În abisul Brexitului
Pentru Marea Britanie, orice variantă mai puțin radicală decât separarea completă de UE va semăna cu situația în care s-a găsit Franța după retragerea sa din structurile militare ale NATO în 1966. Până în 2009, când Franța a întors acea decizie, ea a rămas limitată de constrângerile altor membri NATO dar nu a avut niciun cuvânt de spus în deciziile politice sau militare.
PARIS - Am un prieten britanic care nu pleacă niciodată la drum fără pașaportul său irlandez, cel puțin după momentul iunie 2016, când Marea Britanie a votat să iasă din Uniunea Europeană. “Pentru orice eventualitate”, spune el. “Nu știi niciodată ce s-ar putea întâmpla”.
De când cu Brexit, pașaportul irlandez a devenit un fel de poliță de asigurare împotriva iraționalității și reprezintă, pentru prietenul meu cel puțin, posibilitatea de a-și păstra identitatea europeană. Dacă lucrurile se vor înrăutăți la Londra, rămâne Dublinul.
Evitarea riscurilor a devenit abordarea favorită a celor care încearcă să înțeleagă ceva din divorțul britanicilor de UE. Acordul încheiat luna aceasta între Marea Britanie și negociatorii UE n-a făcut altceva decât să crească anxietatea. Pe de o parte, acest “progres” a pregătit terenul pentru începerea discuțiilor privitoare la relațiile comerciale post-Brexit, ceea ce pare a face separarea inevitabilă. Pe de altă parte, există credința conform căreia nimic nu e bătut în cuie iar deznodământul va veni doar după ce numeroase chestiuni spinoase vor fi rezolvate.
Frontiera fizică dintre Irlanda de Nord, care face parte din Marea Britanie, și Irlanda, care va rămâne în UE, rămâne una dintre cele mai complexe chestiuni. Această problemă riscă să devină pentru secolul 21 echivalentul “întrebării Schleswig-Holstein” pe care și-o puneau diplomații europeni în secolul 19: un coșmar recurent.
Dar frontiera irlandeză nu este singura provocare la care trebuie să facă față negocierile pentru Brexit. Numeroase subiecte, de la comerț la politica externă vor pune la încercare negocierile.
Prietenul meu este scindat între speranță și teamă. În mod paradoxal, optimismul său provine din convingerea că amenințarea haosului îi va împinge pe britanici să-și reconsidere alegerea făcută printr-un reviriment al pragmatismului englezesc. El crede, împreună cu alții, că un al doilea referendum ar putea fi în pregătire.
Pe lângă asta, tabăra “Remain” mizează pe faptul că suporterii Brexit vor înțelege până la urmă prostia unui Brexit “soft” și se vor opri. Orice variantă mai puțin radicală decât separarea completă de UE va semăna cu situația în care s-a găsit Franța după retragerea sa din structurile militare ale NATO în 1966. Până în 2009, când Franța a întors acea decizie, ea a rămas limitată de constrângerile altor membri NATO dar nu a avut niciun cuvânt de spus în deciziile politice sau militare.
Astăzi, Marea Britanie pare să urmeze o traiectorie similară. Un Brexit “soft” nu va atenua neapărat suferințele economice ale divorțului, dar va fi fără îndoială foarte frustrant politic și pentru suporteri și pentru oponenți. Și, după ce li s-a cerut să-și exprime preferința, votanții ar putea să conchidă că orice în afara unui Brexit “hard” este ilegitim și să lase Marea Britanie într-o stare de confuzie.
Dezbaterea Brexit dezvăluie una dintre dilemele majore ale democrației. Ce se poate face atunci când o țară este adânc divizată de o problemă importantă, poate chiar existențială?
Regimurile autoritare nu au astfel de dileme, cel puțin nu în mod deschis. Conducătorii decid. Cetățenii dintr-un stat nedemocratic ori se înclină în fața autorității, ori se mobilizează să o răstoarne.
În Marea Britanie, o majoritate fragilă a votat în favoarea Brexit, aruncând țara într-o stare de confuzie care probabil va continua indiferent de ceea ce se întâmplă în negocierile cu UE. La începutul lunii, un sondaj publicat de YouGov arăta că cetățenii britanici sunt la fel de divizați cu privire la Brexit cum erau la momentul votului de anul trecut. Este ca și cum dezbaterea pur și simplu a înghețat.
Parțial, asta se întâmplă din cauză că opiniile despre integrarea europeană depind de educație, statut social, vârstă și localizarea geografică. Oricât ar fi de talentați negociatorii britanici și europeni, niciun compromis nu va putea să elimine complet aceste decalaje. Din acest motiv, obiectivul nu trebuie să fie găsirea celor mai bune soluții, ci a celor mai puțin proaste. Care vor fi acelea, rămâne de văzut dar, cel puțin, tabăra “Leave” va trebui să simtă că voturile lor au fost respectate, iar susținătorii “Remain” trebuie convinși că răul a fost evitat.
Pentru moment, Marea Britanie pare să fi acceptat că cererile UE nu sunt iraționale sau inacceptabile. Marea Britanie va plăti o primă (aproximativ 40 de miliarde de lire sterline) pentru divorțul de Europa. În schimb, va avea doi ani pentru a descâlci numeroasele fire ce o leagă de continent.
Pentru cei care-și pun speranța în haos, este greu de văzut aspectul favorabil al acestei afaceri. Un partid de “Bregretters” - cei care să regrete Brexitul și să ceară anularea sa - nu există. Și nici nu a apărut o figură politică puternică care să conducă o astfel de mișcare. Fostul prim-ministru Tony Blair ar fi putut încerca așa ceva la începutul carierei sale politice. Însă după decizia dezastruoasă de a susține războiul din Iraq, imaginea sa este ruinată.
Astfel, în ciuda progreselor recente și a angajamentelor de a avansa discuțiile pentru Brexit, nimic nu e sigur. Poate doar faptul că procesul va deveni mai haotic pe măsură ce termenul de doi ani se apropie de final. Asta ar putea fi o veste proastă pentru Marea Britanie, pentru Europa și pentru democrație. Însă, așa cum îi place prietenului meu cu pașaport irlandez să spună, nu știi niciodată ce s-ar putea întâmpla.
