, autoritare şi am ajuns la război civil. Au fost situaţii intermediare, cum e cea din Egipt, unde după o perioadă de cochetare cu ideea de democraţie şi pe fondul venirii Frăţiei Musulmane, s-a revenit la o conducere autoritară, dar s-a evitat o confruntare mai gravă, chiar război civil. Sunt ţări care au rămas neatinse, cum este Iordania, unde datorită înţelepciunii regelui s-a evitat complet orice formă de tensiune şi şi-a văzut de evoluţia sa spre modernitate. Deci nu cred că are rost să comparăm Iranul cu celelalte state arabe, mai ales că vorbim aici de o populaţie persană, care are o altă cultură, un alt mod de raportare la politică. E bine să ne uităm la datele din teren şi să tratăm Iranul ca o ţară suverană, independentă, distinctă, pentru că în felul acesta putem intui mai uşor ce se întâmplă acolo. Atfel, mergem pe idei preconcepute, lucru periculos în analiza de politică externă.

La ce semne să fim atenţi în perioada imediat următoare? Urmărim criza din Iran conectaţi la două dimensiuni: informaţia şi analiza venite pe filiera presei tradiţionale, respectiv avalanşa de informaţii, sub diferite formate, venite prin reţele sociale.

Sunt două paliere. Pe de o parte, este cel al revoltei, trebuie să vedem dacă ea se extinde. Pe de alta, ştim din analiza regimurilor totalitare că atunci când sunt contestate în interior au tendinţa de a inventa un duşman extern pentru a abate atenţia opiniei publice, a populaţiei de la problemele interne la cele externe. Deja regimul iranian a făcut un pas în acest sens, vorbind, fără să şi nominalizeze, despre duşmani externi care încearcă să distrugă... ştim teoria.

Numai că teoria asta uneori poate fi pusă în practică, inclusiv Primul Război Mondial a început pe un astfel de demers. Trebuie, deci, să urmărim dacă regimul face paşi spre acest scenariu, iar dacă ăsta-i scenariul, cine ar putea să fie acel duşman, că la un moment dat trebuie să nominalizezi pe cineva ca duşmanul extern spre care să focalizezi atenţia şi îngrijorarea propriei populaţii. Dar eu sper că regimul iranian este suficient de înţelept să înţeleagă momentul şi să angajeze o discuţie serioasă pe zona economică şi socială pentru că acolo e salvarea sa. Poate învaţă ceva din căderea lui Ceauşescu.