Icre și ură. Un pericol militar așteaptă la marginea stepei rusești
Două semnături pot sfârși o feudă prăfuită din cel de-al Doilea Război Mondial. Asta într-o lume bazată doar pe schimburi comerciale, nu și pe securitate frontalieră sau ancore imperiale aruncate pe mapamond. Cum nu suntem într-o astfel de globulă utopică, matematica teritorială este mai tentantă decât o pace întoarsă din peniţă pe celuloza unui acord.
Shinzo-Putin, întâlnirea nr. 25. Rezultatul discuţiilor de trei ore: o nouă rundă de discuţii programată în februarie. „Avem în faţa noastră o muncă titanică”, a declarat sec preşedintele rus. Conferinţa de presă a fost zgârcită în detalii.
Saga disputei ruso-nipone privind patronajul geostrategic asupra insulelor Kurile durează de peste 70 de ani și, practic, problema a devenit un fel de cămară părăginită a consecințelor celui de-al Doilea Război Mondial.
Neavând un acord de pace încheiat, Rusia și Japonia se află încă în stare de război, dar una inactivă, depozitată la naftalină. Nu chiar un conflict înghețat în stilul relicvelor separatiste post-sovietice, fiindcă nu există în jurul disputei o orchestră de organisme internaționale de arbitraj. Ori trupe de menținere a păcii. Sau zone de securitate cu pichete învelite în sârmă ghimpată. Subiectul ține mai degrabă de bucătăria regională „minimalistă” a Mării Ohotsk și de un soi disfunţional de gentlemen’s agreement.
În ultimele decenii, această zonă tectonică măturată de vifornițe a fost un carusel pentru hărțuiri reciproce între navele militare. Însă nimic mai mult. Cam aceeași harță de tip Grecia-Turcia în Marea Egee. Dacă exceptăm transformarea unora dintre stânci în fortărețe ruseşti cu sistemele de rachetă îndreptate spre Pacific.
Și totuși, acum s-a strecurat un accent diferit în patos, cine știe, poate chiar o recalculare a mizei politice de avantaj intern.
Ceea ce ieri părea o intenție diplomatică constructivă, a devenit a doua zi un șut în scaunul adversarului.
Înainte să plece la Moscova, Shinzo Abe, aflăm din presa internațională, a vizitat, ca într-un film de Akira Kurosawa, mormântul tatălui său, Shintaro Abe, fost ministru de Externe al Japoniei între 1982 și 1986, și i-a jurat că nu va ceda niciun centimetru din teritoriul istoric al țării. Una dintre ultimele dorințe ale lui Shintaro Abe pe patul morții, răpus de cancer, a fost ca Japonia să-și recapete insulele. Atât de mare a fost dorinţa, încât atunci când, în 1991, a aflat că Mihail Gorbaciov venise în vizită la Tokyo, Shintaro l-a rugat pe Shinzo să-l ridice din pat, zicându-i că aranjase o întâlnire cu ultimul lider al URSS. Împins de fiul său într-un cărucior cu rotile, Shintaro Abe a mai insistat încă o dată, înainte de moarte, ca Rusia să returneze Japoniei insulele. Fără succes.
Să ne închipuim puţin cam ce impact a avut asupra tânărului Shinzo această tribulație a muribundului său tată. Astfel de amintiri nu se şterg prin justiţia relațiilor internaționale. Şi în niciun caz nu se sting prin rafale batjocoritoare de genul tweet-ului din 2015 al năbădăiosului Dmitri Rogozin, pe vremea aceea vicepremier, care le scria japonezilor „să-şi facă harakiri şi să se calmeze”.
De cealaltă parte, de la începutul lunii ianuarie încoace, Kremlinul, pe diverse canale politice de comunicare, a acuzat Tokyo de „creșterea artificială a tensiunii” în dosarul Kurilelor. După care, la câteva zile distanță, șefii diplomației ruse și japoneze, Serghei Lavrov și Taro Kono, au încercat să dreagă busuiocul diplomatic, admițând complexitatea strategică a problemei și frustrările istorice care vin la pachet cu ea.
Anterior, Shinzo Abe aruncase și un bumerang, ca să-i încerce efectul: la sugerase japonezilor că ar trebui să se pregătească de întoarcerea insulelor dorite în brelocul de suveranitate al Japoniei. Mutarea, firește, a trezit un licăr de furie în ochii lui Vladimir Vladimirovici.
ABC-ul conflictului
Patru insule cât bobul fac obiectul vrajbei. Moscova este de acord să soluționeze conflictul în baza declarației comune din 1956, ratificată de ambele țări. Documentul parafat de Nikita Hrușciov prevedea transferul către Japonia a insulelor Șikotan și Habomai, în schimbul semnării unui acord de pace. Însă Tokyo cere să-i fie returnate insulele Iturup, Kunașir, Șikotan, laolaltă cu arhipelagul Habomai.
Povestea începe în 1855. Imperiul Japonez preia controlul asupra insulelor Iturup, Kunașir, Șikotan și asupra stâncilor Habomai. Celelalte insule rămân în tolba Rusiei. Două decenii mai târziu, în 1875, întreaga salbă insulară a Kurilelor ajunge în posesia japonezilor, prin Tratatul de la Sankt Petersburg. Japonia trebuie, însă, să recunoască jurisdicția rusească asupra insulei Sahalin. Vine anul 1905, vine războiul ruso-japonez și Tratatul de la Portsmouth oferă Japoniei o felie din insula Sahalin. Urmează momentul 1945, când armata sovietică, în timpul operațiunilor împotriva împăratului Hirohito, ocupă sudul insulei Sahalin, apoi toate insulele din componența Kurilelor. URSS a atacat Japonia abia după ce Statele Unite au aruncat bomba atomică deasupra Hiroshimei. Ruşii susţin că insulele îi fuseseră promise lui Stalin la Conferinţa de la Yalta de către preşedintele american Franklin Roosevelt, cerându-i în schimb să pornească o ofensivă împotriva japonezilor.
Sărăcie
Şapte decenii mai târziu, insulele vulcanice par captive într-o zonă crepusculară. Poleit iarna de gerul Siberiei orientale şi cu o umiditate care trezeşte vara în tundră adevărate colonii de ţânţari, prins constant într-un tangou de tsunamiuri şi cutremure, arhipelagul nu este tocmai un loc ofertant pentru industria hotelieră ori pentru escapade B&B la sfârșit de săptămână. Unele surse spun că pe insule ar trăi circa 20.000 de suflete. Alte surse, 30.000. Un mix etnic de ruşi, ucraineni, tătari, indigeni nivkh (câțiva) şi oroch (câțiva). Salariile sunt mizerabile, infrastructura lipseşte aproape cu desăvârşire şi alcoolismul, care face mereu casă bună cu paupertatea, pluteşte ca un duh printre izbele vopsite în culori țipătoare. Iarna, vasele circulă rar. Braconajul piscicol este în floare. Burţile peştilor sunt „cardul bancar” al localnicilor. Pescarii stochează în pivniţe sute de kilograme de icre, pe care le vând cu 2.000 de ruble/kilogram intermediarilor. Savuroasele bobițe ajung apoi la „oamenii de pe continent”, cum obişnuiesc să-i numească cei de aici pe ruşii de la Moscova. Benzinării nu există, muncitorii îşi alimentează maşinile cu combustibilul pe care îl fură de la fabrici - căci sunt şi câteva fabrici în „ringul de foc” al Mării Ohotsk. Pe alte insule, într-o pustietate post-apocaliptică, pot fi întâlnite tancuri sovietice ruginite şi acoperite de licheni printre lanurile de grâu sălbatic cocoţate pe stampa de aflorimente.
Și încă ceva: există o frică a politicienilor de la Moscova, transmisă din generație în generație, frica de ipoteza unei rebeliuni a vânătorilor din Siberia, unde circulă tone de arme nedeclarate, nu doar puști de vânătoare. Scriitorul Viktor Remizov suprinde extraordinar antropologia acestei spaime în romanul său „Cenușă și țărână”.
De ce sunt importante aceste patru insule?
Deoarece de acestea depinde axa de frontieră a Mării Ohotsk. Având în colecție cele patru insule, Rusia face din Ohotsk o mare internă. Dacă cedează acest pion maritim Japoniei, atunci scapă frâiele Orientului Îndepărtat. Marea Ohotsk are aceeași importanță strategică pentru ruși precum Strâmtoarea Kerci – o poate folosi ca arie de proiecție balistică la poarta dintre Asia răsăriteană și Oceanul Pacific, unde prezența americană este consistentă. Rusia vede în Japonia nu o putere de sine stătătoare, ci un cal troian al Statelor Unite la graniţele sale asiatice. De multe ori, Kremlinul a acuzat Tokyo că doreşte cele patru insule pentru a le transforma într-o citadelă americană dopată balistic. Cu alte cuvinte, Marea Ohotsk este o „umoare” geostrategică ţinută în logică navală de Război Rece.
O deosebire programatică: orgoliul de putere imperială al Rusiei, în cheia teoriei „lumii ruse”, s-a manifestat pe talerul european al federației, în timp ce extremitățile orientale au fost mereu parte a unei arhitecturi de securitate strict militare.
Întinderea de ape glaciale sufocate de ceaţă nu este tocmai un context favorabil în caz de război convenţional. Istoric, Rusia a preferat în general luptele în care poate folosi porturi de apă caldă, cum sunt cele din bazinul Mării Negre, unde condiţiile meteo sunt mai uşor de stăpânit. Toată geografia de aici este nimic altceva decât un vast coșmar din perspectiva operațiunilor militare de uscat. Desantul este greu de realizat. O metodă pragmatică - dar foarte costisitoare - de luptă se rezumă doar la un război submarin.
În apropiere, în Marea Japoniei, în coasta Coreei de Nord, cu rază de acţiune spre Coreea de Sud şi, evident, Japonia, Rusia şi-a poziţionat în portul Vladivostok flota pacifică, în care Kremlinul a făcut investiţii masive în ultimii ani ca să o upgradeze la statutul de avanpost naval. Numai că arhitectura cartografică acționează ca o menghină: flota este prinsă între Japonia și Coreea de Sud, rutele de acces spre Marea Chinei de Est, puternic militarizată de Beijing – ceea ce îi impune Rusiei, în scenariile de război, o conjuncție aproape vitală cu China.
Acestea sunt doar câteva realități ale unei regiuni paradoxale – Arcul de Instabilitate al Asiei, cum au botezat-o geostrategii militari. Arcul cuprinde Kurilele și se întinde până în Marea Chinei de Sud, unde se află o altă bătaie de cap, terenul de joacă suveranistă al Beijingului (disputele teritoriale pe seama Insulelor Natuna, Spratly, Paracel, Strâmtoarea Johor ș.a.m.d.).
Încearcă Putin acum să livreze cu pipeta o nouă narațiune de „necesitate istorică rusească” poporului, după modelul proiectului neoimperialist Novaya Rus? E greu de spus, dar n-ar strica să punem la index un detaliu. Unul de ambianță.
Marți, în timp ce Shinzo Abe se afla la întâlnirea cu Putin, vicepreședintele Comisiei de apărare din Duma de Stat, Alexander Șerin, a propus ca ziua capitulării Japoniei în al Doilea Război Mondial să devină în Rusia sărbătoare națională, potrivit Ria Novosti.
Tradițional, nicio scamă nu mișcă în acea comisie fără binecuvântarea lui Putin. Iar o asemenea propunere este puțin probabil să fi trecut neobservată (a se citi neaprobată) la Kremlin.
Gestul lui Șerin la adresa memoriei istorice a Japoniei este mai mult decât umilitor. Conferința de la Potsdam, unde s-au decis termenii capitulării Japoniei lui Hirohito, este unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria țării. Vestea capitulării a dus la sincuderi în masă în rândul soldaților japonezi, care nu puteau admite înfrângerea. Probabil că ritualul sincuderii care a esențializat criza culturală provocată de acel moment istoric a fost cea a scriitorului Yukio Mishima. Seppuku-ul lui Mishima a fost, înainte de toate, un protest politic față de ceea ce el considera a fi distrugerea spirituală a Japoniei sub valul de americanizare a societății nipone.
Apucătura asta politică rusească în care îți primești oaspetele zâmbind și apoi îi scuipi în farfurie n-are cum să funcționeze la nesfârșit doar pentru că îi promiți o alianță financiară.
