Îi va ceda Trump lui Putin Europa de Est? Câteva semne îngrijorătoare

Statele Unite și Uniunea Europeană se confruntă cu două probleme cruciale: terorismul islamic și revizionismul rusesc. Prima este acceptată de toată lumea, fără nicio ezitare, după seria de atentate care au zguduit Europa și America în ultimii ani.

A doua problemă este încă pusă sub semnul întrebării, deoarece mulți americani și vest-europeni se îndoiesc că Vladimir Putin ar avea ambiții neo-imperialiste. Le consideră a fi doar produsul paranoiei unor est-europeni și invocă drept contraargument faptul că economia Rusiei este fragilă. Cred sau preferă să creadă că tot ce își dorește Rusia este să fie lăsată în pace, să nu fie agresată.

Și asta în ciuda faptului că însuși liderul de la Kremlin nu mai face un secret din planurile sale. Într-o întâlnire pe care au avut-o vineri, Putin le-a transmis șefilor armatei ruse: „Contracararea acţiunilor venite din Vest este esenţială pentru menţinerea echilibrul strategic instituit la sfârşitul anilor ’40, anii '50.”

Nu este nevoie să fii expert în politică internațională ca să știi că granițele lumii libere, în anii ’50, nu includeau țările din Europa de Est. Și că ”echilibrul strategic” despre care vorbește Putin se baza inclusiv pe o rețea de țări-satelit dirijate direct de la Moscova. Iar România se afla printre ele, legată ombilical de politica URSS, oricât mima Ceaușescu independența.

Tot vineri, Vladimir Putin și-a reluat retorica agresivă la adresa scutului antirachetă, pe care îl găzduiește inclusiv România: „Sarcina noastră este de a neutraliza eficient toate ameninţările militare la adresa securităţii Rusiei. Inclusiv cele asociate sistemului de apărare antirachetă.” Cum vor încerca să neutralizeze scutul? Putin a spus-o deja de mai multe ori, în trecut: prin orice mijloace. Inclusiv militare.

Dacă pentru americani și vest-europeni problema terorismului islamic este cea mai importantă, pentru noi revizionismul rusesc reprezintă amenințarea existențială. Iar acest lucru a devenit evident nu de ieri, ci de acum doi ani, când scriam rândurile de mai jos:

”Amenințarea este cât se poate de reală și își are rădăcinile în înfrângerea de proporții istorice suferită de Rusia odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. În 1991, granițele vestice ale Rusiei s-au retras într-atât de mult, încât au ajuns la nivelul celor din anii 1600, de la finalul domniei lui Ivan cel Groaznic. Aproape 400 de ani de cuceriri și dominație șterși, practic, într-o noapte!

Acesta este motivul pentru Vladimir Putin a declarat, în 2011, că destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut. Acesta este motivul pentru care Rusia va face tot ce le stă în putință pentru a bloca integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană, o mișcare care ar anula toate eforturile Moscovei de a domni peste o mare întindere pan-slavă. Și tot acesta este motivul pentru care obsesia de a controla ”străinătatea apropiată” a devenit politică de stat și ține loc de obiectiv geostrategic.

România se află în ”străinătatea apropiată” a Rusiei și este țintă directă a obsesiilor liderilor ei. Iar asta nu a inventat-o Putin! Va rămâne un obiectiv al fostului mare frate de la răsărit pentru totdeauna, probabil, deoarece este parte din misiunea considerată sfântă de a redeveni un mare imperiu și de a-și lua revanșa pentru toate umilințele și înfrângerile suferite în ultima sută de ani.

Încă din 1992, în perioada de vârf a apropierii Rusiei de Occident, la apogeul iluziei cu parteneriatul pe picior de egalitate cu Statele Unite, raportul ”O strategie pentru Rusia”, realizat de Consilul pentru Politică Externă și de Apărare, format din numeroase personalități politice ruse, milita pentru ”o integrare post-imperială luminată”.

După cum observa Zbigniew Brzezinski, în cartea sa premonitorie, ”Marea tablă de șah”, apărută în 1997, ”chiar și acest raport moderat vorbește de o Rusie ce își va reveni și care va stabili un parteneriat strategic cu Vestul, în care Rusia va avea rolul de a ”reglementa situația în Europa de Est, Asia Centrală și Orientul îndepărtat”.

Dacă rușii nu au trecut chiar atunci la contraofensivă pentru a recupera rapid ceea ce au pierdut odată cu destrămarea URSS este pentru că nu aveau resurse și pentru că nu voiau să reînceapă o confruntare cu Statele Unite, după înfrângerea usturătoarea recent suferită. Astăzi, Putin dispune de resurse pentru a reîncepe conflictul – tocmai a anunțat o creștere cu 33% a cheltuielilor de înarmare pentru 2015 - și după cum se vede, nu mai are nici o reținere în a provoca Vestul ori de câte ori i se ivește ocazia.

Pentru România, acestea sunt vești foarte proaste. Pentru că ne pregătim de un conflict de uzură cu un vecin montat să ne prindă din nou în sfera sa de influență și care nu vrea să țină cont de faptul că vremea imperiilor a trecut. Nu a găsit încă răspunsul la întrebarea ”cum trebuie să arate Rusia viitorului” și se amăgește cu basme istorice.”

Tot ce s-a întâmplat din octombrie 2014, când scriam rândurile de mai sus, și până astăzi nu a făcut decât să confirme temerile. Rusia a devenit din ce în ce mai agresivă militar, atât în bazinul Mării Negre, dar și prin incursiuni provocatoare în vestul Europei.

S-a implicat masiv în conflictul din Siria, luându-i prin surprindere pe americani, astfel încât a devenit de neconceput o soluționare a crizei fără contribuția Moscovei. Și-a intensificat ofensiva pentru slăbirea Uniunii Europene și a NATO, sponsorizând masiv toate partidele și politicienii, fie de stânga, dreapta sau centru care militează pentru destrămarea UE și slăbirea alianței nord-atlantice.

Și-a continuat politica de refacere a legăturilor cu fostele țări satelit ale URSS, iar rezultatele sunt remarcabile. Cu excepția României, a Poloniei și a țărilor baltice, toate celelalte vorbesc și acționează pe sufletul lui Vladimir Putin. Ungaria, Cehia și Slovacia sunt cei mai vocali opozanți din interiorul UE la adresa sancțiunilor economice împotriva Rusiei, în timp ce Bulgaria și Moldova au noi președinți cu agendă explicit asumată pro-Rusia.

Săptămâna trecută, Nikolai Patrușev, șeful Consiliului rus de Securitate, și-a cerut scuze pentru o încercare de lovitură de stat eșuată în Muntenegru. După ce a cerut guvernului de la Belgrad să îi expulzeze pe cetățenii ruși implicați, Patrușev a recunoscut că a fost o ”operațiune scăpată de sub control, care nu a avut aprobarea Kremlinului.”

În ciuda agresivității de care a dat dovadă regimul Putin pentru a ne impune o ”integrare post-imperială luminată” și a victoriilor obținute, nu a reușit, totuși, să câștige războiul. Nu a reușit să elimine sancțiunile economice, nu a reușit să blocheze implementarea scutului antirachetă și mai ales nu a reușit să stopeze fortificarea militară a flancului estic al NATO.

Problema este că efortul de contracarare a ofensivei rusești nu ar fi avut succes fără implicarea activă, solidă, a Statelor Unite. Nu doar Ungaria, Cehia și Slovacia s-au opus sancțiunilor economice împotriva regimului Putin. Nici Italia și nici Grecia nu le-a susținut și nici chiar câțiva membri importanți ai cabinetului Merkel.

De asemenea, nu toți membrii NATO au fost de acord cu întărirea flancului estic. Mulți oficiali europeni au declarat public că poziționarea de echipament greu și personal nu vor face altceva decât să irite și mai tare Rusia.

În final, determinarea Statelor Unite a reușit să impună aplicarea unui plan eficient de pedepsire și descurajare a lui Putin, atât economic, cât și militar. Și disponibilitatea de a cheltui aproape un miliard de dolari pentru a oferi garanții de securitate partenerilor estici.

Marea necunoscută este ce vor face de acum încolo SUA, după ce Donald Trump va deveni președinte. Va continua Washingtonul să susțină activ aceste măsuri de descurajare? Va milita pentru păstrarea sancțiunilor? Va continua să fie cât se poate de persuasiv cu acei parteneri europeni care sunt oricum de partea lui Putin, pentru a-i convinge că slăbirea presiunii va fi interpretată ca un semn de slăbiciune și îi va încuraja pe ruși să fie și mai agresivi?

Sau se va folosi de jocul dublu al unor europeni, de frica sau de lehamitea altora pentru a spune ”dacă Europa vrea mai degrabă să se înțeleagă bine cu Rusia și să închidă ochii la faptul că Putin a modificat prin forță frontierele post-1945, cine suntem noi să ne opunem?” Va relua după aceea planul lui Obama, de resetare a relațiilor cu Moscova, sperând și el, în zadar, că poate face o alianță durabilă cu Putin, la un preț acceptabil?

Pe de o parte, primul impuls este să spun că Trump nu vrea sau nu va fi lăsat să distrugă rețeaua de alianțe militare și politice pe care Statele Unite au construit-o în estul Europei. Ar fi o pierdere imensă pentru ei din punct de vedere geostrategic. Și nu doar în raport cu Rusia, ci și cu Orientul Apropiat și Mijlociu. Zona Mării Negre este un pivot global. O prezență militară americană puternică aici are implicații care depășesc cu mult interesele și aspirațiile țărilor din regiune.

Din păcate, numeroase declarații făcute de Donald Trump și de unii dintre colaboratorii săi, în timpul campaniei electorale, au semnalat deja că va căuta cu adevărat să îmbunătățească relația Statelor Unite cu Rusia. Ceea ce înseamnă că este dispus să îi facă anumite concesii lui Putin.

Noutatea este că semnalele din campanie – cuvintele de laudă la adresa liderului de Kremlin, afirmațiile despre viitorul incert al NATO, planul de a lupta în Siria alături de Rusia - au primit o confirmare solidă, zilele trecute, prin oamenii pe care a anunțat că îi va pune în funcții-cheie în administrația sa.

Numirea care stârnește cele mai mari îngrijorări este cea a generalului Michael Flynn, propus pentru funcția de consilier pentru securitate națională. Este o funcție extrem de importantă, care a căpătat din ce în ce mai multă greutate în mandatele președinților Bush și Obama.

Ea presupune un rol activ în decizii privind operațiuni militare, diplomație și armele nucleare. Misiunea lui principală va fi să-i prezinte președintelui Trump care sunt opțiunile și direcțiile de acțiune atunci când trebuie să ia o decizie într-o chestiune complexă.

În decembrie anul trecut, Flynn a fost la un dineu cu ocazia celei de-a zecea aniversări a agenției ruse de știri Russia Today, nava amiral a războiului propagandistic pe care Rusia îl duce împotriva Occidentului. La acel dineu, Flynn a stat la la două scaune depărtare de Putin.

Mai relevant este, însă, că generalul american, care a servit și ca șef al Agenției de Informații Militare în administrația Obama, a apărut frecvent la televiziunea Russia Today, în ciuda avertismentelor că postul este un instrument de propagandă al Kremlinului.

Aceste detalii nu sunt relevante decât puse împreună cu viziunea extrem de radicală a generalul Flynn atât față de terorismul islamic, dar și față de islamism. În repetate rânduri, el a catalogat islamismul ca fiind o ”ideologie politică” transformată în cancer. De altfel, după ce a fost demis, după doi ani, din fruntea Agenției de Informații Militare, Michael Flynn a acuzat public elita din Washington că refuză să vadă islamul radical ca adevăratul dușman și să ia o atitudine adecvată față de el.

În acest context, apropierea generalului Flynn de Rusia nu pare să însemne că acesta ar fi un agent al lui Putin, așa cum l-au portretizat unii dintre susținătorii lui Hillary Clinton. Ci mai degrabă că omul care îl va consilia pe Donald Trump în chestiuni de securitate națională îl consideră pe Putin un aliat de nădejde împotriva ”adevăratului dușman,” terorismul islamic.

O viziune similară asupra terorismului islamic o are și Mike Pompeo, viitorul șef al CIA. Întocmai ca și Flynn, Pompeo l-a criticat aspru pe Obama pentru că ”a refuzat să ia în serios războiul împotriva terorismului promovat de islamismul radical.” Mai mult, Pompeo l-a criticat pe Obama și pentru că a închis închisorile secrete ale CIA și că i-a obligat pe agenți să respecte cu strictețe la legile anti-tortură.

Pentru România și pentru alte țări din zonă nu atitudinea radicală față de terorismul islamist a viitoarei administrații Trump naște spaime. Este greu să-i judeci dintr-o țară în care nu a murit nimeni într-un atentat terorist pe cei cărora le-au murit compatrioți în astfel de atacuri murdare. Și care cred că nicio ripostă nu este prea dură sau inumană pentru a preveni alte atentate.

Pentru noi, îngrijorător este prețul pe care noul președinte al SUA va fi dispus să i-l plătească lui Putin pentru a le fi alături în lupta împotriva ”adevăratului dușman.” Dacă Rusia ar fi o altfel de țară, cu o altfel de istorie și cu altfel de planuri de viitor decât acela de a impune vecinilor o ”integrare post-imperială luminată” nu ne-am teme pentru ce i-ar putea cere Putin, la schimb, lui Trump.

Din păcate, nu este. Iar noi trebuie să ne pregătim pentru ce poate fi mai rău. Pentru că nu Trump este cea mai mare problemă, ci majoritatea politicienilor noștri. Care de abia așteaptă ca Statele Unite să își domolească influența aici, să nu mai exercite presiuni în favoarea democratizării țării, a luptei anticorupție, a domniei legii, a reformării statului, pentru a se reîntoarce la modelul de guvernare conceput și osificat în zecile de ani în care România a fost o mică Rusie.