INTERVIU. Iulian Fota: "Franţa şi Germania au tendinţa de a sta la remorca Rusiei în Ucraina"
Când în spaţiul public se recurge la termenul „armată europeană”, traducerea corectă a proiectului anunţat recent de Jean-Claude Juncker ar fi „intensificarea cooperării intra-europene în domeniul securităţii şi apărării”, explică fostul consilier prezidenţial pe probleme de securitate, Iulian Fota. Potrivit acestuia, „banii sunt cea mai mare problemă”, dar politico-militar lucrurile ar fi mai aşezate. În interviul acordat Digi24.ro, Iulian Fota analizează opţiunile României, situaţia de pe frontul ucrainean, impactul intensificării cooperării militare a statelor membre asupra relaţiei UE-SUA, a prezenţei americane pe continent şi în ce condiţii Bruxelles-ul ar putea ajunge la disensiuni de substanţă cu Washington-ul.
Digi24.ro: „Mai multă apărare în Europa nu va însemna mai puţină solidaritate transatlantică”, iată formula folosită de Jean-Claude Juncker, recent, în discursul anual privind starea Uniunii. Acesta a subliniat şi caracterul de complementaritate cu NATO al proiectului botezat de media „armata UE”, un concept despre care, e drept, nu dispunem de multe detalii. Pot coabita două asemenea structuri?
Iulian Fota: Da, ele o fac deja. NATO şi UE au un acord oficial de cooperare. După reuniunea franco-britanică de la St Malo, din 1998, Franţa şi Marea Britanie au hotărât să propună UE dezvoltarea unei politici europene de securitate şi apărare, inclusiv crearea unei forţe militare europene autonomă în acţiune. Ulterior au avut loc negocieri pentru ca eforturile UE să nu le dubleze pe cele ale NATO. Începând cu 2001, în continuarea cooperării pe care NATO a avut-o cu UEO, s-a convenit un format oficial de cooperare NATO-UE. Deci declaraţia domnului Juncker este conformă cu spiritul actual al lucrurilor. Nu avem aici nimic spectaculos. NATO şi UE nu numai că pot coabita, dar chiar mai mult decît atât ele au cooperat şi vor continua să coopereze. Să nu uităm că avem 22 de ţări membre ale UE care sunt şi membre NATO.
Există deja, în interiorul NATO, experienţa manifestării unor abordări diferite pe dosare mari, în general între blocul franco-german, pe de o parte, şi SUA/Marea Britanie, pe de alta.
NATO a fost întotdeauna o organizaţie suficient de flexibilă pentru a putea absoarbe diferenţele sau tensiunile inerente unui club cu atâţia membri. Să ne aducem aminte că NATO a trecut cu bine prin crize interne majore precum cea a Suezului, din 1956, sau cea din 2003, între SUA şi unii aliaţi europeni. Şi cu toate aceste probleme interne NATO continuă să funcţioneze, să-şi ia deciziile necesare, să-şi apere membrii. Este adevărat că uneori statele membre văd lucrurile destul de diferit, dar în final se produce armonizarea. Iar Franţa este astăzi mai NATO decît în trecut. Să nu uităm că Franţa a revenit acum câţiva ani în structurile militare ale Alianţei, după ani mulţi de absenţă.
O armată comună a UE ridică, inevitabil, întrebări cu privire la viitorul prezenţei SUA pe continent. Care credeţi că va fi impactul?
În primul rînd că UE nu-şi propune dezvoltarea unei „armate europene”. Nicăieri în documentele UE nu veţi întâlni sintagma „armata europeană”. Asta este o formulă promovată de presă sau unii analişti pentru a explica mai pe înţelesul oamenilor ce vrea UE să facă. De fapt, toată discuţia este despre intensificarea, repet, intensificarea cooperării militare şi de securitate între statele membre, în limitele politicii europene de securitate şi apărare. În timp, se speră că această cooperare va duce la creşterea cooperării europene în domeniu, la o forţă militară comună mai mare şi mai capabilă decât ce avem astăzi, la un număr mai mare de capabilităţi la dispoziţie. Tot acest efort va fi făcut fără să pună în pericol cooperarea cu NATO sau primordialitatea NATO în probleme de apărare colectivă. Conform tratatelor sale, UE nu gestionează decât probleme de managementul crizelor nu şi apărare colectivă, care este responsabilitatea NATO. Deci, dacă se respectă actualii parametri, şi domnul Juncker spune că da, nu se pune în discuţie prezenţa SUA pe continent. De altfel, însăşi SUA cere insistent partenerilor europeni să-şi sporească contribuţia la gestionarea problemelor globale de securitate.
Ce poate oferi o structura militară „exclusiv UE” şi nu poate pune la dispoziţie NATO? În afară de absenţa SUA din sala de comandă.
Păi tocmai asta este problema, dacă SUA nu vrea să participe la o anumită misiune? Dacă o anumită problemă este importantă pentru UE, dar nu şi pentru SUA? Soluţia este deja construită şi a şi fost testată, UE generând şi gestionând mai multe misiuni civile şi militare. Unele sunt gestionate cu ajutorul NATO, altele sunt doar ale UE, gestionate prin capabilităţile pe care uniunea le deţine. Cât timp UE se menţine doar în domeniul managementului crizelor, UE şi NATO pot colabora foarte bine. O criză majoră între UE şi SUA ar putea apărea doar dacă UE şi-ar propune să-şi asume singură responsabilităţile legate de apărarea colectivă. Dar aşa ceva este foarte puţin probabil. Ţările UE din Europa Centrală, în special România şi Polonia, dar şi ţări precum Olanda sau Danemarca nu vor accepta aşa ceva.
Nu este un secret interesul Rusiei pentru slăbirea NATO sau a diluării prezenţei acestuia. Apariţia unei armate a UE poate ridica probleme în acest sens?
Evident că Rusia ar vrea să-i vadă pe americani plecaţi din Europa şi NATO desfiinţată. A cerut desfiinţarea NATO de mai multe ori. Dar asta nu se va întîmpla. NATO şi UE sunt legate una de cealaltă. Vor supravieţui împreună sau dispar împreună. Eu cred că prima variantă este cea mai probabilă. Vor supravieţui, vor coopera şi îşi vor face treaba. Şi asta pentru că în vremurile astea complicate, cu o globalizare tot mai dezoccidentalizata, noi europenii nu avem prea multe opţiuni.
Pentru România, furnizorul cel mai eficient de securitate este Washington-ul, iar nu Bruxelles-ul, Berlinul sau Parisul. Pe de altă parte, relaţia cu UE rămâne crucială. Cum îşi poate coordona Bucureştiul priorităţile, în caz că proiectul de apărare comună va avansa?
Intensificarea cooperării intra-europene în domeniul securităţii şi apărării se va face fără a pune NATO în discuţie. Şi atunci lucrurile vor fi simple şi România nu ar avea o problemă. Se va respecta ideea celor trei D - duplicare, discriminare şi decuplare. UE nu va dubla militar NATO, nu va discrimina statele NATO care nu sunt membre ale UE, precum Norvegia, şi nu va decupla statele membre UE de NATO.
Dat fiind Brexitul, cum este percepută la Londra ideea unei „armate a UE”? Ştim că există ţări care nu sunt membre ale Uniunii Europene, dar fac parte din NATO.
Nu mai contează ce crede Londra despre „armata europeană”. Au votat pentru ieşirea din UE . Vom coopera cu Marea Britanie pe probleme de securitate prin intermediul NATO sau pe linie bilaterală. Marea Britanie, chiar dacă nu mai este o membră a UE, continuă să fie o ţară europeană. România trebuie să-şi păstreze relaţiile foarte bune cu Marea Britanie. Suntem aliaţi în NATO.
O formulă de apărare comună la nivelul UE, reiterată şi la Summit-ul de la Bratislava, readuce în discuţie problema finanţării. Au europenii bani pentru aşa ceva?
Repet, nu va exista o formulă de apărare comună la nivelul UE. Ne apărăm comun, deja, în NATO. La nivel UE se va intensifica cooperarea pe probleme de apărare şi securitate. Banii sunt cea mai mare problemă. Se caută soluţii precum ideea unor bonduri europene. Vom vedea. De departe este cea mai mare problemă, situaţia economică europeană şi globală fiind precară. Va cere multă imaginaţie şi mai ales voinţă politică, multă voinţă politică.
Cum caracterizaţi poziţia actuală a UE faţă de conflictul din Ucraina? În octombrie va fi un summit dedicat acestei probleme, iar ultimele săptămâni au fost marcate de înteţirea violenţelor şi de două deplasări ale lui Vladimir Putin în Crimeea.
Franţa şi Germania au tendinţa de a sta la remorca Rusiei în Ucraina. De aceea, ucrainienii nu prea au încredere în europeni. Doar printr-o strânsă cooperare cu SUA, Franţa şi Germania pot obţine un compromis rezonabil, care să ia în calcul în primul rând interesele ucrainienilor şi, bineînţeles, şi pe ale noastre, ale ţărilor din prima linie.
