În fiecare an, în preajma examenelor naționale, ne lovim de aceleași cifre dureroase, în spatele cărora stau neputința părinților și nepăsarea statului. Pe de o parte, renunțarea la școală ne lovește din plin și este o situație cu care ne confruntăm din ce în ce mai des. Unele locuri au rămas goale în bănci. Elevii nu mai sunt acolo. Din 10 elevi care au început clasa pregătitoare acum nouă ani, doi nu au mai ajuns la Evaluarea Națională. 38.000. Pe de altă parte, rezultatele la examene ridică semne de întrebare față de calitatea educației și capacitatea sistemului de educație de a recupera elevii. În mediul rural, aproape jumătate din elevi nu au luat nota 5 la Evaluarea Națională. Din toți copiii care au susținut Evaluarea Națională, un sfert nu au luat nota 5.
Ce face Ministerul Educației să preîntâmpine aceste cifre dureroase, care nu sunt decât o oglindă a întregului sistem de educație? Nu face. Mai rău, refuză să se uite în oglindă de fiecare dată când are ocazia.
În primul rând, nu folosesc la nimic evaluările de la clasa a II-a, a IV-a și a VI-a. Aceste evaluări testează abilități și competențe și ar trebui să fie ocazii pentru îmbunătățirea procesului educațional, mai ales că folosesc modele de testare internaționale. De aproape 10 ani de când se susțin, ar fi trebuit să tragem niște concluzii de pe urma lor. La nivel individual, fiecare copil ar trebui să beneficieze de un plan remedial de învățare după analizarea rezultatelor. Ar trebui să existe un set bine structurat pe acțiuni și cu strategii implementate pentru a ajuta elevii să depășească dificultăți sau lacune în procesul de învățare. Acest plan să fie unul personalizat, luând în considerare nevoile și nivelul de învățare al elevilor în cauză. În principiu, planul trebuie să implice metode de instruire diferite, resurse suplimentare, timp suplimentar pentru practică sau evaluări periodice pentru a monitoriza progresul.
La nivel național, Ministerul ar trebui să analizeze datele și să identifice riscuri, având în vedere că aceste evaluări intermediare prezic rezultatele de la Evaluarea Națională. Mai important, ar trebui să intervină țintit. Da, să intervină. Dar tot ce vedem sunt rapoarte seci de sute de pagini în urma cărora nu se întâmplă nimic. Ca o ironie, anul acesta, din toate măsurile pe care le putea lua Ministerul Educației în timpul grevei, una dintre ele a fost chiar să nu mai organizeze Evaluarea Națională la clasa a VI-a. A fost bine? A fost rău? Rămâne de văzut.
În al doilea rând, dacă vorbim de cifre și analize, Ministerul Educației este campion la fofilare. Anual, elaborează un Raport național privind starea învățământului preuniversitar din România, dar nu știe să ne spună dacă în urma măsurilor aplicate e mai bine sau mai rău. Îl face doar ca să bifeze, iar analiza datelor nu este de fapt o analiză, ci o înșiruire, cu toate că indicatorii folosiți sunt incluși într-un sistem „compatibil cu sistemele internaționale de indicatori (Eurostat, OECD, UNESCO, Banca Mondială)”5. Dincolo de superficialitate și de lipsa explicațiilor clare a datelor pe care le cuprinde, raportul nu conține analize de impact sau soluții esențiale și de fond, ci generalități. Dau doar un exemplu. Raportul privind starea învățământului preuniversitar pentru anul școlar 2021-2022 face referire la „asigurarea de șanse egale de acces și participare la un învățământ incluziv și de calitate pentru copiii/elevii din grupurile cu riscuri particulare”, pentru care „Ministerul Educației a continuat să deruleze programe sociale naționale anuale: Masa caldă, Transportul elevilor, Sprijin material pentru copiii cu cerințe educaționale speciale (CES), Bani de liceu, Euro 200, Rechizitele școlare, Bursa profesională, Burse de ajutor social, Tichete sociale pe suport electronic, Programul pentru școli al României.” Nicăieri în Raport nu scrie care a fost impactul acestor programe și dacă și-au atins țintele propuse. Unele dintre ele nici măcar nu au ținte clare, dar acesta este un alt subiect. Ce face totuși cu meticulozitate ultimul raport este să aducă un elogiu „României Educate”.
În al treilea rând - și poate cel mai periculos pe termen lung - autorii României Educate i-au amăgit pe români cu promisiunea reformei, dar au ratat una esențială. Cum evaluăm? Dezbaterile, atât cât au fost, în jurul Legilor Educației s-au purtat mai mult, dar tot superficial, în jurul examenului discriminatoriu de admitere la liceu. Au propus un examen de admitere la liceu suplimentar față de Evaluarea Națională, care să o eludeze, confirmând că Evaluarea Națională nu se face cum trebuie și nu evaluează competențele-cheie. Totuși, nu au avut curaj să schimbe nimic la ea. Au fugit de o dezbatere onestă despre ce se întâmplă în cei 8 ani de școală și despre ce și cum evaluăm la finalul clasei a VIII-a.
Legile Educației ar fi fost un prilej să punem degetul pe rană. Noi, USR, am propus reforme concrete pentru ca renunțarea la școală să nu mai aibă loc și pentru ca educația să fie una de calitate. Generalizarea Programului Școala după Școală până în 2030 este un exemplu de reformă propusă de noi, de care coaliția PSD-PNL a fugit. În cadrul Școlii de la 8 la 17, după orele obligatorii și după masa de prânz, elevii ar putea beneficia exact de educația remedială de care au nevoie sau de alte tipuri de activități pentru a-și putea îmbunătăți abilitățile, competențele și performanțele școlare.
Legile Educației sunt, însă, o șansă ratată. Vom avea din nou generații sacrificate. Legile Educației, pentru care președintele a organizat o mare ceremonie, nu schimbă nimic și probabil, în anii următori, ne vom lovi din nou de aceleași cifre până se va sparge oglinda.
